Autor: Livia Ciupercă
Doamna Suferința plutește prin lumea noastră întotdeauna parfumată și cu o floare prinsă-i părul bogat, undeva, la urechea stângă. Este cuceritoare pentru dărnicia ei binecunoscută. Zilnic dăruiește câte un fir negru, precum corbul, unora dintre noi. Îi alege, nu-i alege, Domnul știe?! Cert este că iubește să-și apropie de ea ființe frumoase sufletește, precum este ea însăși. Vezi, vorba străbună: <Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești!>.
Da, așa este. Și de această noblețe a Doamnei Suferința m-a convins scriitorul-artist Tudor Gheorghe, în recentul volum de Șapte povestiri (Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 2022). Lansarea? După spectacolul „Valsurile mele”, un regal, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în seara zilei de Luni, 5 decembrie 2022.
Și nu vă mirați. Maestrul Tudor Gheorghe prezintă în acest recent volum de doar șapte proze scurte o galerie de personaje desprinse, negreșit, din frumusețea sufletului său de artist.
Atâta sensibilitate, atâta compasiune, atâta frumusețe verbală, mai rar la prozatorii zilelor noastre. <Mai rar>, am zis? O, nici o doime. Pornografia să trăiască! Mă refer la <plăcerea> diabolică a generației douămiste. Posibil, cu mici-mici excepții. <Maturii> prozatori ies din schema aceasta? Hmmm, cu oarece excepții. Înțeleg!
Ei bine, în fiecare dintre cele șapte povestiri (cifra are semnificațiile ei încifrate), prin pana scriitoricească, bine dăltuită, precum sufletul generos și sclipitor de artist, facem cunoștință cu prietenii de suflet ai Doamnei Suferința.
Nicio urmă de ironie în substanța verbului naratologic, ci doar compasiune, îmbrățișare în mantia duioșiei a unor suflete frumoase – model, la alegere, pentru fiecare dintre noi.
O așez în prim-plan pe micuța florăreasă, cu nume angelic, Luminița. Un nod de copil obligat să vândă florile, pe care „nenicu” i le contabilizează autoritar. În caz contrar, copila fi-va „omorâtă în bătaie”. Un suflet inocent, frumos prin mișcările-i grațioase, prin răbdarea de a înfrunta jigniri, insulte, bruscări. Să ne întrebăm cum ar fi evoluat lucrurile, dacă „familia” ar fi lăsat-o să studieze?!… Un vis de copil neîmplinit și dureros! Dar întotdeauna, de undeva, din eter, strălucește o recompensă. Cât de mică. Din voința Domnului. Copila va fi „adoptată”, protector, în nopțile când nu putea să revină acasă, pentru a evita vreun crunt tratament fizic, de alți doi protectori ai Doamnei Suferința: „Crau Nebunul” – un fost „eminent student la fizică”, care, nu se știe din ce motive, a clacat, trăind în lumea lui de vis, precum și „Doamna Poluxis” – o fostă boieroaică, sărăcită, rămas-a nimănui! Aceștia sunt prietenii și ocrotitorii acestei porumbițe, cu nume luminos. Locașul lor binecuvântat, sala de așteptare a unei gări.
Cât îl privește pe Nea Gogu, impiegatul din stația Sălcuța, toată admirația. Ei asta-i! Admirația nu face parte din vocabularul unora, precum „Săpunaru”, „Scrobeală” și alții din tagma lor! Admirația deranjează. Minciuna îndrăznește să acționeze. Iar dacă răsare – de unde nici nu te aștepți – vreun suflet ales, inspectorul trimis să cerceteze „cazul” va înțelege că Nea Gogu este unic. Și-n timpurile acestea, câtă nevoie ar mai fi de câte un „Nea Gogu” – prin diferite locuri ale acestei țărișoare!
Dar în galeria de personaje din acest volum, avem bucuria să surprindem și alte tipologii umane. Dintre acestea se detașează, net, Moș Cioci din Bârzeiul de Pădure (un tip versat, care nu se lasă intimidat de viermii slujitori ai epocii staliniste), Baci Gligor (cel care „știe mult și arată puțin din câte știe”, fost asistent al profesorului Lucian Blaga) sau sclipitorul copilandrul Domnuț Ion – viitorul fizician la NASA.
Și ne-am fi mirat profund dacă între cele șapte povestiri nu am fi descoperit și tonul umoristic specific oltenesc. E vorba de comandorul care, deși în postura unui „individ” pus pe șotii, își propusese, în fapt, nu doar să se amuze, ci să supună pe tinerele stewardese unui veritabil examen psihologic (cursa aeriană Craiova – București), prin comportamentul lui de versat comedian.
În așteptarea romanului promis, să recunoaștem, la acest timp al prezentului, scriitorului-artist Tudor Gheorghe: imaginație bogată, simț estetic în tâlcuirea semnificației sculpturilor brâncușiene de la Tg. Jiu, subtilitate în descifrarea etimologică a unor termeni (străfulgerare înspre originile noastre geto-dacice) sau tonul educativ pe care-l oferă „leacul” aplicat de Lisandru soției sale care, ajunsă „orășeancă”, uitase de bunele manière străbune.
Și tocmai aceasta place la scriitura lui Tudor Gheorghe – frânturi desprinse din viața cotidiană, cu personaje, adeseori reale, dar care se circumscriu modelului de viață moral-educativă, cu verbul epic bine implantat în veșmântul strălucitor al moralității.
Avem nevoie – ca de aer – de revigorarea scrisului românesc, astfel încât scriitorul să păstreze „conștiința scrisului”, iar cititorul –„virtutea cititului” (Miloș Taloș – Anticariatul de idei, 2021, p. 58).
Recunosc, mă încadrez în categoria cititorului care dorește să descopere în planul ficțional umbra divină a unor ilustre modele, străfulgerând pagina de carte, precum o picătură de rouă cristalină.
Și-această bucurie ne-o oferă (fără nicio exagerare) proza maestrului Tudor Gheorghe.