Lucian Muscurel – Povestire despre două destine

 

Stockholm, 28 septembrie 2019

Stau în fața acestei pagini albe și știu că, în curând, o voi umple cu o povestire. O povestire foarte importantă. Poate cea mai importantă. Nu numai pentru mine. Ci pentru noi doi. Pentru două destine: al meu si al Lilianei Tomescu. Încep:

Terminasem școala de Teatru cu rezultate foarte bune. Incredibil de bune pentru unu care intrase acolo fără nici cea mai mică „pilă”. Ieșeam, să zicem, învingător, iar răsplata concretă era că mi se dădea voie să aleg unde să „fiu repartizat”. Atunci, în anii aceia, plecarea la un teatru de provincie era obligatorie timp de cel puțin 3 ani. Locul unde ajungeai, deci, era deosebit de important. Bun, dacă pot să aleg, aleg. Aleg ce era mai râvnit de către toți absolvenții: teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Teatrul cel mai la vârf atunci (1971), teatrul unde experimentele, montările cele mai îndrăznețe făceau deliciul publicului bucureștean la cel mai mic turneu. Între mine și directorul care, după ce-mi propusese, mă lăsase să ma gândesc un moment, erau 4 pași de făcut în holul de la Casandra unde eram toți adunați – absolvenți, directori de teatre, regizori, producători de film etc. Încep să merg spre el, ca să-i comunic hotărârea mea de a veni la el la teatru. După doi pași îmi taie drumul un coleg, Marius. Mă trage de-o parte și cu lacrimi în ochi mă imploră să-i las locul lui. Era deja logodit cu o actriță de-acolo, așteptau copil, urmau să se căsătorească în curând. Nu am ezitat mult, i-am zis, bine Marius, locu-i al tău, să aveți o viață fericită.

Se făcuse târziu, jocurile erau cam gata făcute, eu încă nu știam încotro o voi apuca. Și atunci mă urc pe un scaun și întreb în gura mare: hei, care teatru nu prea capătă nicio dată absolvenți? Apare un biet plăpând într-un costum mai mare ca trupul său, și cu o voce tremurândă îmi spune: eu, la mine la teatru nu vrea nimeni să vină. Mă dau jos de pe scaun, îl trag mai deoparte, întreb: despre ce teatru e vorba: cel din Petroșani, îmi spune el aproape plângând. Fără ezitare îi spun: bine, vin la tine! Și m-am dus.

Trec aproape doi ani. Tata la București are un accident de muncă, ajunge în corset, nu mai poate efectua nimic într-o gospodărie destul de complicată (îngrijire de casă, îngrijirea unor terenuri ce le cultivam în fiecare an ca să avem ce mânca etc., etc.). A mă apropia cu „slujba” cât mai tare de București devenise IMPERIOS necesar. Petroșaniul era la mare distanță, a face pendel cu frecvența care se impunea era imposibil.

Ca prin minune, două teatre anunță în același timp concurs pentru ocuparea unui post de actor. Teatrul Nottara și Teatrul din Ploiești. Evident, mă înscriu la ambele: două locuri, două șanse. Speram ca datele concursurilor să fie decalate, să fie două zile diferite. Ași! Parcă se vorbiseră: ambele concursuri în aceeași zi, la aceeași oră! La Nottara se înscriseseră vreo 30 de solicitanți. Îi cunoșteam pe mai toți. Erau toți colegii mei de generație, plus alții, absolvenți la diverși ani. Culmea este că directorul adjunct, la o întâlnire prealabilă, cinstit fiind, ne-a spus: măi copii, duceți-vă acasă, acest concurs, ca să se umple formalitatea cerută de „organe”, a trebuit să fie anunțat public. Dar locul este dat. Noi vrem să o angajăm pe Elena Bog. Pentru ea este acest concurs. Colegii: da, pricepem dar tot vom veni. E o șansă așa de rară să arăți ce poți și să fii văzut de oameni din branșă… Eu însă mă țineam de-o parte. Hotărârea îmi era deja luată: Ploiești. Incomparabil mai realistă alegere: locul de actor era pe bune, candidații oleacă mai puțini decât ceata de la Nottara. Aveam nevoie de locul de la Ploiești mai tare decât oricine din pricina situației cu tata. Vine ziua concursului. Mă urc în tren, dau concursul, câștig. „Recitalul” meu acolo stârnise entuziasmul. Directorul Marcel Anghelescu (marele actor al Poporului) venise la sfârșit și mă felicitase, viitorii colegi mă luaseră pe sus, ca după un meci de box, aruncându-mă în aer și prinzându-mă cântând: Lucicăăă, noul nostru coleg…

 

Înainte de a încheia, câteva concluzii dacă-mi pot permite:

Această scrierea se înscrie în seria concepută de Liliana, serie unde ea descrie tot felul de întâmplări ieșite din matca obișnuită. Inspirat si stimulat de amintirile ei, uite m-am hotărât să vin si eu cu povestirea mea. Când m-am apucat de scris, credeam că această istorie va conține doar un element de „paranormal”: faptul că cineva a sunat la mine acasă ca să anunțe schimbarea de oră a audiției de la Nottara: ora 18 seara în loc de ora 10 dimineața. Doar asta si ar fi fost de ajuns. Dar scriind, mi-au mai apărut și ale elemente pe care le consider în aceeasi serie: paranormale sau miraculoase. Vi le înșir:

1 – Însuși schimbarea de oră a concursului de la Nottara: seara în loc de dimineața. Dimineața de la Nottara fusesem nevoit să o ignor: la aceeași oră se dădea concurs la Ploiești, cu șanse mult mai reale de reușită.

2 – Faptul că, în ciuda obiceiurilor, de pe peronul Gării de Nord, abia sosit de la Ploiești, dau telefon acasă. Nu aveam obiceiul!

3 – Faptul că mă decid să plec spre Nottara.

4 – Faptul că acolo Cristina Tacoi mă întâmpină cu lista, mă bifează de „prezență” și îmi spune: fii pregătit, ești al nouălea!… Cum puteam refuza asa ceva?

5 – Și în sfârșit, apariția în micuța sală, a Lilianei Tomescu.

ACESTA ( nr. 5 ) ESTE ELEMENTUL CRUCIAL ÎN UNIUNEA ASTA NEVEROSIMLĂ ȘI MIRACULOASĂ CARE DUREAZĂ, UITE, DE APROAPE 50 DE ANI. CU ȘANSA DE DUBLARE A CIFREI. Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

****************

Stockholm, 25 febr. 2023

Promiteam în (importanta) mea postare din 28 septembrie 2019 că voi reveni spre a povesti unde a dus drumul croit de Concursul pentru ocuparea unui post de actor -Audiția mea, la teatrul Nottara, aprilie 1972. Drum care a dus, încetul cu încetul, la unirea vieții mele cu cea a Lilianei Tomescu. Promis, promis. Îmi voi onora promisiunea în postarea din sâmbăta viitoare, 4 martie, cu ocazia Aniversării a 50 de ani de viață comună. Viață comună de o splendoare greu de descris în cuvinte. Ce voi descrie în postarea viitoare va fi cum a început această viață.

Aici vine partea a doua, cea care vă va pune în legătură cu postarea de sâmbăta viitoare. În povestirea inițială, această parte a doua era precedată de întâmplarea de la Ploiești unde, datorită unei Audiții reușite, câștigasem Concursul și, în felul acesta, îmi asigurasem angajamentul permanent la teatrul de acolo.

Aici vine partea a doua: reușita de la Nottara. Dubla reușită. Veți vedea de ce „dublă”:

Euforic (și obosit) ajung în gara de Nord. Cu o monedă de 25 de bani dau un telefon acasă să întreb ce să cumpăr în drum spre casă. Cu o voce ezitantă, mama îmi spune că, în timp ce eu eram plecat la Ploiești, cineva de la Nottara a sunat spunând că audiția lor a schimbat ora: de la 10 dimineața la 6 seara! Mă uit la ceas: cinci jumate. Un gând îmi vine: ia hai să trec și eu pe-acolo ca să mă bucur că eu, spre deosebire de colegi, voi fi acolo total relaxat și liniștit, ca să asist la emoțiile lor. Îmi dădeam vreo oră pe-a colo, ca apoi să mă duc acasă. Ajung, câteva minute înainte de 6, intru printre colegii emoționați. O doamnă îmbrăcată cu o rochie lungă, neagră, festivă, cu un bloc-notes în mână, mă întreabă cum mă cheamă. Mă găsește pe listă și-mi spune: ești al nouălea, stai pe-aproape! Ha! Nu-mi venea să cred! Ce fac? Să le dau cu tifla sau mă bag în joc așa, de amuzament? Hai frate că tot nu am nimic de pierdut. Îmi vine rândul. Doamna, oficială, mă cheamă pe scena Studioului de jos de la Nottara. Intru în plină lumină de reflectoare, gentil, dar ferm o corectez pe Cristina Tacoi (ea era doamna cu lista), pronunțându-i corect numele meu ( nu ușor de pronunțat pentru cine nu mă cunoaște). Toate astea în văzul tuturor celor din sală, adică juriul. Ajuns în mijlocul scenei, în loc să încep cu ceva, cu mâna streașină la ochi mă adresez spre fundul sălii rugându-i pe cei de la electrică să diminueze lumina de pe scenă. După o ezitare, lumina scade oleacă pe scenă. Apoi, îi rog, tot pe ei, să dea ceva lumină în sală, ca să văd pe cine am în fața mea. Cei de la electrică, din cabina lor întreabă în sală. De-acolo li se răspunde că da, să dea puțină lumină și pe ei. Bun, îi văd, erau toți: Lovinescu, Cheța, o mână de actori ai teatrului în frunte cu masivul George Constantin. Dau bună seara și îi întreb ce doresc să zic după lista depusă la înscriere acum vreo două săptămâni. Un glas îmi spune: începe cu „Rică, fante de Obor„. O zic, dau să plec. Nu, nu, zice sala, ia zi-o și p’asta: „După melci”. O zic. Dar și p’asta și p’asta…Eram pe scenă de vreo 10 -12 minute și nu mă lăsau să plec. La un moment dat, în mijlocul unei poezii comice aud clar conturat un râs inconfundabil. Râs care molipsește toată sala. Se râdea cu zguduieli. Râsul era al Lilianei Tomescu. O iubeam de mic, de la incidentul de-acum mulți ani, când eu, puști fiind, îi strigasem din sală:”Trage-i o palmă! ” (lui George Constantin într-o scenă din Pygmalion). Îi văzusem mai toate spectacolele de-a lungul anilor, îi cunoșteam glasul în cele mai mici amănunte. Sala, nelăsându-mă să plec, ce a urmat a fost un recital doar pentru Ea. Numai pentru Ea. Fără ca Ea să știe, bineînțeles. A fost un soi de triumf. La sfârșit, iarăși, ca și la Ploiești, actori au sărit pe scenă, iarăși m-u aruncat în sus și, aterizat în sfârșit pe două picioare, luat în brațe de George Constantin îl aud cum, cu al său glas tunător, îmi încoronează triumful: „Bravo mă, halal de mă-ta!” Pe Liliana nu o vedeam. Dispăruse. De fapt, nu am văzut-o de loc nici pe parcursul „recitalului”. Nu știu unde stătea, în ce colț ascuns. Dar i-am simțit prezența, prezență care îmi turna benzină pe foc și-mi dădea o energie și o inspirație de care nu știam că sunt capabil…

Bun. Sunt convocat la teatru pentru a doua zi. Mândru, Cheța, directorul adjunct, îmi arată la avizierul teatrului decizia juriului scrisă la mașina de scris și purtând nu știu câte ștampile: „Ca urmare a concursului de ieri este angajată Elena Bog. Pe același loc se angajează actorul Lucian M., urmând să i se perfecteze locul de muncă într-un timp cât mai scurt„. Îl întreb pe Lovinescu: ce fac cu Ploieștiul? Trimite-le acum renunțarea la locul câștigat ieri! Cu Petroșaniul? Te aranjăm noi, nu-ți face griji.

Mircea Avram, unul din regizorii teatrului, tocmai lucra la distribuția unui „Divertisment” contractat spre a fi jucat peste vară în arene și teatre în aer liber. Capăt sarcina de „entertainer central”, axa acestui cocktail de vară în care intra și George Constantin cu o scenă comică din „Măseaua” de Cehov. Plus o grămadă de alți actori cu diverse numere de divertisment. Se joacă spectacolul mai toată vara. Liliana este adusă de câțiva colegi la vreo două astfel de spectacole de la Arena Libertății din parcul Carol. La un „Rică”, la care după ce vibrația sonoră a cuțitului înfipt de la distanță în podea se potolea, stadionul tăcea mormânt, iar eu puteam începe. Iar îi aud respirația și participarea în public, iarăși devin mai „high” decât pă LSD.

Paralel cu acest „Zig-Zag”, cum se chema spectacolul de vară, sunt convocat ca să mi se dea textul la piesa „Bună seara, domnule Wilde!” urmând ca, după august, să încep repetițiile pentru a-l înlocui pe Florian Pittiș în acest spectacol. Vara a trecut, Zig-Zagul s-a terminat, pilele, fierăstraiele, joagărele, târnăcoapele au lucrat, eu nu am fost convocat la nicio repetiție pentru Wilde. Emil Hossu repeta pe rolul promis mie… La Ploiești îi cedasem locul lui Costică Drăgănescu, a doua zi după triumful de la Nottara. Să mă întorc la Petroșani nici vorbă. Situația tatălui reclama prezența mea în București zilnic. Eram total în aer și disperat. Tot Îngerul meu păzitor m-a scos din impas: tocmai în culmea disperării se dă concurs de actori la teatru Creangă. Dau, intru. Sunt angajat în București! Două victorii: aproape de tata și aproape de Femeia ce o iubeam de atâta vreme… Ce-a urmat, în alt foileton. Dacă interes se va arăta.

 

*****

Liliana Tomescu (n. 12 august 1929, România – d. 22 octombrie 2021, Suedia) a fost o actriță română de teatru și film. Liliana Tomescu s-a născut pe 12 august 1929 la București, a absolvit Institutul de Teatru și Film, apoi a fost angajată la Teatrul Armatei și ulterior la Teatrul Constantin Nottara, pe scena căreia a jucat cea mai mare parte a carierei ei, până când, în 1980 a decis să rămână în Suedia. Timp de 30 de ani, Liliana Tomescu a apărut în câteva piese cu un număr record de reprezentații: “Pygmalion” a avut 500 spectacole, “Ciocârlia”, aproximativ 400, “Luna dezmoșteniților”, peste 600, “Adio Charlie…”, 870 spectacole. În 1964, pe când avea 35 de ani, i s-a oferit titlul de “Artistă Emerită”. devenind cea mai tânără actriță care a primit distincția.

Printre cei mai dragi parteneri de scenă ai artistei s-au aflat Ion Lucian, Lucia Sturdza Bulandra, Beate Fredanov, George Constantin, Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache, Ion Dichiseanu sau Constantin Codrescu, iar cele mai cunoscute filme în care a fost distribuită au fost: “Ilie în luna de miere”, “Pe răspunderea mea”, “1 Aprilie”, “Nu vreau să mă însor”, “Porto-Franco”, “S-a furat o bombă”, “De-aș fi… Harap Alb”, “Răzbunarea” sau “Cantemir”.

Lucian Muscurel (n. 17 iunie 1947, București) este un actor și profesor de artă dramatică româno-suedez. Născut la 17 iunie 1947, la Bucureşti, Lucian Muscurel a urmat studiile teatrale în România, absolvind I.A.T.C. în anul 1971, la clasa profesorului Constantin Moruzan. În anul 1980, se stabileşte definitiv în Suedia, împreună cu soția sa, actrița Liliana Tomescu. Timp de peste 30 de ani, activitatea sa principală a fost pedagogia de teatru. În paralel cu această activitate, Lucian Muscurel a lucrat ca regizor, coregraf de lupte scenice şi ca actor de televiziune şi radio.