Tic-tac…
E noiembrie, duminică după-amiaza. Stau într-o cameră unde m-am visat dintotdeauna: camera mea. De jur-împrejur pereții reflectă o lumină maro foarte deschis. Spre bej, aș zice. Probabil din pricina sau, mai degrabă, datorită draperiei din dreptul geamului. E așa, ca-n amurgul unei zile de vară. Sau ca o dimineață la răsărit.
Ceasul meu cu îngerași, cumpărat zilele trecute, ticăie… Tic-Tac, Tic-Tac. E liniște. O liniște deasupra căreia Îl simt pe Dumnezeu. Ticăitul ăsta al ceasului îmi scoate sufletul și mi-l duce într-una din zilele de vacanță petrecută la bunicii mei materni pe care, nu mai e de mult un secret, i-am iubit foarte mult. În ziua asta, pe patul nu prea înalt, deasupra căruia merge încet radioul, stă întins bunicul. Respiră mereu greoi din cauza țigărilor pe care, de cele mai multe ori, și le face singur din tutun și ziar. Ține ochii închiși ca și când ar dormi. Ațipește doar. Atât cât s-o audă pe bunica care strigă la noi din șopronul casei c-a răsturnat mămăliga.
Pe geamul din odaie se aud găinile cotcodăcind. Iar câinii sar în lanțuri odată cu căruțele care trec în galop pe uliță.
Îmi pun păpușa imitație Barbie, cumpărată de mama dintr-un bazar de la noi din oraș, pe patul alăturat. Și ne așezăm cu toții la masă. Ne-închinăm rostind cu voce tare “Doamne-ajută!”. Aburii strecurați prin aer parcă dansează cu îngerii. Afară-i cald. Încă se mai aud bâzâind câteva muște la geamul din fundul șopronului.
Tataia se-nchină iar lung. În numele Tatălui, al Fiului… apără-ne, Măicuța Domnului! Apoi scoate c-o lingură bucățica lui de carne din farfurie și mi-o dă mie. “Ia-o, tataie…, mult te iubește moșu’…”
Acum, în șopronul casei, nu se mai aude ceasul. A închis bunica ușa, pesemne să nu intre pisicile…
Dar eu, din când în când, m-aplec peste timp și-apăs tare pe clanța veche și ruginită a ușii. O deschid larg. Ceasul încă ticăie. Tic-Tac, Tic-Tac… Îl aud.
E din nou liniște.
Iar Dumnezeu stă la masă cu noi.