Lucian Muscurel – „Prima noapte de dragoste, ultima zi de singurătate”

Lucian Muscurel și Liliana Tomescu  

Iar mă aflu în fața foii de hârtie albă. Iar mă apucă neliniștea. Voi reuși să povestesc acest episod din viața mea, din viața noastră ? Acest episod atât de important. Nu zic „cel mai important de până acum„. Zic simplu: „cel mai important„, pentru că știu, cu certitudine, că un alt episod, în viața ce mi-a mai rămas de trăit, nu va putea nicicând egala importanța acestuia. Chiar dacă mâine aș lua premiul Oscar pentru nu știu ce rol de film, această întâmplare nu se va putea ridica la nivelul a ce voi încerca să redau aici. Și atunci se înțelege că sunt neliniștit. Voi fi capabil ? Va fi ceea ce urmează să scriu la înălțimea celor trăite atunci ? Nu sunt scriitor, nu am fost și nici nu voi fi. Nu am aspirat niciodată la așa ceva din modestia omului care-și cunoaște bine posibilitățile. Am colegi de clasă, doi, care, cu timpul, au lăsat actoria și au luat calea condeiului. Colegul de Institut și prietenul Florin Zamfirescu este unul din cei doi. De curând și-a încheiat o carte de memorii pe care tocmai mi-a trimis-o. Sunt abia în curs de citire, dar nu pot să nu-i admir curajul. Eu n-aș îndrăzni! Off… Să-mi iasă evocarea asta cât de cât, și apoi promit: nu știu când și cum următoarea încercare…

Deci. Săptămâna trecută vă lăsasem cu povestirea în mijlocul euforiei create de „recitalul” meu în seara Concursului pentru ocuparea unui post de actor la teatrul Nottara. „Euforie” care a mai continuat și a doua zi când am fost declarat câștigător al concursului alături de Elena Bog. Euforie care, de fapt, a mai ținut o vreme. Fusesem desemnat să fac parte din spectacolul de vară al teatrului, așa că rapid l-am întâlnit pe regizorul spectacolului, un profesionist generos și vizionar, Mircea Avram. Acest domn, știind că nu de mult, student încă fiind, participasem activ la un spectacol studențesc care făcuse vâlvă („Divertisment 70”), mi-a dat mână liberă să coordonez acest (nou) Divertisment cum credeam eu mai bine. Și m-am pus pe treabă.

N-o mai lungesc – am început în mai și în iunie ’72 s-a dat premiera. Mission accomplished ! Succes și bucurie pentru un întreg teatru, activitatea de spectacole în aer liber peste vară era asigurată! În toată acea lună de pregătire, deși eram zilnic în teatru, nu am văzut-o pe Liliana. Nu-i nimic. Pentru că tot eram în apropiere (Liliana locuia vizavi de teatrul său în blocul O.N.T.), treceam aproape în fiecare zi pe la intrarea de la scara ei. De ce ? Uite așa, să-i simt apropierea. Holul de intrare spre trepte și spre lift era unul somptuos, înalt în acoperiș, curat, cu podeaua lustruită săptămânal. Fiind un hol spațios, „dulapul” de tablă care adăpostea toate cutiile poștale ale locuitorilor de la acea scară, părea mic.

Reperasem cutia poștală a Lilianei, pe care o transformasem rapid în „mesagerul” meu. În timpul ce a urmat între aprilie ’72 (luna serii „mele” de la Nottara) și martie ’73, prietena mea, cutia poștală, a purtat nenumăratele mele dovezi de dragoste: mici floricele mai proaspete, mai uscate (în majoritate floricele de câmp ), fire de iarbă, crenguțe, ba chiar mici bomboane și prăjiturele (ha, ha!). Toate erau primite de buna mea cutie și „livrate” destinatarei fără întârziere. Tot timpul numai astfel de mici semne nevinovate și naive. Niciodată vreun bilețel sau cuvânt scris. O singură zi „mesagera” mea s-a odihnit: pe 12 august ’72, ziua de naștere a Lilianei, când am lăsat la ușa ei de la ultimul etaj, o găleată imensă plină cu nuferi proaspeți culeși în aceeași dimineață într-un loc numai de mine știut din lacul Mogoșoaia. Pe vremea când lacul mai era încă idilic nu mutilat ca acum. Deci, prezență din „umbră” timp de aproape un an. Fără să am nici cel mai mic gând de vreo finalizare. Nimic. Nu doream nimic altceva decât să-i fiu prin preajmă, să trec prin holul prin care ea trecea zilnic și în care – ce bine – nu ne-am întâlnit niciodată în acest timp.

Între timp, divertismentul de vară „Zig-Zag” se jucase complet, venea luna august, vacanța de vară a teatrului. Câteva zile înainte ca toți să plece, fusesem convocat la direcție ca să mi se dea textul piesei de mare succes „Bună seara, domnule Wilde!„. Piesă care, după un sezon, trebuia să continue și în stagiunea următoare. Florian Pittiș prins cu alte proiecte la el la teatru nu mai putea continua. Eu urma să-l înlocuiesc. Mi s-a dat textul : „Până în septembrie trebuie să cunoști rolul perfect pe dinafară. Cântecele , cupletele și dansurile, la revenire. Cornel Patrichi este deja programat„. Bine, se face – zic. Dar înainte de a ieși de la direcție întreb: și cu Petroșaniul cum e ? Stai liniștit, e în curs de aranjare. Deocamdată, leafa îți vine tot de la ei, dar „à la rentrée” aranjăm noi și asta.

Nu o mai lungesc. Pun-te și tocește textul toată luna august. Vine septembrie. Nottara-ul mâlc! Ce Cornel Patrichi, ce cuplete, ce coreografii… Nimic ! Trec într-o zi dimineață sfios pe la teatru. Pe scena mare muzică, veselie: Emil Hossu repeta cu Patrichi dansurile pentru care eu fusesem programat în iulie… Nu pot povesti ce prăpastie s-a deschis în sufletul meu… Fără o vorbă, fără vreo explicație… Nimic, nimic… Nu mai eram , nu mai existam pentru acest teatru… Prăpastie, zic. Da. Nu numai de necaz dar și de o neliniște imposibil de stăpânit. Ce mă fac ?!? Cu tatăl în corset acasă, dependent de prezența mea zilnică… Cu Ploieștiul anulat, cu imposibilitatea reală de a mă mai întoarce la îndepărtatul Petroșani… Nu mai eram copil, dar chiar și așa… să supui un tânăr de numai 26 de ani la așa ceva… Dar uite că, în mijlocul disperării, Îngerul meu păzitor își suflecă mânicile și trece la acțiune: teatrul Creangă, din București, anunță acum, la mijlocul lui septembrie, Concurs pentru ocuparea a două posturi de actori. Mă reped, mă înscriu, dau concurs, câștig ! Comitetul Oamenilor Muncii din teatru mă dă învingător cu felicitări! Euforie? Din nou? Ha, ha, nu! Drăguțul de director al teatrului avea cu totul alte gânduri privitor la postul meu: „Dacă nu vii în trei zile cu actele și cu dezlegarea de la Petroșani , gata ! Te-o fi dat Comitetul Oamenilor Muncii drept câștigător, dar tot eu am ultimul cuvânt. Iar eu am alte socoteli cu acest post !„.

Våååleu… Da capo cu mizeriile… Cum să-mi scot diploma și actele de la Petroșani după nici doi ani de angajare acolo ? Când regula și contractul erau pentru cel puțin 3 ani ?!? Misiune imposibilă pentru oricine ! Da, pentru oricine, dar nu pentru mama mea, Vasilica. Și-a luat fustele și permisul CFR, și s-a oprit direct la Șeful mare al culturii de la Deva. Mi-a adus actele! În ultimul minut le-am trântit pe masa „bonomului” care a rămas perplex. N-a mai avut ce face, a trebuit să mă angajeze… În sfârșit, am putut răsufla liber și lipsit de grelele griji după atâtea luni… Eram acasă, lângă tata și, chiar și așa din umbră, în preajma Lilianei. Liliana care, peste vară, la Arene ajungând acolo de vreo două ori, cu prezența, participarea și reacțiile ei (râsul inconfundabil), îmi confirmase că încântarea acelei seri de la Nottara nu trecuse, nu se transformase în fum odată cu trecerea acestor luni…

Sigur, în tot acest timp, în mijlocul tuturor acestor necazuri și mizerii care mi se făceau, cutia ei de poștă continuase să fie credincioasa mea aliată… La Creangă, în ciuda boss-ului care nu a reușit să mă înghită până ce a închis ochii, am fost aruncat direct într-un vârtej care dovedea că angajarea mea la ei fusese mai mult decit necesară. Zvârlit, de exemplu, „peste noapte” în două spectacole ce-și pierduseră interpreții în desele ieșiri ale Boss-ului și trupei sale peste hotare. Sar. Ajung în mijlocul povestirii care ne interesează: ce și cum cu Liliana. Fusesem angajat în septembrie ’72. Suntem acum în februarie ’73. Mare Premieră. În sfârșit, sunt și eu titular. Și nu pe orice rol, ci pe unul important. Succes! A ieșit mare succes. În imensul hol al teatrului, după spectacol, lume multă, îmbulzeală. Mai toți, dintre spectatori, dar și cei din ansamblu, pe mine. Nu pricepeam nimic: de ce ? Eu jucam „răul” în piesă. „Bunul” stătea deoparte cam abandonat…

Într-o pauză de scris autografe, bag o monedă de 25 de bani în telefonul public din holul teatrului. Pe partea cealaltă, vocea inconfundabilă a Lilianei.

– Bună seara, Doamnă. Sunt..

– Știu.

– Tocmai am avut Premieră cu…

– Știu.

– Mă simt îngrozitor de singur…

– Știu.

– E ciudat- lumea se înghesuie să mă felicite pe mine, „răul” piesei, în timp ce pe „bunul” piesei nu-l caută mai nimeni. Nu înțeleg și nu știu de ce…

– Ei, știu.

– Hai, vino încoace. Adresa cutiei o știi, nu am nevoie să ți-o spun acum.

Am pus la loc telefonul, am ieșit lăsând în spatele meu tumultul în toi. Am intrat în holul blocului, am trecut pe lângă prietena mea cutia, i-am făcut un semn prietenesc, am luat liftul până la ultimul etaj. Etajul 9. În fața ușii am sunat o dată. Ușa s-a deschis. Fără o vorbă, Liliana s-a întors și s-a îndreptat către living. Era îmbrăcată cam sobru. Nu aveam nicio așteptare deosebită, dar totuși… La ea acasă, aproape de miezul nopții, pantaloni și col roulé ?…

S-a așezat pe un fotoliu și mi-a făcut semn unde să mă așez, bătând cu palma șezutul fotoliului. Cu spatele la ea m-am așezat. Spatele meu era lipit de pieptul ei. M-a luat în brațe cu fruntea lipită de partea din spate a capului meu. Îi simțeam ușoara respirație în ceafă. Brațele înlănțuite peste pieptul meu. Tăcere absolută. De când venisem, nici eu, nici ea nu scosesem o vorbă. Am rămas așa, înlănțuiți, tăcuți. Din când în când o ușoară legănare laterală. Atât. Timpul trecea. Mă simțeam bine. Uitasem premiera, mulțimea care se înghesuia făcându-mă să mă simt și mai singur… Mi-era bine… Într-un târziu, cu o ușoară împingere în spate :

– Acasă. Acum nu mai ești singur…

Mi-a deschis ușa. Am ieșit în coridor. Închizând ușa în urma mea, mi-a aruncat cu zâmbetul acela care era numai al ei : „Și nu-mi mai lăsa prăjiturele în cutia de poștă. Îmi ia o grămadă de vreme să alung furnicile„…

Un timp a trecut și o întrebare la care nu am găsit răspuns nici azi m-a învăluit. Să ne gândim: când mi-a deschis ușa era pentru prima oară în viața noastră că ne vedeam la o lungime de braț. O.K, eu o iubeam și o cunoșteam de la distanța scenei de o grămadă de ani. Dar ea mă văzuse pentru prima oară în viața ei, tot de la distanța scenei, în seara aceea, istorică pentru mine, de la Nottara. Apoi de vreo două ori pe la Arenele de vară, eu tot pe scenă fiind. Deci, și ea și eu, tot timpul, DE LA DISTANȚĂ. Și aici vine întrebarea : cum se face că, imediat după ce i-am trecut pragul, parcă eram doi vechi cunoscuți ?!? M-a luat în brațe camaraderește, și-a pus fruntea pe capul meu, i-am simțit suflarea, m-a legănat ușor, orele trecând… Nicio vorbă, nicio introducere, nicio prezentare… Nimic, nimic din toate astea… Dar senzația că eram împreună de multă vreme era total prezentă… Ciudat… Cum vă zic, nici azi nu am răspuns la „cum de a fost așa”. Și nici nu am întrebat-o în cei aproape 50 de ani petrecuți împreună…

Am plecat acasă în plină noapte. Pe jos. Din centru până unde locuiam la casa copilăriei. Era o bună, foarte bună bucată de drum. Nu voiam să mă urc în nimic. Voiam să merg pe jos, să-mi descâlcesc simțurile… Nu-mi păsa că e februarie… Pe jos până acasă… Nu știu dacă dintre voi, cei care mă citiți acum, cineva își mai amintește sau are cunoștință despre martie 1973 când peste țară, peste București, s-a abătut o iarnă cumplită. Iarnă care amintea foarte bine de vestita iarnă din 1954. Deosebirea era că acum era luna martie, când toți așteptau primăvara, ghioceii. Culmea căderilor de zăpadă a fost pe 4-5 martie. Cantități uriașe de zăpadă s-au dezlănțuit asupra Bucureștiului. Zăpada, lângă teatrul meu, aproape acoperise statuia lui Lahovari din piața care-i poartă numele… Mai totul era închis. Și mai ales teatrele. Telefoanele funcționau prost, de fapt nu funcționau. Și atunci, pe 5 martie îmi iau inima-n dinți și voinicește pornesc spre Centru. Ajung la blocul Lilianei – intrarea blocată de zăpadă. Mai fusese odată, dar căderile masive puneau zăpada la loc. Noroc că coada unei lopeți ieșea dintr-un morman înalt. O scot, dau zăpada din fața ușii de intrare în hol, îmi fac loc să intru. Iau liftul – curentul încă mergea. Ajung sus, sun la ușă, nimic. Îngrijorat sun iarăși. Iarăși nimic. Cobor, fug prin nămeți vizavi la teatru. Intrarea principală era închisă. Fug pe la intrarea actorilor, acolo vechiul și credinciosul portar Romaniuc, pe care îl cunoșteam de mult, de pe vremea studenției când făceam figurație în teatru, îmi spune că sus, la direcție, este un „grup de urgență” constituit în pripă. Trec peste resentimentele ce le aveam față de toți cei din conducere și fug sus pe scări. De la grup aflu că piesa „Adio, Charlie” este de vreo patru zile în turneu la Brașov. Plecaseră cu o zi înainte de a se declanșa urgia.

Nu mai am liniște. Fug la Gara de Nord. De acolo nu pleca nici-un tren. O voce plictisită îmi mârâie- „poate mâine pe la ora 14 un tren spre Brașov. Dar nu e sigur…” M-am întors acasă. Ca un „comando soldat” în fața unei misiuni grele am avut grijă să mănânc bine și să dorm zdravăn. Știam că a doua zi voi avea nevoie de toate forțele mele. Trebuia să ajung la Brașov cu orice preț! Da, am avut dreptate. Era nevoie de toate forțele – și cele fizice și cele mintale.

Cu un șuierat prelung trenul, la ora 14, a părăsit Gara de Nord. Deși venisem destul de în timp, tot ce am reușit să prind era o talpă pe scara vagonului și o mână pe bara verticală de la intrarea în vagon. Împărțeam scara cu încă vreo 3 gealați. La fel și bara. Dacă la Ploiești nu reușeam să-mi bag o jumătate de corp în holul vagonului, nu aș mai fi rezistat. Nu mai aveam niciun pic de forță în brațul înghețat mai rău ca piciorul… Pe la ora 7 seara cobor în Brașov. Intru câteva minute în sala de așteptare, unde un godin pârâia răspândind în jurul lui o căldură dulce pe care și Raiul ar fi putut să o invidieze. Stau puțin, îmi refac cât de cât căldura, ies afară din gară, iau un taxi. Direcția – hotel Aro (Carpați pe vremea aceea). La recepție mi se propune camera 647. O iau, urc. Bagaje nu aveam. Mă pun pe telefonul din cameră. Avusesem înțelepciunea să întreb „grupul de urgență ” la ce hotel este cazată trupa teatrului. Îmi notasem numărul de telefon. Sun la hotel, aflu că da, colectivul locuiește la ei, dar că acum sunt toți plecați la teatrul orașului și că spectacolul începuse deja. Sala era plină, Brașovul nu fusese lovit de teribila iarnă așa ca Bucureștiul, viața se desfășura destul de normal. Profit de faptul că domnul de la teatru părea drăguț și comunicativ, îl rog să ia un creion și o hârtie pe care să scrie: „L.M. Hotel Aro , camera 647„. Omul notează și apoi îi spun: vă rog să-i puneți în mână, după spectacol, acest bilet Doamnei actrițe Liliana Tomescu. Este foarte important.

Ies jos la restaurant să mănânc ceva. Orele trec. Mă întorc în cameră cam pe la ora la care calculasem că spectacolul va lua sfârșit. Mă lungesc pe pat. Lupt cu somnul. Nu am voie să adorm. Fac un duș. Temperatura corpului îmi revenise bine. Timpul trece. Mă scol, deschid ușa, o las așa, foarte discret deschisă. Ceasul din ora 11 devine 12 și ceva. O cărare de lumină de pe coridor intră în cameră. Ușa se deschisese fără zgomot. Liliana intrase! Ce a urmat îmi este imposibil să descriu în cuvinte. Nu știu dacă voi putea vreodată…

Tot ce aș putea spune ar fi o dorință. Le-aș dori tuturor acelora care, la diverse ocazii își exercită harul, nobila chemare de a ne trimite în extaz în euforie cu tot ce sunt chemați ei să creeze simfonii (de la Lully citire), jocuri de artificii, focuri bengale, jocuri de cascade de apă, efecte de lumini și câte altele, tuturor zic, le-aș dori ca măcar odată în viață să traiască ce am trăit noi în acea noapte. Dacă asta li s-ar întâmpla, dacă ar trece printr-o asemănătoare experiență, sunt convins că rezultatele creativității lor ar atinge culmi nebănuite, ar deveni adevărate opere Celeste unite toate într-un Hymne a l’Amour individual, dar și Universal…

Spre ora 5 dimineața am ieșit într-un Brașov feeric, tăcut, tăcut. Auzeam doar acea muzică a tăcerii pe care numai zăpada proaspăt căzută o poate emite. Am condus-o pe Liliana la hotelul ei, eu am luat un taxi și m-am întors la gară. Norocul a făcut că, în câteva minute, aveam un tren spre București. Comod cald, aproape pustiu… La ora 10 eram în scenă, jucam în fața unei săli pline – orașul, între timp se descongestionase, viața revenise la normal. În aceeași după amiază a revenit și Liliana la București. Turneul lor de acolo se încheiase.

Eram din nou împreună. Și așa am rămas până acum. Acel Hymne a l’Amour din prima noapte de dragoste a continuat și continuă să ne învăluie…

Epilog

Prietenia mea cu cutia poștală a Lilianei a continuat peste ani. Mai zilnic treceam și vorbeam cu ea. Până într-o zi când, veniți acasă, am găsit-o, pe ea și pe toate „suratele” vandalizate. Distruse cu bare de fier… Tot holul, cel atât de bine îngrijit, era de nerecunoscut. Situația dura, așa, de vreo doi ani, cu toate urâciunile nerezolvate, cu holul transformat într-o groapă de gunoi… Până când Liliana, într-o bună zi a decis. Ajunge! Nu ne mai întoarcem! Degradarea nemiloasă a început. La toate nivelele. Și nu se va mai opri…

 

Stockholm , 7 martie 2023

*****

Liliana Tomescu (n. 12 august 1929, România – d. 22 octombrie 2021, Suedia) a fost o actriță română de teatru și film. Liliana Tomescu s-a născut pe 12 august 1929 la București, a absolvit Institutul de Teatru și Film, apoi a fost angajată la Teatrul Armatei și ulterior la Teatrul Constantin Nottara, pe scena căreia a jucat cea mai mare parte a carierei ei, până când, în 1980 a decis să rămână în Suedia. Timp de 30 de ani, Liliana Tomescu a apărut în câteva piese cu un număr record de reprezentații: “Pygmalion” a avut 500 spectacole, “Ciocârlia”, aproximativ 400, “Luna dezmoșteniților”, peste 600, “Adio Charlie…”, 870 spectacole. În 1964, pe când avea 35 de ani, i s-a oferit titlul de “Artistă Emerită”. devenind cea mai tânără actriță care a primit distincția.

Printre cei mai dragi parteneri de scenă ai artistei s-au aflat Ion Lucian, Lucia Sturdza Bulandra, Beate Fredanov, George Constantin, Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache, Ion Dichiseanu sau Constantin Codrescu, iar cele mai cunoscute filme în care a fost distribuită au fost: “Ilie în luna de miere”, “Pe răspunderea mea”, “1 Aprilie”, “Nu vreau să mă însor”, “Porto-Franco”, “S-a furat o bombă”, “De-aș fi… Harap Alb”, “Răzbunarea” sau “Cantemir”.

Lucian Muscurel (n. 17 iunie 1947, București) este un actor și profesor de artă dramatică româno-suedez. Născut la 17 iunie 1947, la Bucureşti, Lucian Muscurel a urmat studiile teatrale în România, absolvind I.A.T.C. în anul 1971, la clasa profesorului Constantin Moruzan. În anul 1980, se stabileşte definitiv în Suedia, împreună cu soția sa, actrița Liliana Tomescu. Timp de peste 30 de ani, activitatea sa principală a fost pedagogia de teatru. În paralel cu această activitate, Lucian Muscurel a lucrat ca regizor, coregraf de lupte scenice şi ca actor de televiziune şi radio.