CE POATE FI MAI MĂREȚ DECÂT SĂ POȚI SĂRBĂTORI ÎN PACE ZIUA NAȚIONALĂ A ȚĂRII TALE ÎN CARE TE-AI NĂSCUT, AI PURCES ÎN VIAȚĂ CĂUTÂNDU-ȚI CALEA? POPORUL ROMÂN ESTE MÂNDRU DE ISTORIA STĂMOȘILOR CE I-AU CREAT ISTORIA ȘI AU APĂRAT CU VITEJIE HOTARELE PATRIEI DE LA NISTRU PÂNĂ LA TISA, DIN CRESTELE ÎNDEPĂRTATE ALE CARPAȚILOR LA DUNĂRE ȘI PÂNĂ LA MAREA NEAGRĂ.
„ȘI-N CUGET REÎNTREGIREA” (AND IN SPIRIT THE REUNION), (Volum bilingv dedicat anului 1918 al Marii Reîntregiri a Neamului Românesc) Editura Etnologică, București, Nr. pagini 161 A4, ISBN 978-606-8830-55-1.
Evenimentele care s-au desfășurat în tot acest timp ce au dus la semnarea actului Reîntregirii Neamului, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, se cunosc într-o mică măsură, din lipsa documentelor scrise, însă mărturisirile celor care au participat la acest eveniment măreț s-au transmis în istorie, oral, din generație în generație. Însă, nu se știu multe din actele de vitejie ale românilor simpli, nu politicieni, a celor care au participat efectiv la reîntregirea neamului și au rămas necunoscuți, iar numele lor zace, pot spune astfel, în nepăsarea celor care au știut și nu au spus absolut nimic despre ei.
Cântecul iubirii de neam s-a înălțat de la Burebista, Decebal, Castaldo, din neam valah, care și-a atribuit titlul de „Restitutor Daciae”, Sigismund Bathory, care își atribuie titlul de „Serenissim principe al Transilvaniei, Valahiei și Moldovei, Mihai Viteazul, din marele neam al Basarabilor, însă idealul unirii tuturor românilor a fost înfăptuit sub sceptrul Regelui Ferdinand I la începutul secolului al XX-lea. Câte lacrimi ale singurătății, cât sânge de român a curs până la realizarea acestui fapt normal de existență a unui neam despre care istoria a vorbit și vorbește. Cei care s-au crezut mai mari decât Dumnezeu, la un moment dat al existenței lor, pentru că în momentul acesta, când eu aștern pe hârtie aceste cuvinte pornite din suflet, nu mai există niciunul dintre ei, pământul i-a devorat, poate mai repede decât pe un om de rând, au distrus idealuri, au fărâmițat familii, neamuri, vieți întunecate în plină lumină a zilei albe într-un scop mârșav, al imoralității.
Participam, mai anii trecuți, la un Simpozion Internațional despre umanism, patriotism și naționalism. Mulți demagogi s-au ridicat și, în cuvântările lor, au reînviat discursurile trecuților naționaliști, trecându-le ideile la prezentul timpului vieții politice de azi însă, la acești noi vorbitori, naționalismul era condamnat la popoarele
care favorizau patriotismul ca formă superioară de apreciere a poporului lor, de prezentare în lumina adevărului a faptului existențial ca stat. Când vorbeau despre valorile poporului lor, naționalismul era lupta conștientă a impunerii internaționale a capabilității proprii, a determinării și căderii în derizoriu a celorlalte popoare despre care se crede că nu se pot ridica la demnitatea lor. Ar fi o pierdere de timp să ocup spațiul acestei lucrări cu polemici inutile, deoarece diagnosticul este unul singur, turbulența de opinii. În pauza imediat următoare, am avut o discuție cu respectivul vorbitor. L-am întrebat cum vede evoluția spiritului european, care sunt perspectivele valorificării resurselor umane ale națiunilor ce fac parte din Uniunea Europeană.
Răspunsul a fost evaziv: „sunt diferențe de cultură”. Eu i-am răspuns într-o mirare ironică: „nu de cultură, aș valorifica expresia „naționalism polisintetic”. Am zâmbit și am continuat sub privirile lui atât de insistente: vă iubiți mult poporul, am citit lucrarea dumneavoastră și am observat că, în ciuda faptului incriminării atitudinii sale în istorie, privitor la popoare, l-ați citat, este om de cultură al poporului dumneavoastră. Ați preamărit luptele înaintașilor, creațiile literare, în special și patriotismul acestora. Foarte frumos, vă felicit. Vreau să vă întreb, dacă s-ar atenta la granițele statului al cărui cetățean sunteți și membru al etniei majoritare, ați pune imediat mâna pe armă, nu? S-a uitat mirat la mine și a dat afirmativ din cap, punându-mi întrebarea: „Unde vreți să ajungeți?”. Vedeți, vă grăbiți, îi răspund și continuu: Vorbitorii de până acum, în prima parte a Simpozionului, au subliniat și au întărit ideea majoră a naționalismului și sunt membri ai Uniunii Europene.
Atunci, eu, ca român, nu am dreptul să-mi apăr neamul românesc și să nu permit, nimănui, să-mi tălmăcească și să-mi răstălmăcească istoria, cultura și tradițiile mele strămoșești? De la tatăl meu moștenesc tăria de a lupta pentru tot ceea ce am, limba și tradițiile strămoșești, dar și puterea de a nu mă pleca nimănui, indiferent de poziția pe care o are la un moment dat al fiindului lui, ci doar în fața lui Dumnezeu. Însă, în toată viața mea m-am pregătit intens profesional, spiritual, să nu fiu doborât de neaveniți, pentru că în lumea aceasta mare puțini sunt oamenii care își ridică privirea către cer.
Ca filolog, m-am aplecat, într-un moment al preocupărilor mele intelectuale, spre studiile de literatură populară, unde am surprins doina cu suspine în fiecare vers pe care îl rostești. Apoi, m-am îndreptat spre etnologie, urmărind tainele creșterii și descreșterii, la un timp al căderilor noastre sociale, a satului românesc, atât cât mai
există el pe harta umbrită de nevoi a României.
Antropologia socioculturală încununează, în modul în care te preocupă, studiile privind dezvoltarea biologică și evoluția spirituală a poporului român. Cu fiecare an de studii și cercetări, ies la iveală noi dovezi luminătoare, de când a apărut acest neam, cu voia lui Dumnezeu, s-au tot manifestat, sporind un patrimoniu cultural incomensurabil pe pământul acesta al strămoșilor noștri. Aceste studii și cercetări mi-au întărit cutezanța sfidării oricăror ipoteze denigratoare aduse poporului român în ceea ce privește geneza și evoluția lui în Europa.
Poemele acestea, le dăruiesc din toată inima cititorilor, oricare doritor de pe întinsul Pământului, să le citească și să ne înțeleagă.