Bogdan-Alexandru Hagiu – Cei rămași (roman-foileton, II)

Capitolul 2. Închisoarea călugărilor vagabonzi

Undeva, la granița Moldovei cu Transilvania, 1759

 

Oștenii moldoveni nu au putut intra călare în crângul des. Oricum, călugărul era obosit, de-abia mai sufla, de cât îl alergaseră. Nu le-a fost greu să-l prindă.

– Așa, te ducem la închisoare, după ordinul Episcopului nostru. Acolo o să-ți vină mintea la cap, să nu mai colinzi toată Transilvania.

– Ce știți voi? Le pictez bisericile…

– Mulți călugări ortodocși ai văzut pe aici? Îi strângem pe toți ca tine și-i ducem starețului de la Râșca. Vă bagă el mințile-n cap.

– Și cum merg până acolo? Legat cu sfoară, în urma calului?

– Da.

– Dar ce, sunt tâlhar?

– Are dreptate. Până la urmă e un călugăr, un om sfânt. Uite, suie-te în spatele meu. Amândoi suntem mărunți. Când obosește calul ăsta îl luăm pe al căpitanului.

Au râs toți, chiar și călugărul. Călugărul Antonie, pe numele său de mirean Ioan.

Spre seară au ajuns la mănăstire. Starețul le-a ieșit în întâmpinare. Era bătrân, de abia se ținea pe picioare. Barba lungă și albă mai că bătea pământul, atât era de încovoiat.

– Ai să ții post, băiatul meu. Pâine și apă, atât. Peste o lună mai stăm de vorbă și am să văd la ce mănăstire ai să te stabilești definitiv. Acum ia spune, ai vedenii?

– Nu.

– Nici ziua, nici noaptea?

– Nu.

– Lasă-mi mie traista cu pensule și culori.

– Dar vreau să mai pictez. Pot întări culorile. Promit să nu stric nimic. Văd că Scara Raiului a ajuns să fie într-un loc neobișnuit după mutarea porții. Și mi-a spus cineva că…

Până să apuce soldații să-l oprească, călugărul Antonie fugi în pronaos. Nu se mai sătura să-și treacă degetele pe reliefurile capitelurilor coloanelor pe jumătate pictate pe perete, pe jumătate sculptate.

– Așa ceva nu mai este nicăieri, din câte știu…

– Hai, lasă, nu ești decât un călugăr vagabond pe care trebuie să-l ducem în temniță!

Temnița era o hrubă în care se intra printr-o boltă din bolovani fățuiți. La lumina opaițelor se vedeau cinci siluete de bărbați, cu plete și bărbi, îmbrăcați în rase călugărești.

– De unde te-au adus?

– Din Transilvania.

– Ce căutai acolo?

– Pictam biserici.

– Păcat mare, fiule, mare păcat…

Colosul cu barbă neagră de abia își ținea râsul. Nici unul nu arăta ca și cum ar trăi cu pâine și apă.

Ușile de lemn se deschiseră din nou și un călugăr cu păr cărunt intră cu un ulcior plin cu apă și un codru de pâine.

– Ce prici îți alegi?

– Oricare.

După ce călugărul ieși, se auzi un glas:

– Ei bine, frate, noi nu suntem călugări, ci lotri. Noaptea tovarășii noștri sar zidul surpat și deschid lacătul temniței. Venim înapoi în zori, cu aur.

– Cum ați ajuns aici?

– Ne-am îmbrăcat în straie călugărești și ne-am lăsat prinși prin păduri.

– Eu chiar îmi făcusem un schit din nuiele, râse gros un bărbat ascuns de umbre.

– Acum vorba este ce faci tu…care ți-e numele?

– Antonie.

– Antonie, dacă nu ni te alături te omorâm chiar acum. Le vom spune starețului că ți-ai luat zilele izbindu-te cu capul de bolovanii din pereți. Că ai avut o vedenie cu o femeie bătrână, făcută numai din nuiele, care rupea carnea de pe tine.

– Stătea lângă un foc?

Uriașul cu barbă neagră a tresărit.

– De unde știi?

– Știu. Eu fac rugăciuni speciale ca această creatură a iadului să lase oamenii în pace.

Haiducul s-a așezat îngândurat pe prici.

– Deci există cu adevărat?

Călugărul se gândi la Scara Raiului ce o privise cu puțin timp în urmă. Toți acești oameni erau agățați doar cu câteva degete de trepte. Câte trei-patru diavoli îi prindeau de mijloc și de picioare și îi trăgeau spre flăcări. Poate că se putea salva pe sine, și să-i salveze și pe ei.

– Accept. Spuneți-mi Ioan.

– Așa, măi pricăjitule!

Unul din haiduci scoase dintr-o ladă o bucată de friptură și un clondir cu vin.

– Ia, ca să ai ce pune lângă pâinea aia! În fiecare săptămână starețul ne întreabă dacă ne-am pocăit. Că ne trimite la o mănăstire, Căpriana. Și noi zicem că nu vrem să avem ierarhi, că vrem să stăm în pustie. Oricum, aici nu ne găsește potera.

– Nu se miră că aveți atâta carne pe voi?

– Cred că nu vede nici la un pas, cât e de bătrân.

– Și nu mai sunt alți călugări, înafară de chelar?

– Mai sunt doi. Se roagă toată ziua, n-au grija noastră. Mănăstirea e în paragină. A zis Vodă că vrea să bage niște galbeni aici, dar se pare că sunt doar vorbe. Oricum, dacă vin banii, noi suntem aici!

Se auziră alte râsete groase din întuneric. Unul din tâlhari începu să ascută o sabie lungă și curbată. Scrâșnetele gresiei îi aduceau lui Ioan în fața ochilor picturi cu martiri cărora le e smulsă carnea de pe oase.

– Nu ne întrebi ce nume avem?

– Eu am un obicei. Nu pun întrebări și nu dau sfaturi decât dacă sunt întrebat, chiar dacă sunt călugăr.

– Erai.

– Eram.

– Unde ai fost călugăr?

– La Athos, la Sfântul Munte.

– De acolo am zis toți că venim. Nu poate verifica nimeni. De când s-au strâns atâția turci în biata țărișoara asta, nu prea mai călătorește niciun grec până aici. Dar acum spune ce e mai important! Ce este acest demon? Unde l-ai văzut?

– Este Frica. Eu nu l-am văzut niciodată până acum.

“Dar nu se știe, dacă mai stau mult cu voi”.

– Dar a ucis sau schilodit câțiva oameni în munți. Și aici, și dincolo de graniță.

– Ah, dacă ne-ar fi închis într-o mănăstire de la șes! De ce stă în munți?

– Nu știu.

O vreme tăcură toți. Vorbi tot uriașul:

– Numele meu e Matei. Acum un an am văzut cu ochii mei demonul de care ai spus. Fugisem toată ziua de poteră. Era iarnă. Sfârșit de oboseală, m-am lăsat să alunec de pe cal și m-am întins în zăpadă. Știam că am să mor dar nu mă puteam împotrivi. Treceam în lumea viselor, ca toți cei ce mor înghețați. Atunci am văzut acea femeie goală, zbârcită, cu ochi orbi. Părul îi creștea din rădăcinile unui brad. Își încălzea degetele la un foc mare. Parcă se alungeau, parcă lemnele uscate continuau să crească. Chiar dacă îmi era frig, nu m-am apropiat de foc. Știam că înaintea morții vezi ființe ce se alungesc. Nici nu i-am vorbit. Nu am avut putere să încalec înapoi, dar m-am ținut cu o mână de scară și am îndemnat calul să se îndepărteze. Chiar și așa mâna i s-a lungit și m-a aruncat departe, rupându-mi o bucată de carne de pe umăr. Am căzut în zăpadă dar nu am scos nici un sunet. M-am prefăcut mort. M-au găsit ortacii mai târziu. Au zis că m-a mușcat un lup, mai ales că bietul cal era mâncat aproape cu totul. De aia stau aici. Cred că în curtea mănăstirii nu va veni niciodată.

– Deci mai vrei să te apere Dumnezeu? Aici nu va veni, dar în Viața de Apoi…

Matei tăcu. Se auzea cum râcâie podeaua de piatră cu cizma.

– Ioane, tu n-ai avut viața mea. Mama mea a murit când eram de-o șchioapă. M-a crescut soră-mea, singura mea soră. A făcut tot ce-a putut, săraca, dar trebuia să aibă grijă și de tata. Tata care bea de dimineață până seara, până când cădea răpus de rachiu. Peste câțiva ani soră-mea s-a măritat, iar cumnatul era gelos pe mine, nu voia să-i împărțim iubirea. Așa că a luat-o la casa lui și venea rar să mă vadă. Am rămas singur cu tata. Mă bătea fără motiv, când îi cășuna! Așa că eu eram mai mult pe drumuri. Drumuri pe care i-am întâlnit pe blestemații ăștia, care au povești asemeni cu a mea.

– El a visat femeia aceea din rădăcini uscate. Eu visez noapte de noapte alte necurățenii, nici nu le pot spune.

– Ah, taci!

Au aprins toți opaițele și s-au strâns mai aproape.

– Nu vreți să vă pocăiți?

– De ce în viața asta unii trebuie să aibă totul și alții nimic?

– Cei ce la început nu au nimic, pot câștiga totul, pe când cei ce au de toate, de multe ori ajung să nu le mai prețuiască, ca să zic doar atât.

– Dar eu m-am născut cu răul în fire!

– Cu toții îl avem în sânge, la unii de abia îmbujorează vârful urechilor, la alții arde obrajii și fruntea. De asta ne-a fost dată viața, să îl scoatem, nu să-l chemăm.

– Frumoase vorbe spui, călugăre. Dar noi nu le putem simți.

– Preferați genunea?

– Nu, în nici un caz.

– Atunci, noaptea asta, când vin să vă deschidă poarta….ah, nu se poate!

– Ce voiai să spui?

– Să mergem la mănăstirea Căpriana, unde să vă faceți călugări adevărați. Dar nu vă vor lăsa ceilalți lotri. Ei, probabil, cred că sunt singurii judecători…Voi stați aici nu atât de teama poterei, cât de teama pedepsei lui Dumnezeu. De parcă nu sunteți în palma lui și aici! Ați văzut pictura din biserică? Ați văzut cum stau sufletele voastre între degetele Domnului?

– Atunci fugim în lumea asta largă. Poate ajungem la Athos.

– Deci tot călugări vagabonzi vom fi!

– De data asta voi fi cu voi, să mă rog!

 

CV literar:

Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:

 1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;

2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;

3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;

4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;

5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;

6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;

7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;

8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;

9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;

10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;

11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;

12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;

13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *