Bogdan-Alexandru Hagiu – Cei rămași (roman-foileton, I)

 

Capitolul 1. Cascada

Maramureș, 1801

 

Toader privea șuvoaiele de piatră roz, între care creștea un mușchi maroniu. Cascada era secată, acum, în august. Parcă acolo se vedea un genunchi de cal ce voia să scape din strânsoarea pietrei. Cu câțiva ani în urmă, o întreagă herghelie se aruncase de pe platoul neted, caii crezând că pot înota în apele cascadei la fel ca în cele ale unui râu. Oamenii le-au strâns leșurile de pe stânci. Căderea de apă era atât de înaltă…avea cam 50 de stânjeni. Se zice că-i speriase un urs. Dar alții povesteau că Fata Pădurii era vinovată. Probabil așa îi ziceau pe aici Fricii, demonul pe care-l căuta zugravul pentru a-l distruge.

– Urăște toate viețuitoarele? Nu numai oamenii? îl întrebă pe bătrânul alături de care pășea.

– Pe toți, pe toți…De la vierme până la om. Tuturor vrea să la curme viețile. Dar cu oamenii e cel mai ușor. Mintea lor soarbe spaima. Dacă nu este pe nicăieri, o face din nimic.

– De ce oare?

– Față de cai, lupi sau iepuri, ne înmulțim cel mai mult. Dacă lucrurile continuă așa, în curând nu vor mai fi decât oameni pe pământ. Iar Fata Pădurii nu vrea asta. Frica este arma ei, și blestemăția asta n-are moarte. După cum nu mor niciodată rădăcinile copacilor. Uite-te și dumneata cum umflă pământul peste tot.

– Da, și din loc în loc din ele răsar lăstari tineri…ar bine dacă am fi și noi așa…

– Atunci dumneata nu ai mai putea picta, iar eu…iar eu nu aș mai putea spune snoave la gura focului. N-are nici un rost să-ți povestesc ce făceam când eram tânăr…Nu m-ai crede…

– Ba poate că te-aș crede, uncheșule, pentru că nici eu nu pot spune nimănui cât de bine pot iubi o femeie…M-ar considera lăudăros, dacă nu nebun.

– Eeeei…eheheeeiiii…

Bătrânul își dădu pe spate cușma cafenie și-și trecu mâna peste obraji și peste bărbie. Câteva fire albe scăpaseră de brici în acea dimineață.

– Ne ducem înainte de a avea timp să rumegăm pe îndelete o mâncare bună. Sau o zi liniștită. Dar asta este, așa a lăsat Dumnezeu. Cei ce au minte să moară primii. Cu cât înțelegi mai mult, cu atât îți grăbești drumul spre coșciug…Cu cât te bucuri mai mult de ceva, cu atât mai repede te va fugări Fata Pădurii, cu spaimele ei.

– Dar de ce? Eu am vrut toată viața să fiu fericit în fiecare zi. Și am reușit. Dar spaimele nu m-au ocolit. Ba chiar în ultimul timp veneau după o noapte de sărutări cu femeia iubită, așa cum furtuna vine după o zi cu soare. De ce? Eu mă gândesc că prea mari au fost spaimele trăite în războiul lui Horia, când eram tânăr.

– Ba pentru că nu ai voie să fii fericit tot timpul, măi flăcăule, nu înțelegi? Altfel nu ar mai face nimeni nimic, nu ar mai exista nici satul ăsta.

Pașii îi purtaseră până aproape de primele case.

– Dar de ce este Fata Pădurii atât de rea?

– Bătrânii zic că odată, demult, ar fi iubit un flăcău. Dar acesta, în loc să se poarte cu ea cu gingășie, a vrut să o posede ca un animal, fără să arunce vreo privire la sufletul ei. Ea a suportat asta, dar în schimb nu-i plăcea decât dacă îl chinuia și ea pe el, la rândul său. Cel mai mult îi plăcea să-i ia cuțitul și să-i cresteze pielea. Iar acum, flăcăii din sat știu că dacă simt cum din întuneric le sare o greutate în cârcă, să-și scoată cuțitul și să-l arunce departe, sau, dacă se simt puternici, să-l țină bine astfel încât Fata Pădurii să nu-l poată scoate din teacă. Altfel îi chinuie, sau îi ucide.

– Cum îi chinuie?

– Am să-ți povestesc.

– Spune-mi acum!

– Le soarbe sufletul. Las’ c-am să-ți spun altădată, mâine poate.

Intraseră pe prima uliță de la marginea satului. Terenul era înclinat și casele aveau fundații mari din bolovani de râu, tăiate oblic, astfel încât podelele din scânduri să fie drepte. Pe unele din fețele crăpate, din piatră, se căsca gura unui beci. Majoritatea caselor aveau doar un etaj. Pe aici ploua mult și acoperișurile erau mari, în pante abrupte. Câteodată te priveau cu cei doi ochi întristați, ferestrele tăiate printre șindrile. Deși în vale, mai jos, vipia zilei nu se stinsese încă, aici era răcoare. La noapte va fi chiar frig, gazda îi dăduse lui Toader Ispas o plapumă groasă de lână.

Bătrânul, pe numele său Ion Mădăraș, îl invită în casă.

– Mărie! Mărie! Ai pus ceaunul pe foc? Că domnișorului i-o fi foame de cât a umblat pe munte.

Toader se gândi la cele aproape 50 de primăveri ale sale, și-și spuse că nu mai era tocmai un domnișor. Dar, ce să-i faci, dacă așa vorbește lumea pe aici…Ion Mădăraș fusese mult timp starostele satului, iar gospodăria sa era printre cele mai răsărite. Pereții erau acoperiți cu scoarțe din lână, suvițele lungi fiind vopsite în alb, verde și albastru. Zăpada, cerul și codrii.

Stăpâna casei, o femeie în vârstă, măruntă, dar iute în mișcări, sosi degrabă ștergându-și mâinile de șorț.

– Gata-i tot, Ioane! V-am pregătit o plăcintă cu brânză sărată. O s-o mâncați cu poame din grădină. Mai am și o ulcică cu lapte acrit.

– E bine și așa…Poftiți, domnule zugrav, să ne așezăm.

Mâncară un timp în tăcere. Au băut și un păhărel mic de țuică. Lui Toader nu i-ar fi trebuit neapărat, dar nu era politicos să refuze. Arsura țuicii se adăugă frisoanelor de frică care-l zguduiau din când în când.

– De fapt ce v-a adus în cătunul nostru, domnule pictor? Ați recunoscut că vreți să pictați pe gratis mica noastră biserică de lemn doar ca să aflați de la noi povești de demult. Ce s-a întâmplat? De ce nu stați la Brașov, într-un castel de piatră și cu trăsură în fața porții?

– Lasă-l, măi femeie, că mi-a mai spus mie câte ceva…Nu-l mai necăji acum, lasă-l să-i tihnească masa…

– Am terminat.

Toader își scoase șervetul de la gât și își tamponă ușor fața transpirată.

– Vreau să găsesc Frica, Fata Pădurii cum îi spuneți aici. Să văd ce este, de ce nu lasă oamenii în pace, de ce le sare în cale când li-e lumea mai dragă. Eu m-am despărțit de curând de soția mea, a plecat înapoi la părinții ei, într-un sat de lângă Brașov. Acest demon, Frica, este vinovat. Prietenii mei au trecut prin încercări grele. Unii și-au pierdut sănătatea, alții viața. Demonul mi-a lovit și dușmanii, deși m-am luptat cât am putut să nu-i consider astfel. Ciudat este că până acum un an nu-mi ieșise în cale. Nici nu mă gândeam la el. Dar acum…dar acum adorm cu greu, iar somnul mi-e bântuit de vise negre. Cred că am strârnit această creatură a iadului, i-am atras atenția cumva. Poate prin ancheta condusă de zapciul Predoi, dacă ați auzit de ea…

– Am aflat, da.

– Poate prin faptele săvârșite la Iași…

– Au ajuns povești până aici.

– Poate prin ce am făcut la Vidin…

– Și asta se spune la gura focului. Știe lumea de dumneata, jupâne Ispas.

– Atunci ați aflat că în biserica de lemn adusă de mine la Calafat e zugrăvită chiar Frica.

– Da, am auzit.

– Biserica e adusă dintr-un sat de lângă Satmar. Acolo slujește fiul părintelui Lupu Șandru.

– Da, fostul haiduc al lui Pintea.

– Fostul conducător de oști.

– Ei bine, fiul său m-a trimis aici, în satul ăsta. A spus că este printre cele mai bântuite din tot Maramureșul. Că are o biserică ce ar putea fi pictată. Că poate voi afla ceva.

În clipa aceea Maria a izbucnit în plâns. Și-a ascus fața în șorț și a ieșit în fugă.

Ion Mădăraș își mai turnă o țuică.

– Nu te întrebi, domnule zugrav, de ce nu tropotesc nepoțeii prin această casă? Trei feciori am avut, trei, nu unul! Toți trei au murit la oaste, pe cine știe ce câmp, în cine știe ce țară. Și nu erau oricum, nu arătau oricum. Erau înalți ca mine și frumoși ca Maria! Erau atât de chipeși, încât Fata Pădurii li s-a atârnat de șa și i-a însoțit peste tot. Mi-au spus și ei cum arăta, dar am văzut-o și eu. Nu era baba făcută din crengi uscate, cu ochi orbi, de care mi-ai spus dumneata. De data aceasta era o codană blondă cu pielea albă. Prin deschizătura iei i se vedeau sfârcurile mari și roz. Și știi ce le spunea la ureche? “Nu fi prost, de ce să mori…un flăcău ca tine…lasă-i pe cei sluți să muște pământul! Oricum ei trăiesc degeaba. Adică vrei să spui că nu mai vrei încă o zi cu mine? Doar ești cel mai deștept bărbat de pe fața Pământului…” Și știi ce s-a întâmplat? Cu toate că mie nu mi-a fost frică niciodată în luptă, iar ei erau sânge din sângele meu, s-au dovedit fricoși ca niște iepuri. Spre deosebire de mine aveau chipuri frumoase, dacă nu le-ar fi crescut tuleiele ai fi zis că-s fete. Și asta i-a pierdut. Țineau prea mult la viață. Le era frică să nu o piardă. Au sfârșit împușcați în spate, ca niște lași. Durerea mea a fost îndoită. Una e să primești o lance în piept, alta un glonț în spate. Păi eu, când am luptat în armata Crăișorului, nu am întors niciodată spatele inamicului.

– Nici eu.

– Nu aveai frică pe vremea acea zugravule, nu?

– Nu, nu ne întâlniserăm încă. Dar mă însoțește acum, peste tot. Și pe dumneata?

– Ei bine, ca să-ți spun drept, da. Merg duminica la biserică și preotul ne spune de viața veșnică, dar eu tremur la gândul că s-ar putea să nu mai fie nimic după ce m-or coborî în pământ.

– De când simți așa, bade?

– De când mi-or murit feciorii. Dar dumneata, zugravule?

– De când…de când mi-am dat seama că de fapt nu sunt nemuritor, așa cum mă credeam, și că oricând pot îmbătrâni. Și sigur am să mor și eu, ca toți oamenii.

– Dar cum de te-ai crezut fără de moarte, omule?

– Păi, eu știu…Vezi și dumneata că nu-mi arăt vârsta…Am avut noroc tot timpul…Am fost sănătos…M-au iubit femei frumoase…Picturile mele au fost bine vândute, bisericile pe care le-am zugravit lăudate…Totul a fost ca și cum cineva stătea lângă mine și mă apăra permanent.

– Ai crezut că-i Dumnezeu, nu?

– Da, așa am crezut. Că închide ochii cu indulgență la păcatele mele, și eu pot continua așa la nesfârșit.

– La fel ca și băieții mei…Of, Doamne!

– Și la fel ca și la ei, și în mine frica și-a făcut loc, dar nu dintr-o dată. Acum douăzeci de ani aveam senzația că pot muri împăcat oricând, că oricum trăisem bine și poate ar fi de preferat să mor decât să ajung să cunosc beteșugurile bătrâneții. Iar acum, când îmi dau seama că este inevitabil să-mi albească părul, mă cuprinde frica. Nu vreau să se schimbe nimic, mi-a fost prea bine până acum. Odată, demult, am fost infirmier în Flandra, într-un război dintre francezi și austrieci. Nu voiam să ucid vreun soldat habsburgic, dar am considerat că trebuie să ajut armata franceză. Ei bine, iată ce am văzut acolo…

– Nu vrei să ieșim pe verandă?

– Ba da.

– Eram ucenicul, ca să zic așa, unui doctor francez. Într-o seară, acesta a fost chemat la o casă, să îngrijească un caz grav. M-a întrebat dacă nu vreau să-l însoțesc, și am acceptat cu bucurie. Am intrat amândoi într-o odaie, în care zăcea întinsă în pat o femeie între două vârste, acoperită cu un cearșaf. Medicul a examinat-o și apoi i-a spus că boala de care suferea la ficat se agravase și nu mai era cale de întoarcere. Femeia a întrebat atunci cât mai avea de trăit, iar doctorul i-a răspuns că doar câteva luni. Două, trei…Ei bine, bade Mădăraș, știi ce a făcut femeia? A surâs și ochii i-au sclipit de bucurie. Fața ei avea o expresie de mare ușurare, de parcă și-ar fi spus “în sfârșit”. Văzându-mi nedumerirea, medicul a ridicat un colț al cearșafului. Femeia nu avea picioare mai jos de genunchi. Din naștere.

– Poate se bucura că îl va întâlni pe Dumnezeu…

– Sper din toată inima să fie așa. Deși…Dar dacă aș putea la rândul meu să văd lucrurile în felul ăsta…

– Păi asta este, domnule pictor, că prea ați avut o viață bună ca să puteți gândi așa. De ce v-ați despărțit de soție?

– Nu chiar ne-am despărțit, i-am cerut un răgaz să-mi limpezesc gândurile…

Toader își pregăti o pipă, nu înainte însă de a-l servi pe Ion Mădăraș din tutunul său bun, turcesc. Câteva minute fumară în tăcere.

– Ce facem?

– O găsim.

– Da, dar pentru asta trebuie să-mi povestești tot ce se spune despre ea.

– Mergem mâine la o femeie din sat. Le știe pe toate. Să mergem la culcare.

Se ridicară deodată, oftând amândoi.

– Îmi pare rău pentru fii dumitale. Dumnezeu să-ți dea puterea de a-ți trăi demn sfârșitul vieții.

Bătrânul nu spuse nimic, dar chipul îi era la fel de tare ca și stâncile cascadei ce o văzuseră în acea zi.

– Ți-am pregătit o odaie mică, flăcăule. E cea mai îndepărtată de cea a Mariei. Toată noaptea se roagă și bate mătănii. Te-ar putea trezi din somn.

Camera avea pereții din bârne geluite. Deasupra ușii era atârnată o oglindă, iar pe unul din pereți o icoană. Toader o privi cu interes, deoarece era pictată pe sticlă, după obiceiul oamenilor din partea locului. Îl înfățișa pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul. Adică Frica. Nu erau decât trei culori. Alb, portocaliu și verde. Portocaliul și verdele sunt culori care întăresc sufletul. Atunci să fie albul culoarea fricii? Alb, ca pântecul unui pește, era și balaurul. Alb era și armăsarul, ridicat pe picioarele din spate. Toader își aminti că aproape albe erau și stâncile cascadei din vârful căreia se aruncaseră caii. Poate culoarea pietrelor le sporise frica. Prin ochii minții îi trecură și mânerele de argint ale pistoalelor lui Cloșca, care acum erau la chimirul lui Nicolae Predoi. Dacă lustruiai argintul, chipul Sfântului Gheorghe se lumina, iar balaurul pe care-l străpungea cu sulița se întuneca. Nu, albul nu era culoarea fricii, ci a purității.

Patul era îngust, învelit cu o cergă vărgată, roșu cu galben. Acum era liniște. Din când în când se auzea câte un pocnet mic, ce părea că vine din spatele oglinzii. Toader știa că acesta este ceasul casei. Fiecare casă avea unul, care măsura durata vieții oamenilor ce o locuiau. De multe ori bătea și după moartea proprietarilor. Îl auzeau copii ce intrau în casa părinților răposați. Parcă le amintea că se vor întâlni, poate mai curând decât cred. Avi Katz îi spusese că de fapt sunt niște insecte ce mănâncă lemnul. Dar atunci cum de se auzea numai câte un pocnet, distinct, la răstimpuri? Și numai seara? Micile trosnituri ale lemnului se întețiră, odată cu bătăile inimii lui Toader. Nu îndrăzni să-i deranjeze pe bătrâni, să le ceară o carte de rugăciuni. Se dezbrăcă, se înveli, și se închină în gând, până când, într-un târziu, îl fură somnul. Se trezi înainte de cântatul cocoșilor, dar rămase în pat, amintindu-și evenimente pline de violență și ură din viața sa. Războiul lui Horia, execuția Crăișorului, hanul cel bântuit, hrubele misterioase ale Iașului, grozăviile de la Vidin…Deodată începu să se audă dangătul unui clopot. Dar nu de pe deal, unde era biserica, ci de sub pământ. Vuia prelung, ca și cum ar fi chemat la luptă. Toader se ridică, se îmbrăcă și ieși afară. Pe culmile munților se zărea o geană palidă de lumină. Cu un felinar în mână, bătrânul Mădăraș îl aștepta.

– Îl auzi?

– Da, de asta am ieșit.

– Să știi că nu toți oamenii îl pot auzi. Și nu bate tot timpul. E unul din clopotele îngropate de oștenii lui Lupu Șandru. Preotul a spus că e păcat să le găsească tătarii și să facă tunuri din ele.

– Știu. I-am citit jurnalul. Zice că pe unele nu le-au mai putut găsi, pentru că cei ce le-au ascuns au fost uciși în luptă. Deci de asta m-a trimis fiul său aici.

– Probabil. Dar știi când începe să bată? Mai ales dimineața devreme?

– Nu.

– Când moare un om. Sau își schimbă gândurile. Nimeni nu știe dinainte care din cele două…

– Mă sperii, moșule!

– Așa și trebuie. Prea ai trăit în huzur. Poate vei găsi ceea ce cauți.

– Păi, voi începe prin a căuta clopotul. I-ar șade bine în turla bisericii.

– Pe tine trebuie să te găsești, zugravule. Dar caută și clopotul, cine știe…

– Ai dreptate, bade Mădăraș, pe mine trebuie să mă găsesc. Dar de unde să încep? Culmea e că am înțeles sensul vieții, le-am spus la toți cei care mi-au ieșit în cale…

– Știu, știm cu toții, chiar în satul ăsta uitat de lume.

– Dar nu mi-e de ajuns. Ție de unde-ți vine pacea, bade?

– Nu știu. Eu de mic copil am stat prin pădurile astea și am văzut că orice ființă care se poate bucura de soare și de florile pe care le face să răsară, trebuie să și moară într-o zi. Poți fi nemuritor doar dacă nu știi nimic din ce se petrece, ca bradul de colo. Și m-am obișnuit. De fapt, simțeam asta înăuntrul meu.

– Acum un an, la Vidin, un învățat francez a făcut o fântână ce zicea el că întinerește și vindecă bolile. A scos ce e mai rău din oameni și dimpotrivă, le-a adus moartea.

– Ascultă-mă bine, flăcăule.

Ion Mădăraș se apropie de pictor, astfel încât acesta să-i vadă privirea apăsată, chiar dacă lumina era slabă.

– Cu Dumnezeu nu te lupți!

Apoi îl luă de braț pe Toader și îl conduse în casă. Mai șezură o vreme, fără să mai zică nici unul nimic, apoi veni Maria și îi chemă la gustarea de dimineață.

Toader se trezi vorbind, în timp ce ridica o ulcică cu lapte bătut:

– Adică cine nu-și acceptă moartea își pierde mințile și nu se poate bucura de viață? E de o mie de ori mai fericită acea mierlă care tocmai a început să cânte?

Bătrânii nu răspunseră. Maria își șterse ochii cu dosul palmei.

– Vă rog să mă iertați. Mulțumesc pentru masă.

Toader se ridică în grabă, neîndrăznind să se uite la chipul bătrânei. Se duse în odaia cea mai mare, acolo unde o oglindă bună, mare, nemțească, acoperea aproape un întreg perete. Câtă vreme arăta atât de bine nu putea accepta gândul că într-o zi va muri. Ion Mădăraș veni lângă el.

– Te gândești să-ți schimbe chipul Fata Pădurii?

– Da.

– Dar ea ți-l schimbă după cum vrea ea. Și de multe ori îți schimbă sufletul, care mai apoi îți modifică trăsăturile feței.

– Adică fiindu-mi mereu frică îmi va albi părul, ochii mi se vor duce în fundul capului, iar fălcile îmi vor atârna, nu? Nu-i nevoie ca Fata Pădurii să stea pe șa alături de mine, să o strâng de mijloc.

– Ți-ai dat seama bine, zugravule.

– Vreau totuși să văd acest demon.

– Nu cred că e bine. Să vezi cum i-a schimbat chipul unui cioban tânăr, un copilandru. Nu-l mai recunoaște nimeni. Parcă a primit o lovitură de sabie de-a curmezișul feței. Vrei așa?

– Nu, în nici un caz. Dar nu-i pedepsește decât pe bărbați?

– Numai pe ei.

– Și a făcut vreodată un chip frumos dintr-unul urât?

– Numai câtorva femei. S-au dus la ea, i-au dat mâncăruri bune, coapte în cuptor. Pentru că nu știi, dar în majoritatea timpului Fetei Pădurii îi este foame. E foarte slabă.

– Apare uneori și ca o bătrână uscată, făcută parcă din crengi? Stă lângă un foc. Atunci e cel mai periculos să o întâlnești. Rupe carnea de pe tine, vrea să o frigă la focul cel nestins. E nestins pentru că îl întețește cu părul ei, transformat în crengi uscate sau în rădăcini. Știu oameni care au întâlnit demonul sub această formă. Este și dezgolită.

– Da, am auzit povestindu-se și așa.

– E o singură femeie, al cărui suflet nu și-a găsit liniștea, sau sunt mai multe?

– Nu știu, cei care au văzut-o fie au murit fie și-au pierdut mințile.

– Dar femeile pe care le-a făcut frumoase? Cele care au hrănit-o?

– Sunt trei, dintre care una trăiește chiar în satul ăsta. Nu le-a folosit la nimic frumusețea. Sunt poate chiar mai nefericite ca înainte. La început s-au bucurat, credeau că pentru ele începe o nouă viață. Dar apucăturile le-au rămas la fel, gura rea…Cel mai ciudat este că, până și cei care nu le cunoscuseră înainte, presimțeau cumva că obrazul neted și alb pe care-l sărutau fusese deunăzi acoperit de bube și pete. Arătau ciudat, ca și cum le-aș schimba eu acum capetele zăvozilor ăstora între ei.

Zicând acestea, îl luă pe pictor de braț și îl conduse în curte.

– Ia închipuie-ți capul celui roșcat și urecheat pe trupul mătăhălos al celui negru. Tot atât de ciudat apare și un chip frumos în spatele căruia sălășuiește un suflet speriat de urâțenie. Nu le-a făcut nici un bine, sunt și astăzi fete bătrâne.

– Eu vreau totuși să mă întâlnesc cu acest demon.

– Poți să o ucizi dacă o pui pe foc. Dar acest lucru nu-l poate face un om. Ci un tartor, care rătăcește și el prin pădurile astea. Dar hai să mergem la vrăcioaie. Ea știe mai multe. De fapt nu e tocmai o vrăcioaie, are și ceva școală. Ține într-un dulap o grămadă de sticluțe cu doctorii care miros urât, ea zice că sunt nemțești și franțuzești.

– Hai! Dar femeia pe care a făcut-o frumoasă?

– Tot vrăcioaia te va duce la ea.

Au pornit-o devale, pe o uliță largă. Din loc în loc, nu chiar pe mijlocul drumului, din pământul bătucit, galben, ieșea câte un brad întunecat, înalt de nu îi vedeai vârful.

– Le-a fost milă oamenilor să îi taie. Sau frică, mai știi?

– Da, pe lângă ei plutește aerul tare al munților. Parcă ne păzesc.

Din curți se auzeau cântecele femeilor ce-și începeau treaba. Voci aspre, dar senzuale. După ce făcură câteva coturi, au ajuns la casa vrăcioaiei.

– Cum o cheamă?

– Mara, e de prin părțile astea. Ei, domniță, ești acasă?

Casa vrăcioaiei era destul de mică, dar înconjurată de o grădină plină de felurite flori. Și nu erau numai flori obișnuite, ci și din cele din care cultivă grădinarii pentru boieri. Toader văzu chiar și lalele, florile pe care oamenii din Țările de Jos le iubeau atât. Cineva de acolo îi oferise chiar bulbi de lalele în schimbul unui tablou.

– Acasă, acasă, unde să fiu la ora asta? M-am dus doar să arunc niște lături. Poftiți de intrați.

Toader putea să jure că nu fusese nimeni în spatele lor, că ulița era goală. Se uită speriat spre bătrân, dar acesta clipi. Vrăcioaia Mara era o femeie înaltă, cu sâni mari, dar nu prea tânără, cam de vârsta lui Toader. Râdea sau zâmbea tot timpul, arâtând niște dinți mari și curați. Ochii negri și mari nu aveau astâmpăr, când încercau să-ți intre în suflet, când îți evitau privirea de parcă nu erai demn să faci umbră pământului. Părul îl avea lung, de un galben nefiresc.

– Ai dreptate, zugravule, îl cănesc. La vârsta mea nu mai pot arăta ca o fetișoară. Dar poftiți odată, că nu mușc pe nimeni! Ce să vă dau? Un ceai, o țuică? Sau mă vrei pe mine, domnule pictor? Că moșul nu…

– Ai și aflat…

– Păi sigur că da, domnul Toader Ispas, pictor de biserici și filozof! A, și fost oștean al lui Horia, și membru al Frăției! Crezi că mai este cineva în Transilvania să nu te știe? Au scris și gazetele de tine, în una ai chiar o gravură. Ce nu înțeleg este ce te aduce aici.

– Caut…caut…

– Nici tu nu știi ce cauți! Ai zis că vrei să zugrăvești biserica. Doar nu vrei să dai de Fata Pădurii?

– O cunoști?

– Ba bine că nu. Să știi că nu e doar una, și sub un singur chip. Dar nu ți-aș dori să te întâlnești cu ea.

În timp ce vorbea, întinse o față de masă albă și le puse dinainte niște farfurii mici cu dulceață de nuci. Nu numai că nu-i servise cu plăcinte, dar nici ea nu era îmbrăcată cu ie și bundiță. Purta o uniformă albastră, ca infirmierele din Franța. Pe pereți erau mai multe etajere cu sticluțe etichetate.

– Dar vreau…

– Nu mi-ați spus ce vreți să beți.

– Dă-ne un pahar cu apă la fiecare. Zugravul vrea să i-o arăți pe femeia pe care Fata Pădurii a făcut-o frumoasă. Și să-i povesteși mai multe drespre ea.

– Despre care Fată a Pădurii? Cea bună? Cea rea? Cea tânără? Cea bătrână? Cea frumoasă? Cea urâtă? Sunt mai multe, să știți. Și toate vă vor răul. Vouă, bărbaților.

– Odată, demult…

– Vă rog să mă scuzați, numai puțin…

Mara ieși în curte, lăsând ușa deschisă. Acolo era un băiețaș cu o trăistuță în mână. Femeia îl mângâie pe cap, apoi începu să strângă flori din grădină.

– Să știi că ea este Fata Pădurii, zise Ion Mădăraș în șoaptă. Bănuiam de mult. N-ai văzut că nu te-a lăsat niciodată să rostești mai mult de trei cuvinte? Probabil că a prins drag de tine de la început, dar te și respectă, pentru că dacă rostești al patrulea cuvânt când vorbești cu ea îți poate sorbi sufletul. Atunci nu vei mai face altceva decât ce va voi muierea asta. Iar ea te va putea părăsi oricând.

– Spune-i istoria babei Paraschiva. Cum că Fata Pădurii nu-i atacă doar pe bărbați.

Când Mara reveni în odaie, bătrânul îi povesti supliciul vrăcioaiei născută în munții Bucovinei și moartă de curând într-un sat transilvănean.

– Asta este altă creatură! E venită din iad! Mulți cred că e o întruchipare a fetei Pădurii, dar nu e așa!

– E Frica?

– Da, Frica poate fi unul din numele ei.

– Dar Fata Pădurii?

– Fata Pădurii e doar supărată că bărbații au sufletul atât de mic. Și îi pedepsește după faptele lor.

Zicând acestea, Mara îl privi pe Toader cu subânțeles, clătinând din cap.

Au mai sporovăit o vreme, mai mult bătrânul și vrăcioaia. Toader a avut grijă să nu rostească niciodată mai mult de trei cuvinte. Dar chiar și așa, a aflat că Mara este o femeie școlită, că a fost infirmieră la spitalul din Cluj, ba chiar servitoarea și ucenica unui spițer. A venit în acest sat pentru a-i ajuta pe oameni. Știe și ierburile de leac, și doctoriile vândute de spițeri. Vorbea mult și râdea des, dându-și capul pe spate. Vâzând că astăzi, cel puțin, nu mai scot nimic de la ea, bărbații i-au mulțumit pentru ospitalitate și s-au pregătit să plece.

– Să mai vii pe la mine, zugravule, șii acum drumul, nu e nevoie să te țină uncheșul de mână!

Rămase în prag, făcându-le semn cu mâna, până i-a ascuns colțul uliței.

– Poate te-ai înșelat, poate nu vrea să-mi soarbă sufletul!

– Da? Atunci ia hai să-ți arăt ceva!

Bătrânul a apucat în altă direcție decât cea care ducea spre casă, și în scurt timp au ajuns la o stână. Doi câini albi, uriași, au început să fugă în jurul lor, lătrând, până a venit baciul.

– Ți-ai trimis azi unul din băieți la vrăcioaie?

– Da, mi s-au îmbolnăvit niște oi.

– Și ce i-a dat?

– Un braț de flori. Flori de toate culorile și mărimile. După cum a spus ea, le-am pus la fiert și am stropit oile cu ele. Acum sunt pe picioare.

– Ei vezi, Toadere? Așa face numai Fata Pădurii, nu o infirmieră școlită, așa cum zice Mara că e.

– Mai zăboviți puțin, nu plecați așa repede! Ați fost deunăzi la cascadă?

– Da.

– Și la lac?

– Da.

– Și ce culoare avea apa?

Chipul lui Mădăraș păli.

– Verde, verde închis, la fel ca tufele din jur. Doamne, cum de nu mi-am dat seama! Și doar a dat un dangăt, unul singur, și alaltănoapte!

– Dar ce s-a întâmplat?

– Când apa are culoarea asta, și mai  și  sună clopotul dis de dimineață, lacul vrea cap de mort! Ai auzit și tu clopotul, bace?

– Da, păi altfel nu vă întrebam. Încercăm să-l păcălim, că altfel în câteva zile vom auzi de o moarte crâncenă. Petrică, ia curăță tu niște ridichi, dar vezi să nu fie prea iuți! Și pune ceaunul cel mare la fiert. Facem o tocană de miel.

– Tată, te rog să nu-l tai pe cel brumăriu!

Ciobanul râse și-și mângâie mustața.

– Dar pe care?

– Pe oricare, dar nu pe el!

– Bine, băiatul tatei, pe ăsta o să-l las să moară de bătrânețe! Să vezi ce urât o să se uite la tine când va fi un berbec bătrân în trei picioare!

– Nu contează, azi va trăi, zise copilul îngropându-și fața în lâna moale și argintie.

Mieluțul behăi încetișor, lipindu-se de ființa ce-l salvase.

Toader Ispas și Ion Mădăraș, cu capul de miel în desagă, urcau cu pas iute poteca pieptișă.

– Ne întoarcem sigur până la amiază. Nu apucă Maria să-și facă griji.

Toader îi privi părul alb și fața brăzdată, și se gândi că bătrânul ăsta va muri pe picioare, ca un copac. Reuși să țină pasul. Sus, pe platou, nori negri se întreceau, fugind cu repeziciune spre sud. Asta era bine, căci altfel soarele i-ar fi ars pe dată. Mergeau pe un covor de mușchi și iarbă aspră. În depărtare, se vedeau două turme de mioare. În două ceasuri au ajuns la lac. Într-adevăr, privirea verde era amenințătoare. Șoptind un descântec, bătrânul a aruncat capul de miel în apă. Lacul l-a sorbit cu lăcomie, de abia făcând două unde.

– Nu știu ce-mi vine să mă dezbrac și să mă scald.

– Nici apă să nu bei de aici. Este un izvor puțin mai încolo. Lacul e viu, să știi.

Toader își apropie fața de oglinda apei și i se păru că înăuntru vede câmpul verde, câmpul iadului, pe care Ana îl visase de atâtea ori. De data aceasta se vădeau niște coloane de piatră, așa cum auzise el că ar fi printre ruinele orașelor de demult. Pe una din coloane se încolăcise un șarpe roșu. Ciudat, avea cap de om, care ieșea din mijlocul pietrei. Chipul era al lui. Gura striga îngrozită. Își aminti de șarpele de aramă. Avea să fie pentru eternitate prizonierul dorinței de răzbunare.

Mădăraș îl apucă de umăr și îl trase la o parte.

– Ce faci, omule, vrei să fii tu capul pe care-l cere apa asta? Hai să plecăm mai repede. Mai bine nu te luam aici!

Au pornit-o amândoi pe drumul de întoarcere. Toader nu-și lua ochii de la piscurile fără brazi, dar verzi închis din cauza plantelor mărunte ce îi acopereau ca o blană. Când treceau pe lângă asemenea tufe, din ele se ridicau roiuri de muște. Se hrăneau probabil cu seva unor flori mici, mov închis. Pe cel mai înalt vârf se fugăreau umbre ruginii.

– Sunt metale în muntele acela?

– Or fi, nu știe nimeni. Pentru că nici un om nu a pus vreodată piciorul acolo.

– De ce?

– Așa e lăsat din bătrâni, să nu călcăm pe acolo.

– Mai lăsați spaimele, măi oameni buni. Tocmai eu vorbesc, știu, dar ca străin, poate văd lucrurile altfel.

– Dar că mergem pe altă potecă decât care trebuie, vezi? Am greșit, n-am făcut-o înadins, și mă întreb cum a fost posibil așa ceva, doar fac drumul ăsta de șaizeci de ani!

– Nu te necăji, bade Mădăraș, și nici să nu crezi că e vreo vrajă la mijloc! Pur și simplu ești tulburat, ca și mine dealtfel.

– Ce ai văzut în apă?

– Pe mine, mort și ajuns în iad. Eram un șarpe în care se strânsese toată ura ce am gândit-o în viață, prins într-o coloană de piatră.

– Pe feciorii mei nu i-ai văzut?

– Nu, pe nimeni altcineva.

S-au întors pe drumul cel bun. Coborau cu repeziciune, aproape sărind în cupele de cetină ținute de rădăcinile brazilor, care răsunau surd sub tălpile lor. S-au oprit într-un luminiș.

– Bade Mădăraș, dar de ce cere lacul cap de mort?

– E o poveste de demult. Nu ai citit-o în jurnalul preotului Șandru Lupu?

– Păi, dacă te întreb, înseamnă că nu.

– Pe tătarii uciși în luptă, oamenii i-au decapitat. Trupurile le-au îngropat jos, în vale, în schimb capetele, cu tot cu coifuri, le-au cărat până sus și le-au aruncat în lac. Să le ducă ori în fundul pământului, ori pe Bistrița Aurie, ce izvorăște din el. În acest fel, să nu se mai găsească capul cu trupul când or suna Trâmbițele Judecății de Apoi. De atunci lacul și-a schimbat culoarea. A devenit verde.

– Până atunci ce culoare avea?

– Albastru, ca toate lacurile din vârf de munte. Oglindea cerul.

– Acum a luat culoarea iadului. Am să mai vin aici și mă voi scufunda. Poate aflu niște taine ce le știu doar morții.

– Îți cauți sfârșitul, băiatule.

– Ai să mă ții de o frânghe pe care am să mi-o leg de mijloc. Dar tot nu mi-a spus de ce cere cap de mort.

– Când vuiește clopotul sub pământ, apa lacului se întunecă. Crede că iar au venit tătarii și așteaptă ca oamenii să arunce capete însângerate în apele sale. Din păcate, de fiecare dată când se întâmplă așa ceva, moare un om, și nu de moarte bună. Strivit de bușteni, sau mâncat de lupi…Sau, dacă-i bărbat, îl omoară Fata Pădurii. Încercăm noi să-l păcălim, dar nu știu cu cât spor.

– Și acum clopotul a bătut din cauză că am venit eu în sat?

– Poate. Vrei să faci un lucru bun pentru oamenii ăștia, sau să-ți preamărești persoana, așa cum ai făcut toată viața? Pentru că în cazul ăsta nu te deosebești prea mult de tătarii care ne-au călcat acum un veac.

Toader lăsă capul în jos și nu-și luă privirea din pământ până ajunseră acasă.

– În seara asta am să-l pictez pe Sfântul Cristofor cu Cap de Câine. El ne va apăra de morți neașteptate.

Mâncă absent, puțină mămăligă cu brânză frământată, apoi își luă pensulele și culorile și plecă spre biserică. Se întoarse însă de la jumătatea drumului, intră ușor în odaie, fără să-i deranjeze pe bătrâni, și scoase din micul cufăr de călătorie jurnalul preotului Șandru Lupu. Ajunse repede la pagina pe care o căuta.

Al patrulea clopot nu a fost îngropat. Nu au mai avut timp. Probabil că l-au pitit în vreo peșteră, sau mai degrabă l-au înțepenit între șuvoaiele de stâncă ale cascadei. Oamenii spun că în martie, când se topesc zăpezile, parcă se aude și sunet de clopot. Și atunci se abat molime, și peste oameni și peste turme. Au vrut flăcăii să îl găsească, dar nu au reușit. Au sondat cu piroane de fier toate crăpăturile cascadei. Dar nisipul adus permanent de pe culme s-a făcut piatră, închizând clopotul pentru vecie, dacă este acolo.

“Deci tot dangătul clopotului i-a făcut și pe cai să se arunce în hău…Lacul și-a luat obolul de capete…”

Toader își puse în umăr traista cu cele trebuincioase picturii și reporni spre biserică. Încă mai era lumină și deocamdată nu avea nevoie de lumânări. Chiar aici, în tindă, îl va înfățișa pe Sfântul Cristofor. Se spune că a renunțat, din smerenie, la chipul său de bărbat frumos, pentru a arăta că nu contează decât frumusețea sufletului. Așa le schimbă și Fata Pădurii chipul bărbaților? Le dă bot și colți de câine?

Deodată simți o greutate mare în spate, care-l încovoie. Dacă nu ar fi fost atât de voinic, ar fi căzut. Două picioare de femeie, albe și netede, îi atârnau de pe fiecare umăr.

– Nu te uita și nu te mișca dacă vrei să trăiești. Te iert de data aceasta. Dar dacă în trei zile nu vei reuși să iubești o femeie din tot sufletul, clopotul va bate o dată. Și părul îți va albi. Peste încă trei zile va mai bate o dată. Și spatele ți se va încovoia, mușchii ți se vor topi. Peste tot atâta timp va mai bate o dată. Și nu vei mai avea ce face cu bărbăția ta. Și totuși, chiar și așa, tot vei putea iubi. Dacă nici atunci nu o vei face, îți voi schimba chipul, dar ți-l voi face atât de slut, încât îți va fi greu, foarte greu să-ți duci zilele după aceea.

Toader și-a amintit că nu trebuia să rostească mai mult de trei cuvinte, altfel îi sorbea sufletul.

– De unde frica?

– De unde frica? Doar trei cuvinte…De la orele petrecute călare pe femei, zi de zi, zeci de ani! Nimic nu rămâne nepedepsit, zugravule, să știi! Vrei tu să-ți cumperi un loc în rai pictând biserici, dar mă îndoiesc că Dumnezeu te va ierta atât de ușor!

– Mă pot vindeca?

– Doar dacă vei iubi cu adevărat!

Dintr-o dată umerii lui Toader se îndreptară, greutatea dispărând. Dădu să prindă pulpele albe și strălucitoare, dar nu nimeri decât piepții vestonului. Se întoarse, dar nu văzu decât un dreptunghi albastru, cerul înserării decupat de ușa bisericii. Stătu multă vreme fără să poată gândi nimic. Într-un târziu, începu să-l picteze pe Sfântul Cristofor purtându-l pe umăr pe Iisus.

Înainte să însereze cu totul, bătu la poarta gospodăriei lui Mădăraș. Bătrânii îl așteptau cu masa pusă. Din perete se auzeau pocnituri puternice, la intervale din ce în ce mai lungi.

– Într-o zi o să se oprească. Suntem oameni bătrâni.

– Ba poate pentru mine bate.

Noaptea aceea visă că în stâncile roz, vărgate cu mușchi negru și verde ale cascadei, rămăseseră prinși patru cai. Trei albi și unul murg. Cel roșu izbea clopotul cu copitele din față, aducând numai nenorociri. Era al patrulea cuvânt. Caii albi izbeau în schimb stâncile, din interior, pentru a elibera clopotul de bronz. Astfel că pietre mari și colțuroase ieșeau din obrazul neted de cremene, adăugându-se perdelelor de apă.

Se trezi zguduit de umăr, ferm dar cu blândețe.

– Nu te mai chinui atât, băiatul tatii. Ai început să strigi prin somn.

– A bătut clopotul?

– Nicidecum. Noaptea e liniștită.

Bătrânul s-a așezat pe marginea patului, iar Toader s-a ridicat în capul oaselor.

– Mara este Fata Pădurii?

– Da, probabil una din ele.

– De cât timp a venit aici, în sat?

– De vreo patru ani.

– Și s-au înmulțit nenorocirile?

– Da. Dar pe de altă parte face și mult bine oamenilor. Nu ne putem atinge de ea.

– Dar răul trebuie stârpit.

– Trebuie…Acum culcă-te și dormi…

– Mai stai puțin, uncheșule! Oare Domnul nostru Iisus are încredere doar în omul care nu-și preamărește trupul?

– Fără îndoială că da.

– Bine, mulțumesc că m-ai trezit din coșmar. Mai sunt câteva ore până dimineață. Du-te și te culcă.

Bătrânul ieși din cameră cu pași ușori.

A doua zi, Toader, bărbierit și cu straie curate, bătea la poarta Marei. Femeia i-a strigat să intre. Rupea niște păstăi într-un lighean, așezată pe un taburet. Rochia îi era suflecată iar picioarele larg desfăcute. Erau aceleași coapse albe și cu mușchi prelungi care aproape că-l sugrumaseră în biserică.

– Soarbe-mi sufletul.

– Ar fi ușor. Laș ca toți bărbații! Dacă chiar asta vrei, de ce nu ai rostit patru cuvinte? De ce ai venit pregătit de acasă doar cu trei? Ți-ar fi ușor să dai vina pe mine, să scapi de pedepse, ba să mai ai și o femeie alături pentru cât ți-a mai rămas de trăit. Și mai ales, să nu trebuiască sa faci ceea ce se pare că nu poți. Să iubești. Să te văd privindu-mă într-un anume fel, Toadere, nu numai cu pofta asta scârboasă! Pleacă. Mai ai două zile până să bată clopotul prima dată.

Femeia probabil că se aștepta ca Toader s-o viziteze, pentru că-și dăduse cu roșu pe buze și pe obraji. Părul îi era prins cu o bentiță neagră. Zugravul ieși fără un cuvânt. Pașii îl purtară spre cascadă. Își dădu jos tunica, își suflecă mânecile și începu să se cațere spre locul din vis, acolo unde se zbăteau caii în strânsoarea pietrei. Sub mâna lui se desprinse un stei, astfel încât era să se prăbușească de la zece stânjeni. Privi prin adâncitura rămasă. În grosimea peretelui de piatră se căsca o mică peșteră, în care se afla clopotul. Din pereții umbriți păreau că rânjesc patru capete de cai, dar uitându-se mai bine Toader se lămuri că erau doar umbre. Se grăbi să coboare, alunecând mereu. Acum curgeau doar câteva fire de apă, dar dacă va ploua în munți șuvoaiele vor face imposibilă recuperarea clopotului. Trebuia să se grăbească. Ajuns la picioarele cascadei, i se păru că aude fornăituri și izbituri de copite dinspre mica peșteră. Probabil că armăsarii bălani voiau să lărgească spărtura. Deodată îi îngheță sângele în vine. Numai să nu izbească murgul în clopot! Închinându-se în gând, aproape că fugi până la biserică. Îi spuse totul preotului, rugându-l să-l cheme și pe staroste. Au strâns câțiva bărdași care să facă scări lungi, schele, o platformă și un scripete.

– Să ne grăbim, să ne grăbim, nu trebuie să ne prindă noaptea.

În mulțime stătea și Mara, surâzând.

– Dar ce, domnule pictor, crezi că ziua nu poate suna clopotul? Mai bine nu-i grăbi pe oameni, să facă treaba așezat, nu de mântuială. Că dacă Doamne ferește se mai întâmplă ceva, tot pe clopot o să dați vina.

– Ba pe tine, vrăjitoareo, ba pe tine! zise Ion Mădăraș, oprindu-se din lucru.

– Pe mine? Ce v-am făcut eu? Nu care cumva numai bine?

– Ba da, ba da!

Câteva femei au făcut zid în jurul infirmierei. Printre ele era una cu obraji netezi, frunte înaltă și cosițe blonde, dar ochi atât de speriați, de parcă atunci când se privea în oglindă ar fi văzut o hârcă.

– Mai vedem noi, mormăi bătrânul. Părinte, te rog începe de acum o slujbă, fă niște rugăciuni speciale, poate mai avem puțin și scăpăm de răul care ne bântuie de atâta timp!

Preotul încuviință și intră în biserică, însoțit de dascăl. Starostele aduse doi ceterași să mai înveselească oamenii.

– Haideți, doar avem motiv de bucurie! O să aducem clopotul strămoșesc înapoi în turlă!

Ceterele începură să țipe.

– Toate bune, dar cum au urcat bunicii noștri clopotul acolo? Adică nu au avut timp să-l îngroape, dar au avut timp să facă schele!

– Foarte adevărat! Probabil că l-au coborât pe frânghii, apoi au zidit peștera.

– Vom avea și noi frânghii, să-l punem pe platformă și să-l asigurăm la coborâre.

Peste vreo trei ceasuri starostele îl întrebă pe Toader:

– Jupâne Ispas, nu vrei să lăsăm pe mâine? Mă gândesc că nu terminăm treaba până se întunecă…

– Decât să pățească cineva ceva, desigur că putem lăsa și pe mâine. Dar…totuși…eu sunt cel blestemat!

Se întoarse spre bărdași:

– Văd că ați terminat scările. Cine merge cu mine să mă ajute?

– Dar ce vrei să faci, zugravule?

Toader își trecu mâna prin părul castaniu.

– Să leg limba clopotului cu cârpe. Haideți, luați fiecare câte o daltă și un ciocan. Bade Mădăraș, nu mă așteptați cu cina, căci am să mă culc în peșteră.

– Vin cu tine, flăcăule. Te veghez.

O umbră trecu prin ochii Marei.

Cel mai harnic s-a dovedit un bărbat cu fața împărțită în două de o cicatrice răsfrântă, albicioasă. Nu mai avea nas. Era pesemne ciobanul desfigurat de Fata Pădurii. Izbea cu atâta furie în sedimentele pietrificate, de parcă astfel și-ar fi putut recăpăta chipul. Nu a durat mult până să spargă o intrare prin care să se poată strecura un om. Nisipul întărit se lăsa îndepărtat cu ușurință de pe bolta din piatră. Încă mai curgea de sus, ca dintr-o clepsidră. Clopotul ședea cuminte, înverzit de vreme. Îl așezaseră culcat, iar limba grea se odihnea pe pietriș. Toader se grăbi s-o înfășoare în cârpe. Un strat, două, trei…

– Ajunge, Toader, ajunge. Tot ai să mori și tu, ca orice urmaș al lui Adam…

– Da, dar nu acum. Și nu sluțit! În definitiv, nu-s obligat să-mi placă o muiere sau alta! Și dacă nu vreau, nu mă mai ating de nici una! Îmi ajunge!

Moșul surâse și îl bătu pe umăr.

– Chiar vrei să dormim aici? Crezi că urcă noaptea Mara și muierile ei și bat clopotul?

– Da, mi-e frică!

Se întoarse spre ciobanul cu fața însemnată:

– Mâine dimineață sunteți aici cu frânghii și cu platforma, da?

– Da. Ba eu chiar am să dorm la poalele cascadei. Eu și cu flăcăul ăsta. Ia dezgolește-te, Gheorghe!

Cel numit astfel își trase cămașa peste cap. Pieptul și spatele îi erau brăzdate de crestături, de parcă jucaseră demonii cine știe ce joc.

– Fata Pădurii, cine alta! Am vrut și eu să mă mai văd o dată cu ibovnica mea, femeie măritată, înainte de a mă însura. În loc de ibovnică, mi s-a strecurat în pat Fata Pădurii. Nu mi-a lăsat petic de piele necrestat cu cuțitul, astfel că acum orice muiere întoarce capul scârbită.

– Poate găsești una să te placă pentru sufletul tău, măi Gheorghe!

– Care suflet? Că dacă aveam, nu mai eram pedepsit. Dar nici n-am s-o las să te lovească și pe tine, zugravule.

Săraca cureaua mea,

Trei cuțite zac în ea

Unul râde, unul plânge

Unu zîce c-ar bea sânge!…[1]

– Bine, atunci faceți jos un foc mare, și aveți grijă să-l întețiți toată noaptea!

– Nu vom fi singuri, mai vin bărbați din sat. Oameni cărora pur și simplu nu le place gura rea a muierilor!

Toader nu-și putu ține râsul.

– Bine, așa să fie atunci.

Rămas singur cu badea Mădăraș, Toader își dădu frâu liber spaimelor. Începu să-i povestească bătrânului întâmplări din războiul lui Horia, îi spuse că se temea să nu fi ucis sau rănit vreun soldat habsburgic, chiar dacă a tras numai în aer, că…

– Ia și te liniștește, măi, copile. Uite, îmbucă ceva, nu te culca cu burta goală. Am adus niște pâine, ceapă și slană. Ba chiar și clondirul ăsta cu palincă. S-ar putea să fie frig la noapte.

Toader își trecu degetul peste o inscripție aproape ștearsă de pe gura clopotului.

– E în latină.

– Și ce zice?

– Ajută-mă să-l întorc puțin. “Non est loquens verbum quartus”. Să nu rostești niciodată al patrulea cuvânt. Ciudată înscripție pentru un clopot bisericesc, de acum o sută de ani.

– Poate că se referă la Sfânta Treime. Acum o sută de ani au ajuns până aici ereticii de la miazănoapte. Cine știe cum răstălmăceau Sfânta Scriptură…

Toader se înfășură în pelerină, și se întinse într-un colț.

– Poate. Sau poate nu e clopotul pe care l-au ascuns oștenii lui Șandru Lupu.

Ion Mădăraș începu să mănânce. Din când în când trăgea și câte un gât de palincă.

– Măcar dacă mor noaptea asta, să mor cu stomacul plin.

Dar noaptea trecu liniștită. Stelele s-au aprins și s-au stins pe rând, sărutate de brazii cei înalți. În câteva rânduri au intrat în peșteră păsări de noapte, dar s-au îndepărtat văzându-i pe cei doi bărbați care dormeau, Toader înfășurat în pelerină, iar Ion în cojoc. Dacă s-ar fi trezit și ar fi ieșit la gura peșterii, ar fi văzut amândoi cum, la vreo zece stânjeni de focul aprins de țăranii din sat la poalele cascadei, mai ardea unul. Întețit cu crengile ce închipuiau părul unei femei bătrâne, dezgolite. Atât aștepta. Ca unuia să i se facă frică și să vină să o roage să se încălzească la focul ei. Atunci avea să-l chinuie până la cântatul cocoșilor. Îi va smulge toată carnea de pe oase. Dar bărbații stăteau de strajă cu rândul, iar noaptea trecu liniștită. Mai sus, pe platoul de deasupra cascadei, patru cai, trei albi și unul murg, au stat toată noaptea cu boturile apropiate, pregătiți să dea lovituri de copită oricărui lup sau urs s-ar fi apropiat. Nu mai aveau adăpostul din stâncă, în care ani de zile dormiseră zbuciumați. Cel roșcat necheza și bătea cu piciorul în pământ. Voia să moară oamenii ce-i ocupaseră peștera. Tot era mai bine decât în frigul și nemărginirea nopții. Dar nu mai putea izbi în clopot. Înainte de prima geană de lumină, și-au găsit liniștea. O femeie înaltă, cu părul lung și galben, prins cu o bentiță neagră, s-a apropiat de ei și le-a întins un buchet de flori frumos mirositoare. Flămânzi, au mâncat din mâna ei. La primele raze ale soarelui trupurile li s-au prefăcut în fuioare de ceață.

A doua zi au coborât clopotul. Preotul a rostit trei zile rugăciuni, să îndepărteze orice necurățenie. Au șters și inscripția. L-au suit în turnul de lemn, dar încă nu l-au schimbat cu cel vechi.

– De acum s-au dus nenorocirile, oameni buni, spuse preotul duminică, la sfârșitul slujbei. Priviți ce picturi minunate au putut ieși din mâinile domnului Ispas! Aveți aici întreaga Biblie! O puteți ști chiar dacă nu cunoașteți carte!

Privirile tuturor au zăbovit asupra registrelor ce înfățișau Răstignirea, Cina cea de taină…Toate erau încadrate de ghirlande de maci albi și portocalii. Capsulele lor mari erau leac pentru durere.

– Recunoașteți pe cineva între Fecioarele Nebune?

Mara, legată cu o broboadă neagră, nu s-a întors. Văzuse că e acolo, laolaltă cu patru dintre cele mai bune prietene ale sale. Ba chiar se ținu să nu râdă. De parcă peste o sută de ani va mai ști cineva că a trăit aici și a chemat-o Mara. De parcă portretul acela va fi altceva decât o bucată afumată de lemn! Lasă-i să spună ce vor… Dar preotul îi făcu semn să se apropie:

– Să știi că am stat de vorbă și cu Toader Ispas, și cu Ion Mădăraș. Și nu numai cu ei. Ce este al patrulea cuvânt? Unde este adevăratul clopot ascuns de bunicii noștri? Cine și de ce l-a făcut pe acesta?

– Părinte, de ce mă învinuiești? Nu…

Dar preotul o sili să se așeze în genunchi, apăsând-o pe cap cu ferecăturile grele, din argint, ale Cărții Sfinte.

– Dacă nu te temi de oameni, teme-te de urgia bisericii! Nu te-am acuzat de nimic până ce nu am fost sigur! Lasă-l pe Dumnezeu să-i pedepsească pe bărbații necredincioși sau nesimțitori, așa cum crede de cuviință! Căiește-te acum, lasă vrăjitoriile, căci altfel îți vei găsi moartea cât de curând. Știi ce vrea unul din bărbații din sat? Să-ți dea foc la casă, noaptea, când ești înăuntru! De abia l-am putut opri, dar dacă nu te căiești în fața tuturor, o va face într-o zi.

– Cine-i ăsta? Ion Mădăraș, nu?

– Nu pot să-ți spun. Dar e adevărat. Și probabil nu e doar unul care vrea să facă asta.

Mara oftă.

– Bine, părinte, am să-ți povestesc tot, chiar dacă voi fi lovită de demonii întunericului, cu care am făcut legământ.

Pupilele preotului se măriră de spaimă. Începu să-și facă cruci grăbite, uitându-se la icoane. Biserica se golise, nu mai erau decât ei doi.

– Cât am stat la Cluj…eram infirmieră, lucram la spital. Unul din doctori m-a făcut ibovnica lui. Eu îl iubeam, îl iubeam din toată inima. Dar el îmi dădea prafuri amare să nu rămân grea. M-am măritat apoi cu un târgoveț. Nu mai puteam face copii. Văzând că sunt stearpă, mă bătea în fiecare zi, zicând că l-am păcălit, că el dacă se duce la târg și vrea să cumpere o vacă, negustorul îi spune și ce mănâncă, și dacă a fost bolnavă. Ce, el nu mi-a spus de la început că îl înțeapă stomacul primăvara și toamna? Până la urmă m-a aruncat în stradă. N-aveam decât să mă fac târfă, ca să trăiesc. Stăteam pe o bancă, în parcul orașului, și mă uitam la un șir de furnici care mergeau negreșit una în urma celeilalte. Lângă mine s-a așezat o femeie care a început să-mi vorbească de o organizație secretă, veche, care pedepsește asemenea bărbați. Nu m-am întrebat de unde îmi știe viața, pereții au urechi și vorbele sunt slobode. Mi-a dat o carte de vrăjitorii. Mi-a spus că poate fi folosită cel mai bine în locuri ascunse, în munți. Că nu voi fi singură, oricând pot lua legătura cu alte surori.

– Te-ai răzbunat pe doctor și pe bărbatul tău?

– Da.

– Ce le-ai făcut?

– Le-am luat mințile.

– Prin vrăji?

– Și prin vrăji, dar mai ales prin vorbe meșteșugite.

Preotul se cutremură.

– Cu mine să vorbești cât mai puțin! De altfel, vei pleca curând. Cum de ai venit aici?

– Știam de clopotul ascuns în stâncile cascadei. Nu e cel al oștenilor lui Șandru Lupu. A fost îngropat în piatră de niște oameni ce se închinau necuratului, tot cam pe atunci. Veneau de pe undeva din Prusia. Îl puteam folosi pentru a spori puterea vrăjilor mele.

– Și clopotul nostru vechi, lăsat de bătrâni, unde este atunci?

– Ceva mai la vale, într-o peșteră aflată la drum, unde nimănui nu i-a dat prin cap să-l caute, crezând că ar fi prea simplu.

– Și tu de unde știi asta, măi femeie?

– Cartea de care ți-am spus, părinte, mi-a dat puteri nebănuite.

– Puteri nebănuite de a face rău. Haidem chiar acum la tine acasă!

Fără să-și scoată patrafirul, preotul o înșfăcă de mână și o trase mai mult cu de-a sila spre mica ei căsuță înconjurată cu flori.

– Scoate cartea aia blestemată!

– S-ar putea să…

– Pe mine mă apără Dumnezeu, femeie, nimeni nu e mai presus de El!

Cu mâini tremurânde, Mara dădu la o parte o scândură din podea și îi întinse preotului o carte grea, ferecată într-un metal ce părea un aliaj de aramă.

– Fă focul!

Curios, preotul începu să întoarcă primele pagini. Era scrisă în latină, limbă pe care el nu prea o cunoștea. Dar reținuse inscripția de pe clopot, care era și aici, pe prima pagină, ca un titlu. “Non est loquens verbum quartus”.

– Ce înseamnă asta?

– Să nu rostești al patrulea cuvânt. Nu știu. Pot vrăji oamenii să li se schimbe chipul atunci când îmi adresează mai mult de trei cuvinte, sau le iau graiul, dar nu știu tot înțelesul cărții. Sau ce proveniență are inscripția de pe clopot.

– Și de ce nu-l lăsai pe Toader să vorbească mai mult de trei cuvinte?

Femeia își trecu degetele prin păr.

– Toader este vinovat, nu știe să iubească o femeie și le dă exemplu și altora. Atât de mult vreau să-l pedepsesc, încât mi-e teamă tot timpul să nu rostesc descântecele în gând, cu o viteză foarte mare, așa cum ai citi dumneata cartea aceea, cuvânt cu cuvânt, răsfoind-o cu repeziciune. Mi se întâmplă și așa. Cred că sunt bolnavă cu capul.

Preotul o privi pe sub sprâncene și mai întoarse câteva pagini din carte. Erau multe ilustrații, mai ales plante.

– Sunt buruieni de leac?

– Da, doar am vindecat atâta lume în sat!

Deodată, pergamentul subțire al paginii pe care preotul tocmai o ținea între degete începu să se întunece, apoi iar să se lumineze, închipuindu-se un joc de umbre în care niște cai săreau de pe culmea unui munte. Speriat, bărbatul aruncă cartea în foc.

– Să vii mâine la Sfânta Biserică să-ți citesc rugăciuni. Până atunci să nu mănânci nimic. Adu-ți cu tine și suratele.

– Părinte, dar necurățenia bărbaților…

– Știu, știu prea bine…Am să stau de vorbă și cu ei. Dacă nu aș ști că sunt vinovați…

Ieși la lumina soarelui, fără să-și temine cuvintele.

– Mai bine vino acum cu mine! Ia-ți toți banii pe care-i ai în casă. Și ce lucruri încap într-un cufăr mic. Am să-ți vând catârul meu. O vei lua pe care drum vrei, înspre Moldova sau înspre Ardeal. Acolo unde te vei stabili, caută un preot și spovedește-te. Recunoaște că e spre binele tău!

Cu fața întunecată, Mara se apucase să împacheteze înainte ca preotul să-și fi sfârșit cuvintele.

– Sper că nu ai pe undeva vreo trăistuță cu vreun ibovnic diavolesc!

– Nu…nu. Eu vreau un bărbat care să mă iubească.

Preotul clătină din cap.

– Te voi petrece o bucată de drum. Sper să nu…

– Vreau să vorbesc cu Toader.

– Lasă-l în pace. Omul ăsta nu te poate izbăvi de suferință. În primul rând el nu se uită decât la trupuri de femei tinere. Așa a fost o viață, nu se mai schimbă la bătrânețe. În al doilea rând, el nu cunoaște iertarea. Și te va privi mereu ca pe o cotoroanță ce ai ucis și sluțit bărbați. Și apoi îi poți face rău oricând, ai recunoscut doar!

– Și nu-i trebuie și lui o eliberare din ura care-l macină?

– Ba da, i-o va da Dumnezeu, poate. Dar tu n-ai ce-i face!

Oftând, Mara își fixă cufărul pe spinarea catârului.

– Ce le veți face celorlalte?

– Încă nu știu. Din partea mea, le voi aduce pe calea credinței. Dar trebuie să vrea și ele. Uite, ține și tu crucea asta. Puneți-o la gât. Vezi să nu te ardă.

Era o zi frumoasă și soarele juca pe crengile brazilor ce mărgineau drumul.

– Deci spre Moldova vrei s-o iei! Dumnezeu cu tine!

Preotul făcu cale întoarsă. Câțiva săteni îl așteptau în fața bisericii.

– Ne lași, părinte, să dăm foc?

– Dați! Dar nu-i luați urma!

– Nu se va întoarce?

– Nu.

Câteva femei au început să țipe și au încercat să scoată lucruri din casă sau să adune flori din grădină, dar bărbații le-au oprit. Au dat foc în miezul zilei, iar flăcările nici nu se vedeau în lumina soarelui. Doar fumul înțepător și căldura dădeau de știre tuturor ființelor să se ferească.

Bărbații au căutat clopotul strămoșesc în peștera indicată de Mara, dar nu au găsit nimic.

– M-a păcălit, tartorița!

– Ți-a spus un amestec de adevăruri și minciuni, părinte, spuse Toader. Nici ea nu știe unde e hotarul.

Vasile, ciobanul cu chipul despărțit în două, încălecă fără un cuvânt. La fel și Gheorghe, cel cu trupul numai crestături.

– Stați, măi creștinilor, răzbunarea nu e…

– O găsim și-n gaură de șarpe!

Porniră în galop. Vasile mai apucă să strige:

– Iartă-mă, părinte!

Preotul oftă.

– Aduceți-le acum în biserică pe toate femeile care stăteau mai mult de vorbă cu Mara! Hai, siliți-le! Dacă au bărbați, dacă nu, mamele, mătușile…Nimeni nu e chiar singur pe lumea asta.

Se apropie de Toader Ispas.

– Deci acesta este clopotul pe care l-au ascuns oamenii, acum un veac. Cine l-o fi adus aici?

– Nu știu, preotul Lupu nu zice nimic în jurnalul său. Probabil niște eretici de pe alte meleaguri, poate din Prusia, cum a zis Mara…Avea o influență malefică încă de pe vremea aia. Nici chiar așa, să spurce apele lacului aruncând în el capete de tătari! Acum e sigur, după ce l-ai sfințit?

– Da, așa simt.

– Putem verifica într-un fel.

– Cum?

– Eu mă duc la lac și Sfinția Ta bați clopotul. Dacă în clipa aceea apa se întunecă, nu am scăpat de pericol.

– Du-te, dar nu singur, ia niște flăcăi cu tine.

– Vin și eu, spuse Ion Mădăraș apropiindu-se. Ba chiar mă mai gândesc la ceva. Eu am să-mi iau buciumul cu mine. Când sun, să bați doar o dată, părinte. Dacă sun a doua oară, mai bate o dată. Și tot așa, până, și dacă, ne lămurim ce se petrece. În ruptul capului să nu bați clopotul fără să auzi buciumul!

– Poți să fii sigur, bătrâne! Eu însumi voi face asta, nu voi lăsa treaba pe seama clopotarului.

Au pornit pe drumul ce ducea la lacul de pe platoul montan, deasupra cascadei în care se aruncaseră caii. De data aceasta, la înălțime, bătea un soare ce le-a înroșit pielea pe dată. Toader se gândea cât de mult puteau urî bărbații femei ca Mara. Cine scăpa de răzbunarea lor? Poate doar călugărul Antonie, acum Episcop de Vidin, care toată viața îl slujise pe Dumnezeu. Deși…fusese scos din temniță de spătarul Dumbrăveanu și obligat astfel să devină omul său de încredere. Dar posibil ca el să nu fi făcut niciodată o femeie să sufere. În schimb, răposatul căpitan Luca Movilă frânsese sigur inimile domnițelor din Moldova, și le lăsase așa, nevindecate. Altfel nu ar fi istorisit povestea aceea absurdă cu femeile dintr-un trib din Siberia, care nu-și vedeau bărbații, deveniți nemuritori în urma unei molime, decât când aceștia le obligau să le zămislească prunci.

Ajunși la lac, buciumul lui Ion Mădăraș a scos un tânguit prelung. I-a răspuns dangătul clopotului. Pe dată apa lacului s-a întunecat, făcându-se verde închis. Toader și-a apropiat fața de oglinda apei.

– Ce vezi?

– Văd fugind patru cai. Al patrulea este roșu. El izbea clopotul. Sunt caii Apocalipsei. Calul roșu semnifică războiul, sau răzbunarea! Acesta este al patrulea cuvânt, ce nu trebuie rostit, nici gândit!

Mădăraș își apropie și el ochii de apă.

– Caii sunt călăriți de Fetele Pădurii, cele cu plete blonde, care i-au ucis de feciorii mei. A patra este Mara, care te vrea mort, Toader! Vrea să-mi ia ultimul fecior!

Unul din țărani se apropie și el de oglinda lacului.

– Eu îi văd pe tătari, cu trupuri de umbre care își caută capetele. Unii și-au potrivit pe umeri capete descărnate de oaie, ha, ha!

– Nu râde flăcăule, urgiile ne așteaptă! Hai să mergem! Să-i spunem preotului că vrem să topim clopotul. Vai, Toader, ia mai uită-te o dată în apă!

– Ce e?

– Ți-a albit părul! Cu totul!

Zugravul își trecu mâinile prin păr, apoi se mai uită o dată spre luciul apei.

– Prima pedeapsă a Marei! Să ne grăbim să distrugem clopotul!

– Nu te necăji, Toader, îți stă chiar bine! Ce să mai zic eu, care sunt pleșuv!

Dar zugravul fugea, biciuit de soare, spre răcoarea văii. Numai să nu sune clopotul și a doua oară!

 

[1] Călinescu G. Istoria literaturii romîne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, pag. 156.

 

CV literar:

Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:

 1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;

2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;

3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;

4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;

5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;

6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;

7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;

8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;

9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;

10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;

11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;

12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;

13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.

2 thoughts on “Bogdan-Alexandru Hagiu – Cei rămași (roman-foileton, I)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *