Înfrățirea cu Eminescu și serbarea Zilei Culturii Naționale

Mihai-Claudiu Dumitrache

Se cunoaște faptul că România are un ritm interior puțin neînțeles, atât din trecut, cât și din prezent – din exterior, rămânând la înțelegerea fiecăruia, după experiența proprie a vieții, despre ce înseamnă a fi român. Dar acest ritm este firesc oricărui om, de fapt, chiar dacă uneori e mai anevoios. Poporul român a izvorât din tainele creștine, pe care unii le-au primit cu smerenie, fericindu-se („Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” – Ioan 20,29), dar pe care alții le-au cercetat, rezervându-și mai mult timp de meditație asupra rădăcinilor, istoriei și fiind nevoie să experieze tainele ceva vreme („Pentru că M-ai văzut ai crezut.” – Ioan 20,29). Așa cum spune acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, „modernitatea este construită pe tradiție”, iar cine se aventurează în modernitate fără să cunoască tradiția, rătăcește și nimic nu cunoaște în modul autentic. Nici sfinții nu au fost cu toții sfinți din primii ani ai vieții, ci au ajuns să fie astfel datorită experinței sacrului, experiență care a fost mărturisitoare, unii murind pentru credința lor și devenind eterni.

De Ziua Națională a Culturii Române avem de înțeles un simbol puternic, un mesaj profund a ceea ce înseamnă a fi român. Acest mesaj este însuși Mihai Eminescu, a cărui serbare de existență este Ziua Națională a Culturii Române – 15 ianuarie. Reprezentant al culturii, chiar misticii, spiritualității, limbii și gândirii române din ultimele secole – Eminescu este, acum, exemplul fiecărui om care-și asumă calitatea de român într-o lume a diversităților. A fi român, după viața lui Mihai Eminescu, înseamnă a te îndoi, a cerceta și a nu crede tot ce vezi și auzi. A fi român înseamnă a fi sceptic, analitic, căutător al adevărului. Ascensiunea sau tranziția aceasta, de la scepticism sau rătăcire la mărturisire, este firească fiecăruia dintre noi, care căutăm să pătrundem în esențele a ceea ce suntem, să aflăm ce suntem chemați să devenim.

Ori că citim Sfânta Scriptură, ori Filocalia sau Patericul, ori viața Sfântului Daniil Sihastrul cu a lui Ștefan cel Mare, ori a Brâncovenilor sau a lui Neagoe Basarab, vom înțelege același lucru – suntem chemați să devenim eterni, să fim lumină, afirmând: „creștinismul nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene și nu poate fi limitat ori interzis de vreo asemenea autoritate” (acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în „Crăciunul – primenitorul și izbăvitorul firii”, regal-literar.ro, 24 decembrie 2021).

Ca să înțelegem mai cu seamă ce înseamnă a fi român, să putem primi această cunoaștere, gratuit, evitând prea multă rătăcire, fiind un privilegiu de care ar trebui să profităm, e necesar să-i parcurgem ascensiunea gândirii lui Mihai Eminescu, pe care, dacă o vom înțelege așa cum este, vom ajunge să spunem, și noi, asemenea lui Grigore Vieru: „Acum nimeni nu mă poate minte.”

Această trecere, de la profan la sacru, se datorează unei transcendențe ce provine din smerenie, din bunătate, apoi depășind rațiunea umană, omul dobândind har și cunoscând Adevărul, pe care-L poate mărturisi printr-un act de sacrificiu, dragoste pentru aproapele, ori de martiriu, libertate, așa cum au făcut sfinții. Sfântul Grigorie Palama ne spune că, „cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum se întâmplă aceasta? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său”. Sf. Cuv. Sofronie Saharov atenționează că „harul este dat numai celui smerit și blând”.

Pe lângă blândețe și smerenie, părintele Arsenie Papacioc ne spunea: „Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi”. Aici, părintele se referă la faptul că harul este dat unui creștin înstărit, mărturisitor de Hristos, care nu doar își poate asuma pierderea locului de muncă pentru iubirea lui Hristos, ci care poate să și moară pentru Hristos. Asta ne spune părintele, că harul se dă unui creștin care apără Sfânta Treime, Adevărul, nu care doar apără un cozonac sau un ou frumos la sărbătorile pascale. Tot părintele ne spune că nu trebuie să confundăm lucrurile și nu trebuie să facem compromisuri, căci atunci se întristează cerurile, întrebându-ne astfel: „Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul?

Omul care-și asumă calitatea de român, de obicei, ne arată Mihai Eminescu, are un parcurs sincer și sigur spre adevăr și împlinire, față de cetățenii altor țări sau de mirații altor culturi, care se supun legilor omului materialist, psihanalitic, stagnând pe culmile disperării și, poate, doar „intuind ceea ce dăinuie”, așa cum spune ÎPS Calinic Argeșeanul, și agățându-se de idei eterne „ca să nu piară din memorii.”

Astăzi, românul, influențat fiind de modernitate sau de felurite curente culturale, poate să spună: „Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în viață, nici în moarte, / Nici în stingere ca unii. / Eu rămân ce-am fost: — romantic.” (Mihai Eminescu – „Eu nu cred nici în Iehova”, aprilie 1876). Și se poate simți bine, vremelnic, poate avea succes astfel, fiind lăudat și aplaudat de o anume comunitate. Însă, după ce românul constată că împlinirea fiindului nu vine, că nu se poate constitui printr-o voie proprie, printr-o pasiune a instinctului sau una intelectuală, căci este chemat să devină mai mult decât o creatură rațională de consum și moarte, tot acesta ajunge să se smerească, să se lepede de sine și să se predea voii lui Dumnezeu, voie care îl va face să afirme, în chip revelator: „Credința zugrăvește icoanele-n biserici” („Melancolie”, 1 septembrie 1876, revista „Convorbiri literare”).

Apoi să continue : „Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singură armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187).

Toate acestea fiind în concordanță cu adevărul cel dintâi, pe care românul îl mai neagă în timp, însă tot acolo ajunge: „Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” (Mihai Eminescu – „Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în ziarul „Românul”, 15 august 1871).

Tot Mihai Eminescu afirmă apoi: Biserica Ortodoxă „este maica spirituală a neamului românesc” (Ziarul „Timpul” (V), 14 august 1882, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169). Eminescu a descoperit că Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15), totodată cu descoperirea faptului că românul, în sensul adevărat, se referă la cel care este botezat și închinător în credința ancestrală – aceea singură cu roade neîntrerupte de sfințenie și har; aceea în care omul nu rămâne „închis în limitele creaturităţii sale”. (Părintele Dumitru Stăniloae, n. 138, Filocalia, VII, p. 327).

Iată că, aceste conștientizări arată cum trebuie să fie un român, și mai concret de-atât, cum trebuie să fie un creștin, după Constantin al XI-lea Paleologul, pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și a-și demonstra asemănarea cu El, recunoscut ca mădular al Trupului lui Hristos. Așa cum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei, „cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată şi în afară Bisericii nu există mântuire.”

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Timotei 4,3-4).

Sfântul Nectarie din Eghina ne mărturisește același lucru, ca un om care a avut experiența harului lui Dumnezeu și care a devenit sfânt: „Numai în Biserică pot credincioșii să aibă o certitudine temeinică cu privire la adevărurile în care cred și cu privire la propria lor mântuire, fiindcă în afara Bisericii, a acestei arce a lui Noe, nu există niciun fel de mântuire. Fără Botez și Biserică, nimeni nu poate fi unit cu Trupul lui Hristos”. Iar dacă cineva nu va asculta de Biserică, „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18,17), adică să ne rugăm pentru acela, ca să poată lucra harul lui Dumnezeu din afară și să-l trimită în Biserică, unde Duhul Sfânt lucrează din interior.

Omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar Mihai Eminescu a înțeles și experiat pe deplin acest lucru. În toamna anului 1887, internat la Mănăstirea Neamț, Eminescu primește, la cererea sa, Sfânta Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Tot Eminescu cere: „Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu, „Mihai Eminescu la Mănăstirea Agafton”, publicat în „știri.botoșani.ro”, joi 15 iunie 2017).

Deci, românul care serbează Ziua Culturii este mădular al Trupului lui Hristos, Care a pătimit din iubire, de aceea Ziua Națională a Culturii Române înseamnă Dragoste, Răbdare, Credință, Ascultare și Asumare. Și poate nu întâmplător, ziua de 15 ianuarie îi prăznuiește pe Sfântul Cuvios Pavel Tebeul și Sfântul Cuvios Ioan Colibașul, doi mari asceți, cel din urmă fiind „cel sărac pentru Hristos”.

Pentru lingviști, etnologi și istorici, este cunoscut faptul că, prin înțelesul său, cuvântul „român” reprezintă un om creștin, smerit, supus lui Dumnezeu, sărman și muncitor al pământului, încălzit de Hristos, acceptându-și crucea ce duce la mântuire, fără a face compromisuri în schimbul averilor lumești, mulțumindu-se cu ce dă Dumnezeu, apărând Adevărul și, uneori, murind pentru El, pentru că cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11,25).

Românul știe că „iadul nu poate fi atrăgător și că diavolul face atrăgător drumul către acolo” (Sfântul Vasile cel Mare), că „drumul adevărului este unul și că rătăcirile sunt mai multe”, dar și că „bogat este cel care oferă mult, nu care primește mult” (Sfântul Ioan Gură de Aur). De asemenea, românul autentic cunoaște că „nimic nu e mai jalnic ca vorbirea despre Dumnezeu, stând în afară de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Teologul).

Pentru un român, „Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică toate, sau fără de care nu se poate explica nimic” (Părintele Dumitru Stăniloae). Românul autentic știe că a fi ales este egal cu smerenia provenită din cutremurul și din înțelegerea Adevărului, nu cu o smerenie artificială, construită în mod simbolic sau psihologic pentru a face impresii de bine, sau pentru a demonstra valori intelectuale și sociale autonome care să genereze pacea auto-mântuirii. Această smerenie falsă este ușor de demascat și se regăsește în gândirea filozofică care nu se fundamentează pe iubirea de înțelepciune adevărată (Sfânta Evanghelie), de la Dumnezeu, care se face cunoscută doar prin Biserică (Efeseni 3,10). Unii ar trebui să știe că, „Cel care nu iubește Biserica și Sfânta Liturghie, se amăgește că se roagă…! Dacă rugăciunea este dreaptă și Duhul Sfânt îl cercetează pe om, primul loc în care-l va trimite va fi Biserica. Ce ar fi însemnat ca Noe să facă corabia și unii să se apuce să facă butoaie?” (Părintele Savatie Baștovoi).

Prin urmare, orice român care ajunge să îl considere frate pe Eminescu și care serbează Ziua Culturii Naţionale – se naște din mama-Biserică, își asumă chipul și asemănarea, devine mădular al Trupului Fiului Omului și are Tată pe Dumnezeu, făcându-și semnul Sfintei Cruci, care, parafrazându-l pe PF Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, este semn de mântuire și de viață veșnică.

Ziua Culturii Naționale a României o poate sărbători și simți, deci, oricine crede într-Una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică; care mărturisește un Botez spre iertarea păcatelor; care aşteaptă învierea morţilor și viaţa veacului ce va să fie, că a Lui este Împărăţia și puterea și slava: a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh! Amin!

eseu din 2022, republicat cu ocazia Zilei Naționale a Culturii Române

______________________________________

Despre autor

Mihai-Claudiu Dumitrache (n. 7 mai 1999, București) este muzician, scriitor, cantautor, jurnalist cultural și editor.

Este membru afiliat Centrului de practici filosofice, consultanță filosofică și consiliere din cadrul Societății Academice de Cercetare a Religiilor și Ideologiilor (de pe lângă Universitatea Babeș-Bolyai, coord. Sandu Frunză), membru de onoare al UJIR, membru de onoare al Asociației Cultural-Ortodoxe Poduri de Dor (Rep. Moldova), membru titular UNART, membru UCMR-ADA, membru UZPR, Ambasador al Culturii (Euro Education Federation), Ambasador Internațional al Păcii (World Literary Forum for Peace and Human Rights).

A primit Premiul pentru poezie al revistei Litere (la Moștenirea Văcăreștilor – juriu condus de Mihai Cimpoi, 2021) și este laureat al săptămânalului Literatura și Arta (Rep. Moldova, 2021), desemnat personalitate notorie a culturii, alături de academicienii Ioan-Aurel Pop, Eugen Simion, Eugen Doga, Mihai Cimpoi și actorul Dan Puric. A stabilit recordul național de Cel mai tânăr autor de autobiografie (Asociația Cartea Recordurilor, 2020), fiind și cel mai tânăr Cetățean de Onoare din județul Dâmbovița. În 2022 primește și premiul special al juriului pentru poezie la Festivalul-Concurs Internaţional Nicolae Dabija – Tăcerea răstignită (juriu condus de Doina Dabija).

Tot în anul 2022, la 23 de ani, devine cel mai tânăr jurnalist, din istoria presei românești, laureat al premiului de excelență acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, pentru performanță și perofesionalism în mass-media.

A fondat revistele Regal Literar, Sapio – revista tineretului secolului XXI, Timpul Argeș și Timpul Târgoviște. Colaborează cu peste 30 de publicații, printre care: ziarul Gândul, revista Independența Română, ziarul Ultima Oră, revista Actualitatea Muzicală, Radar de Media, revista Timpul, ziarul Literatura și Arta, Luceafărul, ziarul Plumb, Ortodoxia Tinerilor, revista Porunca Iubirii, ziarul Europa Ortodoxă și revista Litere. În 2021 a fost numit Director al revistei Magazin Critic.

A susținut peste o mie de spectacole, cântând și în deschiderile unor artiști și trupe precum trupa germană Alphaville, cântăreața croată Neda Ukraden și cântărețul australian Faydee.

A primit premiul special Music Awards Tv (Battle of the Voices, 2016), Premiul pentru cea mai bună voce masculină (FTMD, Universitatea Titu Maiorescu, 2013), Premiul pentru tehnică și expresivitatea vocală de excepție (juriu condus de către dirijorul Voicu Enăchescu, Tinerimea Română, 2014), deținând peste 30 de premii de excelență.

Mai mulți autori, precum Christian W. Schenk și Valentina Vasile, l-au asemănat pe Claudiu Dumitrache cu Mihai Eminescu, fiind considerat o revelație de elita intelectuală contemporană. Scrierile lui C. Dumitrache au fost servite drept teme de studiu pentru studenții unor facultăți din cadrul Universității Hyperion și Universității București. A publicat 5 cărți, dintre care se evidențiază Boemia unui mort (editura Amurg Sentimental, 2018), biografia 20 (editura Coresi) și Slujitorii lui Apollo (în Colecția Regal Literar), autorul fiind prezent în volume de critică, antologii și dicționare enciclopedice.

Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, îl caracterizează ca fiind „un intelectual care poate coagula suflete” și îl consideră „simbol pentru viitorul creației intelectuale.” Alte personalități importante care s-au referit la creația sau personalitatea lui C. Dumitrache sunt Nicolae Dabija, Andrei Zincă, Calinic Argeșeanul, Jonathan Jackson, Dida Drăgan, Eb Davis, Veronica Balaj, Ștefan-Lucian Mureșanu și Galina Martea, cea din urmă afirmând că „cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc.”

Face parte din comisiile și juriile mai multor festivaluri și concursuri naționale de muzică sau literatură și, din ianuarie 2022, susține conferințe pe teme de artă și cultură pentru elevii liceelor, prin programul Citește și Dăruiește, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar și instituțiile publice.

Pr. prof. Ionel Cioabă

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *