Într-o zi de Moș Ajun…
Era frig. Ceasul dimineții n-arăta mai mult de ora 5. Omătul ne scârțâia sub picioare, iar gerul ne tăia obrajii ca niște seceri proaspăt ascuțite. Scândurile de la gardurile caselor erau învelite cu straturi subțiri de argint.
Din loc în loc, în câte o curte, zvâcnea fumul pe hornuri, semn că doar ce se aprinsese lemnele în sobe. Pe ulițe, dintr-un capăt în altul, sticleau bucăți de cer.
În timp ce cocoșii începeau să-și scuture aripile, bunica mea se auzea cum zdrăngănea niște nuci în cămară.
–Bună dimineața la Moș Ajun! Am venit și noi odată, la mulți ani cu sănătate, să vă dea Domnul de toate!
–Bună dimineața la Moș Ajun! strigam noi, nepoții, la ușa încleștată de frig din holul șopronului.
– Neculaie, ia scoală-te, mă, din pat, c-au venit băieții ăștia cu Moș Ajunu’!
– Hai, că nu se dă câinii, sunt ai noștri! se auzea bunica numărând nucile scoase din sac.
Și-ndată îl vedeai pe bunicul cum se ridica, își strângea repede patul și se așeza pe-un scăunel de lemn, lângă sobă. Își aprindea o țigară și potrivea ochiurile plitei în așa fel încât flacăra din sobă să ardă cât mai tare, iar deasupra, într-o oală mare, pâlpâia grâul care urma să fie împărțit pentru sufletele celor adormiți.
– Mânca-i-ar mamaia…, ați înghețat de frig!
– Na, luați! Și ne întindea bunica atâtea nuci câte încăpeau într-o mână și două eugenii. Le luam și râdeam cu gura până la urechi. Cu degetele înroșite de ger, dădeam c-o piatră în coaja nucilor ca să vedem dacă nu cumva e seacă la vreunul dintre noi. De cele mai multe ori nu erau. Dar, ne plăcea nouă să râdem și mai tare… După noi, urmau alți copii. Se-ntâmpla asta până se duceau zorii. Miezul zilei îi aducea pe cei mari cu Colindul, un colind despre care bunica spunea că adună flăcăii la casele unde sunt fete mari. Îmbrăcați cu șube și căciuli negre, în cete mari, colindau din casă în casă așa cum era datina. Nu erau porțile închise. Nici zăvoarele trase. Se auzeau cum vesteau Nașterea Domnului de la vreo trei case vecine. Așa erau timpurile. Așa eram noi. Așa era Moș Ajunul. De la Cer pân’ la Pământ sunau din clopoței îngerii. Era veselie pentru că în ieslea din inima noastră urma să se nască Iisus.