Știința a ajuns să descopere cum se pot aprinde niște lumânări fără să li se dea foc, încercând să demonstreze că Lumina de la Ierusalim ar fi o făcătorie, prinzând aici pe cei mai slabi în credință și în cunoaștere. Știința a descoperit asta de câteva zeci de ani, Lumina adevărată a venit în lume de peste 2.000 de ani. Dar, unii oameni nu au primit-o, pentru că faptele lor erau rele (Ioan 3,19). Și nu s-au depărtat de la rațiunile omenești și deșarte care le îndreptățesc viclenia și pofta, nu s-au depărtat de știința mincinoasă. Mărturisind-o pe aceasta din urmă, au rătăcit de la credință (I Timotei 6,20-21), provoacă dezbinare și sminteală în Biserică (Matei 18,7) și s-au făcut vrednici de anatema Sfântului Apostol Pavel (Galateni 1,6-9).
De asemenea, au adoptat Crăciunul, ca sărbătoare de promovare a unor virtuți care sunt de fapt revelate, le-au atribuit rațiunii lor drept virtuți autonome și au păgânizat sărbătoarea Nașterii Domnului, înveselindu-se cu muzică lumească, pofte și bucate (Iov 21,11-15). Dar, cel ce nu adună cu El, risipește (Matei 12,30).
Și pe unii îi prinde judecata fiind înșelați în falsele lumini și mântuiri pietiste ale zilei de sâmbătă (Matei 24,20-51), prefăcându-se că nu înțeleg ce spune Hristos la Matei 18,17-20 și trecând peste Fapte 20 (în special peste versetul 28), hulind Duhul Sfânt, pe Maica Domnului, sfinții și Biserica atunci când se auto-sfințesc și trec peste Sfântul Apostol Petru când zice: „Nicio prorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia, pentru că niciodată prorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați de Duhul Sfânt” (II Petru 1,20-21).
Neavând smerenia ascultării în Duh, care este expresia iubirii nevătămate, neavând încredere în cuvintele Mântuitorului, se bizuiesc pe sine, găsind rațiuni și explicații practice la orice taină, fără a înțelege rostul Întrupării Celui de necuprins, furând scrierile Bisericii și răstălmăcindu-le fățiș, încercând să-l cuprindă pe Dumnezeu în mintea lor îngustă. Aceste interpretări generate de dorințe profane sau sentimentalisme, nu pot urma Calea, Adevărul și Viața, nu pot pregusta și transfigura Împărăția cerurilor, ca unele ce sunt lumești, de pe pământ, slujitorii rămânând “opaci” harului și fascinați de propria minte, îndrăgostiți de “virtuțile” lor pacifiste, dobândite și propovăduite în afara corabiei lui Noe.
Paradoxul și antinomia, în sensul profund duhovnicesc, nu se pot înțelege fără experiența harului, altfel ne-am fi putut și auto-mântui, iar Dumnezeu nu ar mai fi fost Dumnezeu Cel de neînțeles pentru lume…
Să nu ne amăgim cu încercarea de a cuprinde tainele lui Dumnezeu în mod rațional. Mintea omului a căzut și, oricât de fascinantă ar fi prin învățătură și priceperi, își păstrează limita fără transcendent.
Lepădarea minții și ascultarea de cei ce au ascultat la rândul lor de alții, care au ascultat la rândul lor de cei mai de demult, care au ascultat de Apostoli, aceștia din urmă ascultând de Hristos, acest lucru e aducător de harul înțelegerilor mai presus de înțelegerile omenești, pregustare de Împărăție și atrăgător de discernământul care, oricât de folosit și invocat ar fi ca idee intelectuală, în modul real nu le este propriu decât oamenilor duhovnicești, dintr-Una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică – singura care încă dă sfinți cu dovezi supranaturale.
Și, legat de Maica Domnului, ce fel de om cu puteri dumnezeiești ar fi acela care își lasă maica să putrezească? Ar fi el un iubitor și cinstitor de părinți în chip real? Pentru unii, ca să cugete un pic la acest aspect, explicația/întrebarea ar fi că nu din iubire, dar din mândrie, măcar, Dumnezeu nu și-ar fi pus la loc de cinste mama din care Și-a luat trupul omenesc?
Astfel că, dacă Dumnezeu ar fi drept, după cum socotește omul dreptatea, nimeni nu s-ar mântui. Însă mai mare este credința Lui în oameni, în bunăvoința și caracterul unitar, pe care le au în profunzime după chipul și asemănarea Lui, decât credința oamenilor în El…
De aceea, cât inima omului bate, neconectată la vreun aparat, Dumnezeu își arată credința în el și îl așteaptă. Cât poate Dumnezeu să facă asta? Atât cât omul nu este indiferent.