Clipa de poezie: Vai vouă, oi fără păstor! (Ștefan Gabriel Mateescu)

Vai vouă!…

Vai vouă, oi fără păstor!
Umblați pe dealuri și pe câmpii oarbe ca un liliac.
Pașteți iarbă moartă, dar credeți că e proaspătă.
Nașteți miei bolnavi pe care îi vedeți sănătoși,
Dați lapte acru și vă lăudați mereu.

Vai vouă, cărturari ai iadului!
Ca să credeți, vreți să vină Sfântul Ilie în car,
De parcă nu este un mare miracol că v-ați trezit de dimineață.
Învățați pe alții minciuni cu limbă de șarpe.
Dormiți-vă somnul lacului de foc etern!

Vai vouă, cai orbiți de ochelari!
Nu mergeți nici în față, nici în spate…
Stați pe loc, dar credeți că galopați.
Copitele vi-s tocite, însă le vedeți sănătoase,
Nechezul vă este ruginit, dar îl auziți tare.

Vai vouă, oi fără păstor!…

Serafimii florilor

Zboară din floare-n floare micii îngeri cu aripi din nestemate.
Culeg nectar cu trompetele în care,
Suflând, Îl slăvesc pe El. Se joacă, se răsfață precum niște copilași.
Ne dăruiesc cadouri infinite, dar neapreciate.

Dansează veseli pe câmpii mărețe, fluturându-și curcubeele din mătase,
De parcă vor să ne învețe despre
Legământul Domnului cu Noe. Muncesc fără plată, zâmbind și
Închinându-I melodii neauzite ca David.

Ochii acestor zâne sclipesc cu veselia Edenului.
Câtă puritate, cât altruism pot avea
Fluturii, adevărați heruvimi deghizați în lumea noastră.
Călăuzele nemuritoare ale sufletelor către lumea de dincolo!…

Somnul naturii

Toate, în afară de Unul Sfânt, vor muri, dar se vor trezi,
Chiar și Mama Natură, care toamna își închide pleoapele din frunze subțiri.
Se așază în sicriul ei de rubine scumpe,
Iar păsările o plâng, cântându-i precum Heruvimii Domnului.

Din copacii bravi sunt exilate frunzele
Cele bătrâne, fiind tratate mai aspru decât Lucifer și rebelii săi.
Frumusețea lor, chipul lor ca de Soare
Le ignoră toată lumea și nu le bagă în seamă, nici măcar nu văd aurul lor.

Urșii, somnoroșii, caută de mâncare
Prin tufișuri aproape moarte și luminișuri acaparate de armata cafeniului.
Cum a ridicat Cain piatra asupra lui Abel,
Așa trădează nebunul rege pe nume Toamnă împărăteasa Natură.

Tot pământul este acoperit de părul
Ca focul al giganților de lemn, iar aceștia rămân chei până la primăvară.
Lumea animalelor este înfricoșată,
Dar cea a oamenilor nu ar trebui să aibă niciun dubiu că va trece

Cu bine de furia acestui demon îngeresc.
Vinovatul vânt viclean trece printre pomi cu frig în zâmbet și strigă,
Hulind tot ce a mai rămas în viață,
Deoarece nu știe că se vor întoarce în câteva luni precum Lazăr.

Toate, în afară de Unul Sfânt, vor muri, dar se vor trezi…