Care sunt eu, Doamne?
Visuri se strâng în brațe de gheață
Plouă mărunt pe alei
Nici soarele nu mai stă la pândă pe cer,
Nici tu nu mai ești cel de ieri
Poate că-n frunzele căzute pe spatele lumii
Stelele au ascuns tăceri,
S-au amestecat cu secundele, cu orele
Să împartă zăpezi, primăveri
Poate că-n tine vor crește copaci înalți,
Înfrunziți, plin de muguri
Oh, te vei rătăci, te vei regăsi și vei întreba într-o zi:
Care sunt eu, Doamne,
dintre ăștia mai verzi,
dintre ăștia mai tineri?
Poate c-ar trebui să cos iubirea
Poate c-ar trebui să cos iubirea
Să pun credință în ac,
să-ntorc materialul și sa-l potrivesc
Uneori, partea de jos e mai mare
Alteori, cea de sus…
Pentru asta, am nevoie de-o foarfecă
Să tai marginile care nu-s de folos
Să ajustez după tipar
Dar, mă gândesc, la ce-ar folosi o iubire decupată corect?
Fără surplus și fără margini…?!
La ce-ar folosi linia cusută drept?
Dacă în partea cealaltă s-a tras materialul…
Calcă pe iarba ta, pe roua ta
Ai învățat să mergi liniar
Doar pentru c-așa merg toți
Dar, dacă te-ai abate din drum și-ai face-o la stânga?
Sau la dreapta?
Cum ar fi drumul tău?
Cum ar fi iarba ta? Roua ta?
Dacă mergi înainte,
ținându-te după ei,
calci pe iarba lor, roua lor
Însă, dacă vei face la stânga ori la dreapta,
unde-ți vei auzi pulsul,
calci pe iarba ta. Pe roua ta.
Despre asta-i viața.
Viața ta.
Aceea va fi
Vei pune întrebări despre marea iubire
Iar eu iți voi răspunde: tu vei ști!
Când vei fi gata să-nconjori pământul
Să cauți în cer, să sapi în toți norii cu gândul,
Aceea va fi.
Vei pune întrebări despre marea iubire
Iar eu iți voi răspunde: tu vei ști!
Când nu-ți va păsa c-al tău sânge
În curând, râu va deveni
Iar oasele tale, dintr-o dată,
în lut se vor mistui,
Făcându-se pietre, făcându-se scrum
Aceea va fi.
Da, da.
Aceea va fi.
Marea iubire despre care doar tu vei ști.