Printre regizorii români consacrați care au realizat filme pornind de la universul literar al lui Ion Luca Caragiale pot fi enumerați: Jean Georgescu, Lucian Pintilie, Alexa Visarion. Acești importanți regizori au adaptat operele lui Caragiale pentru ecran, evidențiind spiritul ascuțit și critic al dramaturgului în rândul publicului modern. Filmele lor sunt considerate unele dintre cele mai bune adaptări ale operei lui Caragiale și contribuții importante la cinematografia românească. După cum se știe, Ion Luca Caragiale a fost un scriitor și dramaturg român, nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru și ziarist român, cunoscut mai ales pentru operele sale de teatru. Există mai multe ecranizări ale operelor sale, dintre care de neuitat rămân „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „Conu’ Leonida față cu reacțiunea”. Nu exista operă dramaturgică românească care să fi fost ecranizată mai mult precum aceea a lui I.L. Caragiale. Adaptările după Caragiale s-au făcut, după cum se ştie, într-un număr considerabil, din necesitatea de a descrie moravurile și viciile societății, prin apel la naraţiunea concisă (schițe), conturând portretele sugestive ale personajelor din universul caragialian, respectiv utilizând dialogul cu efecte comice și satirice (comedii).
Năpasta (1928)
Între comediile satirice ale lui Ion Luca Caragiale, drama Năpasta (1890) ocupă un loc aparte. Premiera celei dintâi versiuni filmice, aşa cum o confirmă anunţurile din cotidianele «Universul» şi «Dimineaţa», a avut loc la 21 ianuarie 1928, la cinematograful «Marioara Voiculescu». Filmul a fost reluat la mai multe cinematografe din Bucureşti, apoi în întreaga ţară. Din amintirile lui Eftimie Vasilescu — coregizor şi operator al filmului, reies condițiile de realizare ale filmului:
«Filmările de exterior, cele de la Tg. Ocna şi de la închisoarea Văcăreşti au folosit o figuraţie autentică, puşcăriaşi care-şi ispăşeau pedepsele aci. Contra unei «garanţii» (pe care n-am mai primit-o înapoi niciodată) am primit autorizaţia să filmăm şi ni s-au dat costumele adecvate…».
Din păcate, filmul propriu-zis nu s-a păstrat. De-abia în 1975, Năpasta lui Caragiale va cunoaște o versiune de teatru TV, în regia lui Miron Niculescu, avandu-i în rolurile principale pe Toma Dumitru, Traian Stănescu, Emil Botta, Irina Răchițeanu-Șirianu. Un alt regizor genial, Alexa Visarion, va regiza Năpasta (1982), cu o distribuție memorabilă: Dorel Vişan, Florin Zamfirescu, Leopoldina Bălănuță, Dorina Lazăr.
Leiba Zibal (1931)
În perioada interbelică, un singur regizor a realizat un film inspirat din operele lui Ion Luca Caragiale, pe nume Alexandru Ştefănescu, regizorul, în 1931, al peliculei „Leiba Zibal“, adaptare liberă după nuvela „O făclie de Paşti“. Filmul prezintă povestea unui evreu, Leiba Zibal. Copil fiind, acesta o vede într-o seară de Paște pe Maria, o fată cam de aceași vârstă cu el și se îndrăgostește pe loc de ea, fără ca ea să afle, cu adevărat, sentimentele de iubire nutrite de Leiba. Adaptarea a fost receptată ca fiind „liberă și neinspirată”, în regim de film mut, deși ne aflăm într-o perioada în care apăruseră primele filme sonore, astfel că producătorii s-au lovit probleme legate de realizarea și de difuzarea filmului. Distribuția „istorică” merită amintită: Mielu Constantinescu, Tantzi Economu, Iancu Katz, Ion Niculescu-Brună, L Sarkady, Arion Onea.
O noapte furtunoasă (1943)
Filme care să redea însă nealterate spiritul, inteligenţa, respectiv umorul marelui scriitor sunt de ordinul excepţiilor. De aceea, ecranizarea piesei O noapte furtunoasa rămâne și azi un reper, în regia și după scenariul lui Jean Georgescu, şi totodată, este prima transpunere cinematografică a unei opere comice caragieliene. Ion I. Cantacuzino, medic psihiatru şi pionier în critica cinematografică, fiu al prinţului Ioan Cantacuzino şi al cunoscutei actriţe Maria Filotti, se gândise primul să ecranizeze „O noapte furtunoasă“. El a scris un scenariu şi a fost la un pas să-l invite pe René Clair ca să-l regizeze, dar izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial i-a dat planurile peste cap. Între timp, Ion I. Cantacuzino, devenit director al Oficiului Naţional al Cinematografiei (‘strămoșul’ actualului CNC), s-a intersectat din această postură cu regizorul Jean Georgescu, cel care avea în palmares patru pelicule realizate în Franţa (1929-1939).
Critica de film a întâmpinat cu entuziasm maniera regizorală a lui Jean Georgescu, considerând „Noaptea…” sa drept o bună „excepţie” în lista ecranizărilor caragialiene. Astfel, filmul „O noapte furtunoasă“ reprezintă prima transpunere cinematografică (ecranizare) a universului comic al lui Ion Luca Caragiale, iar premiera a avut loc la 22 martie 1943, la cinematograful bucureştean „Aro“. Un fapt demn de menționat: deşi l-a chemat la probe, realizatorul Jean Georgescu nu i-a mai oferit niciun rol îndrăgitului comic Grigore Vasiliu-Birlic.
„A fost formidabil. Abia venisem de la Paris, n-aveam ce lucra, mă gândeam să fac ceva foarte de-al nostru, am scris scenariul, cineva i l-a arătat lui Cantacuzino. Într-o zi, ne întâlnim la «Café de la Paix», şi-mi spune: «Ştii, scrisesem şi eu un scenariu după «Noaptea furtunoasă», dar al dumitale e mai bun. De ce ai nevoie ca să-l turnezi?» A comandat lămpi speciale, a chemat un operator din Franţa, un machior din Berlin, eu l-am găsit pe Norris refugiat din Polonia, am construit un travelling, ne-am apucat de lucru“.
(Jean Georgescu – Cinema, februarie 1977)
„Pentru Rică Venturiano, după toate consiliile, l-am chemat mai întâi pe Birlic. Era un actor cunoscut. Mă gândeam că o să vină toată lumea să-l vadă. Dar pe urmă mi-am dat seama: cum o să-l iubească Ziţa pe el? Nu se poate. Trebuie să găsesc un băiat mai rafinat, mai…M-am dus atunci să văd un spectacol la Teatrul de pe Sărindar, Teatrul lui Iancovescu. Se juca o piesă cu Radu Beligan şi Marcel Anghelescu. Mi-a plăcut Beligan. Ăsta-i «maţe fripte, coate-goale» zic, acesta-i ce-mi trebuie. Nu-i prea frumuşel, dar drăguţ şi tinerel era. L-am chemat. Perfect, nicio greşeală“.
(Jean Georgescu – „Magazin Estival Cinema“, 1983)
O scrisoare pierdută (1953)
‘O scrisoare pierdută’ este un film clasic românesc din 1954, regizat de Sică Alexandrescu și Victor Iliu, pe baza piesei de teatru omonime scrisă de Ion Luca Caragiale. A fost filmat în perioada socialistă pe peliculă alb-negru, după un spectacol din 1953 al trupei Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București. Caragiale plasează acţiunea în anul de grație 1833, în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă, lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Capodopera dramatugiei lui Caragiale îşi păstrează actualitatea, iar actori precum Alexandru Giugaru, Elvira Godeanu și Niki Atanasiu redau în mod realist atmosfera evenimentelor ce au loc cu rapiditate și febrilitate comică.
Doua lozuri (1957)
Inspirat din faimoasa nuvelă a lui I. L. Caragiale, filmul exploatează, sub învelișul unui comic aparent, accentele de tragism și amărăciune pe care eroul principal, Lefter Popescu, le trăiește în încercările disperate de a recupera doua bilete de loterie câștigătoare. Ecranizarea schiţei lui Caragiale într-un mediumetraj comic (58 min.) a beneficiat de tot ceea ce avea mai de preţ cinematografia românească la acea dată şi, în primul rând, de o distribuţie prestigioasă în care Grigore Vasiliu-Birlic era cap de afiş, în unul dintre rolurile magistralei cariere. Graţie interpretării excepţionale a lui Birlic, filmul rămâne şi astăzi una dintre cele mai cunoscute ecranizări, actorul excelând în toate palierele comicului: în mimarea pesimismului, a furiei, a exasperării, a bucuriei şi mai ales a cruntei deziluzii de a-şi pierde orice speranţă, pentru a-şi îmbunătăţi starea socială precară.
D-ale carnavalului (1958)
Ecranizare a celebrei comedii de Ion Luca Caragiale, filmul în regia lui Aurel Miheleș, unul din regizorii obsedați de opera dramaturgului născut în satul Haimanale, abordează cu originalitate povestea frizerului Nae Girimia, dintr-o mahala a Bucureștiului de sfârșit de secol XIX. Un film care merită revăzut și în zilele noastre, datorită atmosferei de carnaval, cu veselie și umor, cu participanți mascați și îmbrăcați în costume alese cu grijă. „D’ale Carnavalului” este, sui-generis, o bună dramatizare umoristică, cu întâmplări și sentimente trăite acum un secol și mai bine, de către personaje puse în valoare de actori-simbol precum Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic sau Ion Lucian.
Mofturi 1900 (1964)
Același regizor Jean Georgescu revine cu universul comic caragialian, realizând un film după schițele dramaturgului – „O conferință”, „Diplomație”, „Amici”, „O lacună”, „Bubico”, „C.F.R.” și „Situațiunea”. Regalul actoricesc este confirmat de prestațiile actoricești de neuitat: Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Giugaru, Geo Barton, Ion Lucian, Vasile Tomazian, Mircea Crişan, Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu, Sanda Ţăranu, Iurie Darie, Ion Dichiseanu.
„În extraordinarul sau film „Mofturi” e vorba de ‘mitici’ care de la cafenea purced și la cafenea povestesc tot ce li s-a întâmplat. ‘Miticii’ acelei epoci se nășteau și mureau la cafenea (…) Filmul se petrece la cafenea, căci cafeaua este patria și cimentul care leagă pățaniile locuitorilor de la diferite mese ale localului. Regizorul nostru a realizat ceea ce spunea Ibrăileanu despre lumea lui Caragiale, unde nu trăiește decât un singur personaj, acesta însă multiplicat într-o infinitate de „și”. Georgescu a simțit asta și a făcut cel mai extraordinar film, unde divizarea personajului în sertare nu e numai procedeu estetic, ci reproducere exacta a unui fenomen natural și social. – D.I.Suchianu -1965
Înainte de tăcere (1979)
Ecranizare a nuvelei „În vreme de război” de I.L. Caragiale, o dramă psihologică a cărei acţiune se desfăşoară în mediul rural în perioada Războiului de Independenţă. Tema nuvelei este ușor de redat: hangiul Stavrache, obsedat de dorinţa de înavuţire şi de faptul că soţia îl iubeşte pe fratele său, bântuit de imaginea acestuia, ajunge în pragul demenţei. Filmul va repurta un important succes de critică, premiile fiind confirmarea viziunii regizorale a lui Alexa Visarion: ACIN-Premiul „Opera Prima”; Premiile pentru imagine – Nicu Stan, respectiv interpretare feminină – Valeria Seciu.
“Înainte de tăcere nu este o ecranizare propriu-zisă ci, pornind de la sursa literară amintită [În vreme de război], este un ‘film de autor’: Alexa Visarion, atras de substanţa dramatică densă a nuvelei caragialiene, de permanenta alternare a realului cu irealul, de sugestiile onirice şi de investigaţiile în subconştient ale scrierii originare a dezvoltat trama originară-adăugînd personaje, relaţii cu epoca, introspecţii-, convertind o poveste din lumea satului de la sfîrşitul veacului trecut într-o pagină de cinematograf modern, ale cărei semnificaţii depăşesc cazul de avariţie şi de alienare al personajului central, Stavrache, vorbind despre alienarea unei lumi.”- Călin Căliman, Istoria filmului românesc, 1897-2000.
De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
Acest film este o ecranizare atipică a piesei de teatru „D”ale Carnavalului ” şi din alte scrieri de Ion Luca Caragiale. Pelicula regizată de Lucian Pintilie a fost interzisă încă dinainte de a fi terminată, fiind depusă într-un subsol de la Casa Scânteii, şi a putut fi vizionată de către public abia în 1990. Filmul este şi începutul unei prietenii şi a unei colaborări îndelungate dintre Lucian Pintilie şi Victor Rebengiuc, cel pe care l-a considerat „cel mai mare actor cu care am lucrat vreodată“. Notorie în acei ani a fost antagonizarea regizorului de către scriitorul Eugen Barbu care i-a făcut o cronică total defavorabilă: „Din păcate, pe scenele noastre şi chiar într-un film, după câte aud, făcut după «D-ale carnavalului», Caragiale e denaturat şi încă într-un mod grosolan. Se merge pe linia unui zolism fioros, personajele sunt îngroşate, devenind adevăraţi monştri“.
Iată, in extenso, conținutul scrisorii adresate de Lucian Pintilie secretarului Comitetului Central al P.C.R., Ilie Rădulescu, la două luni după ce “De ce trag clopotele, Mitică?”, încă în lucru, este confiscat și încuiat în beciul Casei Scânteii, în așteptarea celei de-a doua vizionări, niciodată realizată.
Stimate tovarăşe secretar,
Buna mea credinţă, care a stat întotdeauna la temelia excelentei mele sănătăţi morale, mă obligă să cred că nu sînteţi defel informat despre chipul samavolnic şi prostesc în care trepăduşi intermediari, funcţionari de carton, procedează cu filmul meu «De ce trag clopotele, Mitică?» – inspirat din opera lui I. L. Caragiale. Această procedură este fără precedent – fără precedent chiar în anii sumbri ai «obsedantului deceniu» – atît de fără precedent încît explică îndelungata mea tăcere, reacţia mea întîrziată. Am fost paralizat şi fascinat de abuz, tovarăşe secretar! Am stat cu gura căscată în dreptul gratiilor, ca ţăranul din celebra anecdotă cu girafa de la grădina zoologică, murmurînd – «aşa ceva nu există!». Cît poate dura un asemenea abuz nu numai scandalos dar şi grotesc, mă întrebam cu acea curiozitate pe care întotdeauna am avut-o vie în faţa monştrilor, cine poate proteja un asemenea abuz, pentru ca el să supravieţuiască, şi dacă nimeni nu-l protejează, căci nu există prost sau nebun să protejeze un asemenea abuz, cum de supravieţuieşte, şi cîte zile poate, mai poate el, supravieţui, căci există o limită, îmi ziceam eu, să spunem a Bunului Simţ sau a Legilor Ţării – care ar putea inhiba extinderea voioasă şi distrugătoare a abuzului transformat în Aberaţie?! Ei bine, nu există o asemenea limită! Aberaţia nu piere de la sine; nedenunţată public, Aberaţia are insolenţa de a cere statut legal. Trezit din îndelungata-mi ataraxie eu procedez azi – la denunţul public. Manifestînd încredere în forurile competente eu concep denunţul public ca o escaladare. Prima treaptă a escaladării sînteţi dumneavoastră. Restul treptelor nu le cunosc. Doresc să nu fiu obligat să le urc, imaginîndu-mi, pentru folosul personal şi comun, o altă utilizare a energiei mele de creaţie. Dar de voi fi nevoit, le voi urca – cu un calm exemplar, cu desăvîrşire nepăsător faţă de consecinţe – pentru a comunica opiniei publice româneşti – în care în ultimă instanţă eu cuprind şi pe preşedintele ţării – toate detaliile privitoare la acest Abuz – într-adevăr, de excepţie.
În ultimii ani, atât opera scrisă (seria editată de Academie – 5 volume), cât și ecranizările celebre după opera lui I.L. Caragiale (7 DVD) s-au bucurat de recunoaștere și analize ample din partea specialiștilor. Cum va arăta însă posteritatea dramaturgului, dincolo de pseudo-ecranizările recente (v. Două lozuri, în regia lui Paul Negoescu), rămâne un mister neelucidabil, în contextul masificării informației și monopolul tehnologiilor cunoașterii. Însă acest lucru nu ne împiedică să întrebăm retoric: I.L. Caragiale, clasicul sau contemporanul nostru?