Introducere
Știri despre preocupările elitei intelectuale pentru adevăr se cunosc de vreo cinci milenii încoace. La modul foarte simplu și concis, adevărul – în accepțiunea curentă și comună – ar trebui să fie concordanța dintre realitate și percepția de către noi a acestei realități (sau potrivirea dintre lume și ceea ce avem noi în minte despre lume).
Pornind de la această definiție generală, adevărul istoric ar trebui să reprezinte concordanța perfectă dintre cunoștințele noastre despre trecut și prezentul oamenilor care au trăit în trecut sau dintre reconstituirile noastre și viața de odinioară. Această concordanță perfectă nu poate, însă, să existe, fiindcă niciodată discursul despre ceea ce a fost nu se poate suprapune exact peste realitatea trecută. Din această cauză, apar adesea speculații despre imposibilitatea reconstituirii veridice a trecutului. Dar, sunt speculații și despre lipsa nevoii de adevăr, și despre inutilitatea adevărului, și chiar despre inexistența adevărului.
Trecutul nu poate fi reînviat aievea, dar poate să fie, cu mijloace adecvate, reconstituit în mare măsură, în funcție de adevărul omenește posibil. Întâmplările din trecutul mai îndepărtat nu pot fi verificate și confirmate nici prin observație directă și nici prin experiență, ci exclusiv prin izvoarele rămase din epocile revolute. Preocupările istorice pentru adevărul istoric pornesc din Antichitate și traversează aproape toate curentele culturale importante. Marele istoric și teoretician al istoriei Alexandru D. Xenopol considera că există științe de repetiție și științe de succesiune. Științele exacte și științele naturii ar face parte din prima categorie, pe când istoria din a doua, fiindcă faptele urmează unul după altul, încât ceea ce s-a petrecut o dată nu se mai poate repeta sau reproduce exact. Cu alte cuvinte, istoricul nu poate construi întocmai trecutul, ci poate doar să tindă spre reconstituirea sa veridică, folosindu-se de sursele istorice. De-a lungul timpului, istoricii au dat înțelesuri diferite noțiunii de adevăr (istoric), în funcție de curentele de gândire contemporane lor sau de concepțiile filosofice și politice la care au aderat, de la un relativism total până la considerarea istoriei drept știință exactă, capabilă să ajungă la adevărul absolut. În perioada arhaică a Greciei antice, aezii se străduiau să vorbească și, mai ales, să cânte frumos despre trecut, folosindu-și imaginația și imaginile artistice, fiindcă pentru ei viața se derula după voința zeilor. Noțiunea de adevăr, căutarea faptelor trecutului prin surse și reconstituirea lor în funcție de cauzalitate s-au afirmat timid și parțial abia în epoca Greciei clasice și apoi în epoca elenistică și în cea romană, începând cu Herodot, Thucidides și Polybius și continuând cu Titus Livius și Tacitus. Din antichitate și până astăzi, aproape toți istoricii au făcut apel la adevăr, la toate formele de adevăr cunoscute, fiindcă istoria este, în fond, viață (viața oamenilor care au trăit în trecut) și „nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin” omului (Terentius: Homo sum, nihil humani a me alienum puto). Teoreticieni ai istoriei și ai adevărului istoric au fost Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Eduard Gibbon, Giovanni Battista Vico, Kant, Hegel, Leopold von Ranke, Theodor Mommsen, Augustin Thierry, Jules Michelet, Karl Marx, Auguste Comte, Max Weber, Fernand Braudel, Georges Duby, Jacques Le Goff, Philippe Ariès, Arnold Toynbee etc. În cadrul scrisului istoric si filosofic românesc, s-au ocupat de filosofia istoriei și de adevărul istoric Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Ioan Lupaș și alții. Cei mai buni teoreticieni ai adevărului istoric au fost, cu puține excepții, și mari istorici.
Viziuni despre adevăr
Căutarea, cercetarea, anchetarea realităților trecutului s-au făcut în funcție de viziunile generale despre adevăr. În teoria adevărului-corespondență (sau echivalență), discursul trebuie să se adecveze cât mai exact cu realitatea, iar ideile specialiștilor se cuvine să reflecte realitatea așa cum este ea, s-o descrie și s-o prezinte oamenilor în mod cât mai apropiat de felul cum este ea. Prin urmare, dacă zăpada este, în esența sa, albă, nu se poate spune despre ea decât că este albă, așa cum o percepe toată lumea. În teoria adevărului-coerență (de la Kant încoace), ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora. Astfel, dacă cineva susține că pământul se află în centrul universului și nu se găsește nimeni care să susțină altceva, înseamnă că geocentrismul este valid. Motivația: până în acel punct ajunseseră cunoștințele omenirii la un moment dat. În teoria adevărului-semnificație, semnele și codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcție de utilitate; în consecință, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni și chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani și cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei. Sau „zăpada este albă” atunci când ea este cu adevărat albă, altminteri zăpada este neagră, albastră sau roșie, după cum vrem noi sau după cum ne apare unora ori altora, în funcție de situație, de voință, de sentimente, de impresii. Unii au dedus de aici că și realitățile trecute ar trebui să fie tratate în funcție de această accepțiune contemporană relativizantă a adevărului-semnificație.
Teorii privind adevărul istoric
De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei” a deschis multora calea unor speculații gratuite, în condițiile în care se consideră că lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realității contemporanele, a dus la afirmarea noțiunii de post-adevăr (istoric), fapt echivalent cu repudierea conștientă a tendinței reconstituirii veridice a frescelor trecutului. Conform tendințelor actuale de a nu mai explica lumii realitatea care există, ci de a construi prin comunicare o nouă realitate (noi realități), există școli de gândire istorică înclinate să reconstruiască trecutul în funcție de imaginație, de necesitate, de starea de spirit, de ideile comanditarilor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. În aceste tendințe, noțiunea de adevăr istoric dispare, ca și disciplina clasică numită istorie, care „se topește” în ideologie, politologie, literatură, artă plastică, film etc. Toate acestea la un loc ar trebui să formeze un fel de scientia universalis, adecvată spre a aborda lumea pieptiș, fără niciun fel de limitări, ordonări, reguli. De la istoria „reînviată” sau „fotografiată” până la istoria „imaginată” sau „inventată”, există o mulțime de nuanțe, de tonuri intermediare, care au creat școli istoriografice și au dat lumii remarcabile personalități.
Istoria privită ca o construcție are rolul de a legitima un anumit tip ideal de lume, de comunitate și de a forma societatea (pe tineri, mai ales) în funcție de acest ideal. De exemplu, istoricii Renașterii – convinși că lumea lor, după „tenebrele Evului Mediu”, ar fi trebuit să imite cât mai bine luminoasa antichitate greco-romană – au idealizat modelul lor, l-au prezentat drept prefect. La fel, romantismul istoriografic, preamărind Evul Mediu, a construit idealul național, a edificat forța și rațiunea de a fi a popoarelor și națiunilor, care vin din trecut și se îndreaptă spre viitor, împotriva imperiilor multinaționale. Istoria-construcție pornește, de regulă, de la o idee preconcepută, pentru a se ajunge apoi la ilustrarea ei, la dovedirea ei prin argumente selectate din trecut.
Istoria-reconstituire tinde să privească domeniul drept știință de sine stătătoare, aproape ca științele exacte. Aceasta și-a avut apogeul în curentul pozitivist (din secolul al XIX-lea, cu prelungiri până astăzi), care a așezat în centrul său scopul reconstituirii a ceea ce a fost exact „așa cum a fost” (Leopold von Ranke). Scopul acestei istorii nu este acela de a da sens societății, ci de a pătrunde în trecut de dragul trecutului, de a trăi prezentul oamenilor din trecut, de a se rupe de prezent, de toate prejudecățile, ideile și idealurile prezentului, pentru a reînvia o lume (lumi) cu propriile prejudecăți, idei și idealuri. Această istorie împinge cercetarea spre surse, afirmând că nu se poate cunoaște trecutul altminteri decât prin izvoare, urme, mărturii.
În fine, istoria ca o deconstrucție este pentru unii istoria critică, deși cea mai critică formă de istorie scrisă sau de discurs istoric a fost cea pozitivistă (mai ales în faza sa finală), în cadrul căreia nimic neverificat, nimic ipotetic, nimic imaginar, nimic legendar și nimic aproximativ nu era acceptat. Deconstructiviștii acceptă și istoria-construcție și istoria-reconstituire, cu condiția de a face loc în cadrul lor deconstrucției, regândirii oricărei abordări trecute, cu metode noi, critice. Vechile metode sunt deconstruite, încât orice operă istorică din trecut este „distrusă” sau descompusă în piese disparate, care, reanalizate prin prisma noilor metode, sensibilități și viziuni, ajunge să fie recompusă într-un ansamblu nou, ispititor. Istoria ca deconstrucție nu abandonează căutarea adevărului lumilor trecute, dar așază adevărul într-un context foarte larg, ceea ce îl relativizează adesea nepermis de mult, lovind în specificul discursului istoric autonom.
Istoria ca știință și disciplină de studiu (cercetare)
Orice formă de cunoaștere sistematică se realizează prin reguli prestabilite, care definesc domeniul, scopul, metodele, formele de abordare etc. Istoria ca disciplină de studiu sau ca știință (formă de cunoaștere) înseamnă cercetarea și diseminarea trecutului omenirii în ansamblu și/sau al comunităților umane, privite în spațiu (pe zone geografice) și în timp (în diacronia lor). Scopul istoricului ca specialist este descoperirea și relevarea adevărului istoric (care este, în fapt, un adevăr parțial) cu ajutorul metodelor verificate și consacrate ale disciplinei istorice. Metodele acestea, denumite și științe auxiliare ale istoriei, sunt arheologia (autonomizată, între timp, și ca știință distinctă), epigrafia, paleografia, diplomatica, sigilografia, numismatica, heraldica, genealogia, arhivistica, muzeologia, codicologia, bibliologia, demografia istorică, vexilologia și altele. Pentru aplicarea acestor metode, este nevoie de apelul la anumite discipline conexe, precum filologia clasică și modernă, geografia, geologia, statistica, filosofia, sociologia, politologia și altele. Așa cum cercetarea în fizică o poate face, cu statut deplin autorizat, fizicianul, cercetarea istorică o poate face, de regulă, istoricul, adică acela care are, prin pregătire sistematică instituționalizată, „meseria de istoric” (Marc Bloch). Deopotrivă specialiștii și amatorii în istorie au fost tentați de admirabile, fascinante și atractive construcții sau deconstrucții, dar ele se situează în afara științei istorice, pentru că pun între paranteze sau așază în plan secund adevărul istoric. Pe de altă parte, fetișizarea adevărului, absolutizarea forței istoricului de a reconstitui trecutul, de a reînvia lumile exact „așa cum au fost” sunt la fel de neproductive, conducând la discursuri la fel de neistorice ca și cele dintâi.
Capcane ale perceperii trecutului românilor și sursele viziunilor extreme despre trecut
Ca orice trecut, și acela al românilor este pândit de felurite primejdii în abordarea sa. În esență, s-au afirmat de-a lungul vremii două viziuni extreme (și, adesea, extremiste, despre trecutul românesc, una generalistă și globalizatoare și cealaltă particularistă, cu accente de excepționalism .
De unde provin oare cele două viziuni, privilegiate adesea de presă, tocmai pentru că nu sunt „pe linie”, pentru că stârnesc interes în largi categorii de cititori ignoranți sau mai puțin instruiți, pentru că aduc succes de vizibilitate? Ele sunt exagerări – câteodată până la caricatură – ale celor două mari curente de gândire din cultura modernă românească:
- Curentul europenist, deschis spre lume și prooccidental, care constata, cu regret și spirit critic, întârzierea sau defazarea românilor în raport cu civilizația și cultura etalon din vestul Europei.
- Curentul protocronist, autohtonist și răsăritean, care descoperea farmecul tradițiilor noastre, ritmul nostru propriu de viață, „veșnicia născută la sat”, forța țăranului român, viețuirea prin supraviețuire și stagnare etc.
Ambele aceste curente au avut reprezentanți de seamă, intelectuali de prim rang în fruntea lor. Pentru prima orientare, este de ajuns să-i evocăm pe Titu Maiorescu – cu faimoasa sa „teorie a formelor fără fond” – și pe Eugen Lovinescu – cel care vedea în sincronizarea noastră cu Europa occidentală secretul modernizării României. Pentru cea de-a doua abordare, îi avem pe Eminescu, pe Iorga și pe Blaga, care sunt, totuși, atipici, fiindcă în elogiile lor aduse românilor și românității, în paseismul și conservatorismul lor se regăsesc și incontestabile idei moderne, de integrare europeană, de prețuire și receptare a valorilor general-umane.
Degenerarea celor două curente în cultura și istoriografia română
Exacerbarea, vulgarizarea și caricaturizarea acestor două curente, onorabile și sustenabile amândouă, a început în secolul al XX-lea, dar s-a manifestat plenar după Al Doilea Război Mondial, mai întâi sub regimul comunist și apoi, cu forță necunoscută niciodată în trecut, după 1989.
Construirea de adevăruri alternative ca fresce noi ale vieții de odinioară relativizează trecutul de o asemenea manieră încât îl bagatelizează, îl ironizează, îl coboară în ochii publicului. Una este să greșești involuntar – fiindcă errare humanum est – în reconstituirea unui fragment din trecut și cu totul altceva este să pui „eroarea” ca premisă și să spui că orice tablou despre trecut este bun, este de acceptat, deoarece totul este relativ.
Unii adepți ai adevărului-semnificație îl acceptă involuntar, fără să știe teoria acestuia, doar pentru că sunt la modă ignoranța, incultura și tupeul. Este ca în gluma cu acel cârciumar care a servit toată viața lui șpriț mușteriilor și nu a știut cum îi zice șprițului! Disprețul față de reconstituirea veridică a trecutului se vede mai ales din cultivarea astăzi a celor două viziuni extreme despre istoria românilor:
- Noi, românii, nu am fost nimic sau mai nimic în trecut și, ca urmare, ar fi de preferat să recunoaștem asta în studii, cărți, monografii, sinteze, manuale și să prezentăm oamenilor și, mai ales, generațiilor tinere, nimicnicia noastră.
- Noi, românii, am fost totul în lume, dar, din prostie, modestie, miopie sau datorită unor comploturi bine orchestrate contra noastră, nu ne prezentăm lumii în lumina „adevărată”, de „genii ale omenirii”, de „părinți ai civilizației”.
În primul set de abordări intră o serie de idei minimaliste, susținute prin extragerea din scrisul istoric românesc a unor exemple selectate anume și prin obturarea, ignorarea, ocultarea altor fapte și procese istorice. Adepții acestor opinii spun că trecutul românilor a fost alterat iremediabil de mituri identitare și, mai ales, naționaliste, care trebuie eliminate. Aceste mituri ar străbate scrisul istoric românesc de la cronicari până astăzi, aproape fără nicio excepție. Cu alte cuvinte, toți istoricii români, mari și mici, ar fi greșit, de cele mai multe ori intenționat, ca să scoată în evidență măreția românilor, ca să răspundă unor comenzi sociale, ca să se plieze politicului etc. Ce propun acești critici? Paradoxal, nu propun căutarea și relevarea adevărului, ci rescrierea relativizantă a istoriei. Ei ar dori ca istoricii români să susțină că românii nu au o origine clară, fiindcă nu sunt nici daci, nici romani, nici daco-romani, nici slavi, dar pot fi cumani, amestecuri ciudate etc., că romanizarea și continuitatea nu au existat, că poporul român nu are un loc precis de formare, că nu a avut nici coeziune și nici identitate. În consecință, în Evul Mediu, românii ar fi fost supuși cu totul regatelor și imperiilor vecine, voievozii noștri ar fi fost mereu înfrânți pe câmpurile de luptă și nu ar fi contribuit cu nimic la apărarea Occidentului și nu i-ar fi ocrotit pe făuritorii catedralelor etc. În dreaptă consecință, Mihai Viteazul nu ar fi decât un condotier, arondat conducătorilor care plăteau mai bine; ideea de unitate românească nu ar fi existat niciodată în mințile românilor de rând; unirea s-ar fi făcut prin voința marilor puteri, ajutate de o elită locală excentrică și exaltată, care ar fi copiat gesturile popoarelor occidentale. Naționaliști ar fi – după judecățile acestor exegeți – nu numai istoricii, ci și aproape toate categoriile de mari intelectuali, de la poeți precum Mihai Eminescu, George Coșbuc și Octavian Goga până la artiști plastici, muzicieni, teologi etc. În concluzie, românii nu ar fi nici generoși, nici primitori, nici harnici, nici inventivi, ci doar niște jalnici supraviețuitori, niște trecători anonimi prin viață, răi cu străinii, chiar xenofobi, egoiști, animați de spirit gregar, lași, masă gelatinoasă ușor de modelat, fără voință și fără idealuri.
Al doilea set de abordări este opus celui dintâi, el extrăgând din istorie doar mărturiile glorioase, cele care ar reprezenta priorități românești absolute în lume, cele care ar evidenția grandoarea noastră ca popor unic și chiar ales. Mulți pornesc în susținerile lor de acest fel de la surse, interpretate însă distorsionat. Ei observă toate criticile aduse la adresa destinului românilor, se simt frustrați de cei care combat continuitatea, romanizarea, participarea la cruciadele târzii etc. și oferă explicații care să facă toate aceste critici superflue. Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot – geții erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel numeros popor din lume după indieni – acești „exegeți” de pripas susțin că daco-geții au dominat lumea europeană, cel puțin de la Atlantic la Urali și că românii sunt daci adevărați, care vorbeau latinește înainte de romani, că dacii ar fi fost creștini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu și o civilizație superioară, unică, irepetabilă, cu savanți care știau medicină, botanică, astronomie etc. Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare și nici de continuitate. Una dintre cărțile jenante care susținea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema „Noi nu suntem romani, romanii sunt noi!”. Dar românii, în viziunea menționată, sunt mai vechi și decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăblițele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice „Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc” etc. Deși istoricii de meserie s-au pronunțat de nenumărate ori, în mod științific – adică utilizând metodele consacrate și verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanța reală, relativitatea și chiar falsitatea, apărătorii primordialismului românesc nu se lasă, îți continuă marșul triumfal, spre marea pagubă a poporului român, văzut adesea de către occidentali ca unul neserios, aplecat spre spectacular și speculație, spre ignoranță și minciună.
În chip de concluzii
Istoria rămâne realitatea trecută, iar istoriografia este discursul despre realitatea trecută. Ele nu se vor suprapune perfect niciodată – ceea ce a fost nu se mai întoarce întocmai, orice am face noi – dar nu se pot nici îndepărta una de alta, contrapune una alteia. De aceea, istoricii, ca specialiști instruiți ai unui domeniu bine definit, au obligația profesională de a cerceta cu metodele consacrate, acceptate, verificate trecutul și de a scoate la lumină adevărul unei/unor lumi, atât cât este el omenește posibil. Dacă investigatorul (specialist ori amator) pornește la drum cu ideea demonstrării unei idei preconcepute sau cu ideea demontării unei construcții/reconstituiri mai vechi, doar de dragul originalității, al noilor sensibilități de abordare, al modernității, al judecării unor fapte din trecut prin grilă contemporană și scoate din această întreprindere criteriul adevărului, atunci rezultatul său nu va fi o operă de istorie, ci una de eseistică, de literatură, un scenariu de film, un discurs politic, un produs artistic etc. În accepțiunea istoriei ca disciplină de studiu și formă de cunoaștere contemporană, istoricii de meserie au menirea să reconstituie trecutul debarasați de orice comandamente ale prezentului, cu singurul scop de a scoate la lumină lumile de odinioară în forme cât mai apropiate de realitatea lor genuină. Acest tip de reconstituire veridică scoate în evidență și ideile-forță ale societății aflate în atenție, idealurile sale, năzuințele, urile, dorurile, visele oamenilor de atunci (dincolo de orice utilitate a lor pentru prezent și viitor), dar o face prin spirit critic, cântărind sursele, comparându-le, analizându-le, decelându-le pe cele false sau îndoielnice de cele autentice. Firește, aceasta nu înseamnă că sensibilitatea contemporană nu influențează discursul istoric, numai că trebuie s-o facă în limitele disciplinei numite istorie. De exemplu, când alte științe au făcut pași mari în cercetare, când s-a ajuns la epocale descoperiri și invenții revoluționare, când investigarea din disciplinele sociale și umaniste s-a aplecat spre domenii neabordate în trecut, și istoricii s-au adaptat. De la istoria evenimențială și politică, de la studiul violenței și al conflictelor, de la succesiunile de regi, președinți, premieri și guvernări, s-a ajuns la relevarea mentalităților, a imaginarului, a alterității, a minorităților, a frontierei, a marginalilor, a formelor de comunicare, a drepturilor omului, a relațiilor sexuale, a realității de gen etc. Chestiunea lărgirii permanente a orizontului de cercetare istorică, de extindere a tematicii și a modalităților de abordare este una reală și de dorit. Ea face parte din dinamica oricărei discipline. Numai că nu trebuie abordate noi teme cu scopul de a legitima o realitate contemporană și nici cu cel de a distruge un discurs istoric precedent, ci doar cu acela de a te apropia cât mai mult de realitatea din trecut studiată.