Binka Zhelyazkova: Singurătatea de a fi prima – Yoana Pavlova
O retrospectivă revelatoare a primei regizoare bulgare a prezentat marile sale realizări artistice, în ciuda unei cariere dificile și tensionate.
Pentru mulți, socialismul de stat dinainte de 1989 există în imaginarul public între fantezie și reprezentare, ca un monolit ideologic fără nuanțe politice sau psihologice. Este ușor să uităm că istoria secolului XX este rezultată, în parte, din milioanele de oameni care au aplicat, sui-generis, lozinca marxist-leninistă, conștiința lor fiind determinată de diferitele contexte în care au trăit. Discursul de după cel de-al Doilea Război Mondial contribuie la această maculatură, deoarece recentul Bloc Estic era mai ocupat să proiecteze măreția unui viitor luminos decât să se preocupe de individ. Politicienii și oficialii de rang înalt din regimul anterior au fost condamnați la moarte sau închisoare, în timp ce partizanii au acaparat poziții publice de vârf. A fost un moment de reunificare și de construcție, cu ajutorul cinematografiei.
Când Bulgaria și-a naționalizat industria cinematografică, în 1948, a fost nevoie de câțiva ani pentru a se trece de la jurnalele de știri propagandistice la filmele dogmatice, cu un conținut veridic, realist. Inițial, ‘cadrele’ tinere și lipsite de experiență proveneau, în principal, din lumea teatrului și literaturii, sau urmau cursuri de conversie profesională organizate în grabă. Printre cei norocoși se numără Hristo Ganev, un fost partizan care a absolvit Institutul de Cinematografie „Gherasimov” din Moscova, și care s-a întors în țara natală ca scenarist cu năzuințe. Iubita și colaboratoarea sa, Binka Zhelyazkova, exmatriculată din liceu și ostracizată ca membră a Uniunii Tineretului Muncitoresc (WYL), dinainte de 1944, a studiat la Institutul de Stat de Teatru, de atunci, din Sofia, și a dobândit o experiență imensă ca asistent de regie pe platourile improvizate ale cinematografiei socialiste timpurii – și toate acestea în calitate de proaspătă mamă. Cu toate acestea, entuziasmul strălucitor din prima jumătate a anilor 1950 este umbrit de panica morală cauzată de destalinizarea din URSS, alterând ideologia grandioasă, dar vagă, de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de sosirea lui Todor Jivkov, drept nou lider al partidului (și de facto al țării).
Scenariul lui Hristo Ganev, „Viața curge încet…” (Zivotat si teche tiho…, 1957) s-a intitulat inițial „Partizanii”, inspirându-se din propriul trecut de luptă antifascistă. Comisia națională de film a avut nevoie de doi ani pentru a accepta versiunea finală, iar stenogramele numeroaselor dezbateri riguroase din jurul fiecărui aspect scenaristic, precum și posibilele interpretări ale acestuia sunt încă accesibile la Arhivele Centrale ale Statului. Acestea dezvăluie nu numai jargonul demagogic nou dobândit, ci și o divizare profundă între ‘aparatchiști’ (nomenclaturiști), prea speriați să gireze o poveste despre un membru de partid ratat, ajuns la bătrânețe și înstrăinat de foștii săi camarazi, respectiv artiștii, prea entuziasmați de o idee care strălucește prin viziunea proaspătă și îndrăzneață asupra realității socialiste oarecum sumbre. În cele din urmă, Zhelyazkova este aleasă să regizeze acest scenariu, fiind prima femeie regizor de lungmetraj din Bulgaria, cu Ganev în postura oficială de co-regizor.
În ciuda acestei responsabilități majore și atmosferei ostile din punct de vedere politic, Zhelyazkova oferă un debut surprinzător, siguranță de sine și măiestrie. „Viața curge încet…” este inspirat în mod vădit din neorealismul italian, dar și din lirismul slav pe care festivalurile internaționale de film îl vor cataloga curând ca fiind un brand sovietic. Mizanscena sigură este îngemânată cu o poetică îndrăzneață și cu euforia de a spune lucrurilor pe nume, mult mai devreme decât cinematograful polonez, centrat pe anxietate morală. Există multiple cadre exterioare cu grad de complexitate, mai ales scenele cu partizanii pe munte, însă Zhelyazkova nu este interesată de cinemaul de gen (filmul cu partizani devenise ilustrativ în Iugoslavia din anii 1960). Ceea ce folosește ea în acest lungmetraj de debut, ca și în filmele sale ulterioare, este o poveste în cadre, pentru că ea simte că deconstrucția ideologiei de dinainte/după este datoria ei morală. În plus, „Viața curge încet…” introduce pe marele ecran un nou tip de femeie socialistă: hotărâtă, autonomă, citită, dar și capabilă de iubire necondiționată, și o femeie care sărută prima. Există un final deschis à la Antonioni, cu mult înainte de Antonioni.
În 1958, lungmetrajul lui Zhelyazkova trebuia să fie trimis la Karlovy Vary, în timp ce debutul lui Rangel Vulchanov, „Pe o insulă mică” (Na malkia ostrov), este pregătit pentru Cannes, însă ambele titluri, împreună cu altele, sunt interzise de la difuzare, iar o serie de funcționari din administrație sunt concediați. În același an, „Zboară cocorii” (1957), de Mihail Kalatozov – un film pe care mulți îl percep ca fiind apropiat vizual de „Viața curge încet…” – face furori pe Croisetta de la Cannes și își consolidează poziția în canonul cinemaului. Încetul cu încetul, filmul lui Vulchanov este distribuit, mai întâi în străinătate și apoi în țară, în timp ce criticii și istoricii bulgari au interdicția de a aminti ceva despre „Viața curge încet…” până în 1989, iar în prezent ei sunt de acord că acesta marchează momentul de răscruce în care cinematografia bulgară ar fi putut lua o altă direcție. Prin urmare, debutul formal al Binkăi Zhelyazkova este „Am fost tineri” (A biahme mladi, 1961). De data aceasta, nu există un co-regizor, însă toți ochii sunt ațintiți asupra regizoarei Zhelyazkova, în speranța că filmul ei va fi un eșec.
Dacă „Viața curge încet…” este o încercare de a face față traumei comune de dinainte de 1944 și angoasei crescânde post 1944, „Am fost tineri” este rezultatul dezamăgirii personale a Binkăi Zhelyazkova și a lui Ganev, în urma conflictului dintre idealuri și realitate. La prima vedere, se pare că cei doi și-au stabilit prioritățile. „Am fost tineri” se axează pe povestea destul de modestă a unei mișcări a Uniunii Tineretului Comunist, activă în Sofia în anii celui de-al Doilea Război Mondial, și pe o poveste de dragoste neașteptată cu efecte periculoase. Realizat cu mare parte din aceeași distribuție și echipă, „Am fost tineri” poate fi analizat ca o tramă psihologică, în care figurile neînfricate din „Viața curge încet…” devin șovăitoare, și viceversa. Din punct de vedere stilistic, filmul confirmă vocea distinctivă a Binkăi Zhelyazkova, chiar și cu mijloace minimaliste. De asemenea, marchează începutul colaborării sale cu compozitorul Simeon Pironkov și extinde experimentele sale artistice cu sunetul, dezvoltând una dintre temele-cheie din opera sa: tăcerea. „Am fost tineri” prezintă unul dintre puținele personaje cu handicap fizic din cinematografia Blocului Estic: o tânără femeie, ale cărei fotografii arată cel de-al doilea plan, cel filosofic, al filmului. Imaginile ei de normalitate, în alb și negru, se confruntă cu idealurile aprinse ale protagoniștilor, deschizând astfel un cadru pentru Zhelyazkova, în care continuă să se acumuleze întrebări la nivelul conștiinței. Liniștea (previzibilă) a acestui personaj este descrisă în mod avangardist, ceea ce reprezintă o noutate în cinematografia realismului socialist.
„Am fost tineri” a fost premiat la Moscova, Praga și la prima ediție ‘Trandafirul de Aur’ de la Varna, ceea ce duce la proiecții restrânse în cinematografele din țară, însă vor trece ani până când Zhelyazkova va obține permisiunea de a filma un alt lungmetraj. „Balonul captiv” (Privarzaniyat balon, 1967) are la bază romanul omonim al lui Yordan Radichkov, așa că proiectul părea un pariu sigur. Cariera literară a lui Radichkov era în plină ascensiune în acel moment, iar primul său scenariu de film, „O amiază fierbinte” (Goreshto pladne), cu Zako Heskija (asistent de regie la „Viața curge încet…”) în co-regie, a avut premiera la Cannes în 1965. Politicienii șireți nu sunt de acord cu tenacitatea notorie a Binkăi Zhelyazkova față de condițiile dificile de a pune în scenă o asemenea frenezie pe un relief accidentat, unde un grup de bărbați urmărește un balon gigantic în formă de peștișor auriu, în multiple cadre contraplonjeu. Regia Binkăi Zhelyazkova a redat perfect pe peliculă realismul magic specific lui Radichkov și a mai adăugat ceva. Spre deosebire de roman, scenariul include o intrigă a unei fete, fără nume, care fuge. Într-o rochie albă care contrastează cu zdrențele sătenilor atemporali ai lui Radichkov, fata este urmărită în sălbăticia naturii de câini, al căror lătrat este redat subtil ca un dialog real, pentru ca în final să fie împușcată. Este ca și cum ea ar fi o fantomă dintr-o dimensiune paralelă, prinsă pentru totdeauna în bucla Istoriei.
„Balonul captiv” a fost vizionat la Expo 67 de la Montreal și a fost imediat cumpărat pentru a fi distribuit în America de Nord și Europa. Între timp, anturajul lui Todor Jivkov l-a convins pe acesta că filmul ridiculiza autoritatea și pe însuși liderul partidului. Zhelyazkova a fost convocată în biroul său, contractul de difuzare i-a fost reziliat, iar filmul a fost retras de la Veneția. În contextul evenimentelor Primăverii de la Praga, din 1968, intuiția lui Jivkov se dovedește corectă. (În mod aparte, în 1979, Radichkov a prezentat, în premieră, o piesă de teatru, „Învățând să zboare” (Opit za letene), bazată pe acest lungmetraj, cu un succes uriaș de public. Piesa a avut premiera simultană în cinci teatre din țară și a fost distribuită în străinătate. Pe lângă faptul că era un scriitor extrem de talentat, Radichkov s-a întâmplat să facă parte și din grupul politic advers al lui Jivkov). La începutul anilor 1970, Hristo Ganev a fost exclus din partid pentru că a refuzat să semneze o petiție de protest împotriva Premiului Nobel acordat lui Soljenițîn. Acest lucru pune propria familie și a Zhelyazkovei într-o situație politică și financiară foarte dificilă, alături de un alt duo creativ de revoltați bine-cunoscuți, Irina Aktasheva și Hristo Piskov.
Ignorând cadrul politic de normalizare de după 1968 din Cehoslovacia, Todor Jivkov este conștient că fidelizarea față de inteligentsia bulgară este cea mai bună strategie pentru a-și păstra funcția. Zhelyazkova primește încă o șansă de a regiza și realizează „Ultimul cuvânt” (Poslednata duma, 1973), bazat pe propriul scenariu și filmat la fața locului, în închisoarea din Sliven. O întoarcere la subiectul antifascist, și de data aceasta în culori, lungmetrajul propune o perspectivă istorică și mai larg delimitată între prezent și trecut. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, femei de vârste și din medii diferite își așteaptă destinul într-o singură celulă de condamnați la moarte; în anii 1970, suntem martori la sărbătorirea memoriei lor de către tineretul socialist. „Ultimul cuvânt” este probabil cel mai vehement film al regizoarei, care exprimă pe deplin furia ei morală și artistică, dar care este în sincronie cu cinematografia mondială. Avem „Pierrot nebunul” al lui Godard, avem „Margaretele” Věrei Chytilová, avem chiar și o profeție în filmul „Hair” al lui Miloš Forman. Totuși, intensitatea grafică și acustică a filmului „Ultimul cuvânt”, combinată cu un montaj dinamic, amintește mai ales de filmele Kirei Muratova, numai că Zhelyazkova este viscerală; nu se lasă tentată de abstracția formalistă. Începând cu acest film, ea începe să lucreze în mod constant cu actrița Tzvetana Maneva, care se transformă într-un fel de Delphine Seyrig a regizoarei – ca un alter ego, dar și ca un personaj socialist care trebuie analizat.
În urma unei reacții entuziaste la Cannes, Zhelyazkova a primit, în sfârșit, o oarecare recunoaștere. Următoarele trei filme și ultimul ei lungmetraj sunt scrise de Hristo Ganev. „Piscina” (Baseinat, 1977), „Marea baie nocturnă” (Goliamoto noshtno kapane, 1980) și „Pe acoperișuri, noaptea” (Noshtem po pokrivite, 1988) nu-și propun să se angajeze în nicio bătălie; în schimb, ele alunecă pe suprafața socialismului târziu, reflectând oboseala și plictiseala acestuia, în timp ce întrebările continuă să se adune. Zhelyazkova și Ganev nu-și pierd niciodată acuitatea: în „Marea baie nocturnă”, personajul Ninel explică faptul că numele ei este varianta inversată a lui Lenin, iar în „Pe acoperișuri, noaptea” poreclele Nadejda cea mare și Nadejda cea mică („nadejda” înseamnă speranță în bulgară) ironizează îndrăgitul concept al lui Todor Jivkov despre „micul” și „marele” adevăr. În acest sens, este simptomatic faptul că protagonistele tuturor celor trei filme sunt femei tinere, absolvente de liceu sau la începutul studiilor universitare, odrasle ale socialismului de stat care rătăcesc cu ochii mari în contextul dezamăgirii din procesul maturizării. Nu există nimic didactic în modul în care Zhelyazkova le tratează – dimpotrivă, ea își dorește ca ele să găsească căile și răspunsurile pe care ea nu le-a găsit.
Cu toate acestea, Zhelyazkova umple călătoria acestor personaje cu vechii demoni ai îndoielii, invidiei și falsității. Niciodată ea însăși un pion, Zhelyazkova manipulează câmpul semiotic al cinematografiei bulgare ca pe o tablă de joc, alegând actori de contre-emploi (Kliment Denchev în „Piscina” și Todor Kolev în „Pe acoperișuri, noaptea”) sau reîncarnând figurile militante din „Ultimul cuvânt” în pragmatismele cinice din „Pe acoperișuri, noaptea”. În „Marea baie nocturnă” ea colaborează cu două vedete din Blocul Estic, Małgorzata Braunek și Juozas Budraitis, aproape ca niște actrițe prefabricate. Prezența Tzvetanei Maneva ca jurnalistă cu notorietate atât în „Piscina”, cât și în „Pe acoperișuri, noaptea” problematizează rolul presei publice într-o societate lipsită de libertate. Relativizarea realității mediatizate merge și mai departe în „Marea baie nocturnă”, când o bacanală estivală invadează platoul de filmare al unui film istoric despre traci. În 1981, Bulgaria și-a comemorat cea de-a 1300-a aniversare, așa că îndoctrinarea cu mituri și clișee a fost des folosită și, după cum a lăsat să se înțeleagă Zhelyazkova, și foarte periculoasă. În general, trilogia este reflexivă și sub semnul apei, atât la propriu, cât și în sens figurativ. După ploaia cathartică din „Viața curge încet..”, zăpada din „Am fost tineri”, râul și lacul din „Balonul captiv”, și partizana din „Ultimul cuvânt” care rostește „vreau să privesc marea”, în timp ce urmează să fie spânzurată, în ultimele trei filme Zhelyazkova adoptă pe deplin elementul apă, ca și cum ar fi gata să se dizolve.
Necedând, totuși. În 1981, tot cu ocazia marii aniversări a 1300 de ani, ea s-a întors la închisoarea Sliven, singura închisoare pentru femei deținute din Bulgaria, pentru a realiza două documentare. „Partea luminoasă și întunecată a lucrurilor” (Litse i opako, 1982) și „Cântec de leagăn” (Nani-na, 1982) pot fi caracterizate ca fiind filme de pionierat, nu numai dat fiind faptul că estetica lor se învecinează cu cinematografia experimentală, ci și datorită impulsului curajos de a-i ajuta pe cei mai defavorizați într-o societate aparent exemplară. Mame cu mai mulți copii transformate în recidiviste, din cauza sărăciei și a violenței sistemice, hoți de buzunare țigani obligați să fure, funcționari din marile întreprinderi excedate de corupția galopantă, urmași ai închisorii socialiste – se poate presupune că Zhelyazkova este atrasă de această colecție de neuitat de povești și chipuri din cauza foamei de vérité, doar pentru a descoperi că închisoarea este o societate alternativă, cu propriile povești flasificate. Nu se întrevede teatralitatea controlată din „Ultimul cuvânt”, însă Zhelyazkova construiește din mers o remarcabilă mizanscenă, cu dinamica documentară a cuvintelor, a gesturilor și a lacrimilor îndelung reprimate. Implorându-i în mod formal pe cei de la putere să revizuiască condițiile din închisoare, servind în același timp ca mediator între femei și lumea exterioară, cele două filme își îndeplinesc angajamentul civic și sunt interzise până în 1989.
După 1989, Binka Zhelyazkova alege tăcerea. Ea nu apare nici măcar în documentarul realizat de Elka Nikolova – „Binka: a spune o poveste despre tăcere” (Binka: Da raskazesh prikazka za malchanieto, 2006) – având deja o sănătate precară, ea moare în 2011. Sunt într-adevăr pierdute toate ocaziile de a-i înscrie numele în istoria cinematografiei, sau poate privirea anistorică a cinefiliei totale să ofere o altă imagine? Retrospectiva Binka Zhelyazkova din cadrul Festivalului Internațional de Film de la Salonic din noiembrie 2021, prima de acest gen, a propus câteva informații. Atât de multe lucruri pot merge prost la această întâlnire post-mortem, cu un public care are o experiență sociopolitică foarte diferită, și totuși, zi de zi, sala primitoare a lui Pavlos Zannas este plină de spectatori de vârste diferite, chiar dacă cei mai mulți sunt tinerii. Primele filme ale Zhelyazkovei sunt întâmpinate cu o liniște atentă, în schimb „Piscina” și „Marea baie nocturnă” cu o unanimitate zgomotoasă. Există mai multe ieșiri din sală la filmul de deschidere a festivalului, Happening, regia Audrey Diwan, decât la documentarele Binkăi Zhelyazkova, ambele destul de lungi și greu de digerat.
Copiile digitale nu sunt însă de cea mai bună calitate, după cum a precizat Rosen Spasov de la Arhiva Națională de Film (BNF), echipamentul instituției este învechit și încă în așteptarea unei modernizări costisitoare, cu sprijinul eventual al Ministerului bulgar al Culturii. Între timp, mi-a spus tot el, filmele Binkăi Zhelyazkova sunt deseori proiectate la Sofia, unde are fanii ei, cinefilii născuți după 1989. BNF deține, de asemenea, o copie excelentă pe 35 mm a filmului „Am fost tineri”, care a fost distribuită în toată lumea, interesul față de filmele regizoarei fiind în continuă creștere. Dimitris Kerkinos, responsabil de Balkan Survey de la Salonic, care cuprinde și secțiunea omagială, a recunoscut că ideea acestei retrospective este inspirată de cartea lui Mark Cousins, „Femeile fac filme”. Pentru el, filmul de autor, fără compromisuri și plin de nonconformism al regizoarei Zhelyazkova, reprezintă încă o gură de aer proaspăt, chiar și față de abundența curatorială de astăzi. Singurul său regret este că, din lipsă de timp și de resurse, nu a fost inclus în program filmul „Pe acoperișuri, noaptea” (produs de televiziunea națională).
În calitate de bulgaroaică, a spune că vizionarea operei Binkăi Zhelyazkova, pe marele ecran și cu spectatori străini, este emoționantă ar fi prea puțin. La patru decenii după 1981, mitologiile naționale sunt la fel de fatale, dar filmografia ei semnalează o cale terapeutică de ieșire din impasul discursiv. În spatele unui văl țesut din minciuni se află fantezia de a o lua de la capăt.
Susa: https://mubi.com/notebook/posts/binka-zhelyazkova-the-loneliness-of-being-the-first
FILMOGRAFIE:
1. Zhivotut si teche tiho… aka Viața curge încet… (1957)
2. A byahme mladi aka Am fost tineri (1961)
3. Privarzaniyat balon aka Balonul captiv (1967)
4. Poslednata duma aka Ultimul cuvânt (1973)
5. Baseynat aka Piscina (1977)
6. Golyamoto noshtno kapane aka Marea baie nocturnă (1980)
7. Noshtem po pokrivite aka Pe acoperișuri, noaptea (1988)
8. Lice i opuko aka Partea luminoasă și întunecată a lucrurilor (1990)
9. Nani-na aka Cântec de leagăn (1990)