În ceasurile mele de veghe, seva nesomnului îmi călăuzește mintea, sufletul și gândul, călătorindu-mă către orizontul de plenitudine care iluminează bucurii adânci ce mă trimit spre densitatea ființei, către genuina plăcere a destăinuirii identităților creatoare de înțelegere și înțelesuri… Mă înalță, mă eliberează de toate nimicniciile rânduite cu tenacitate sau poate inconștiente în spontaneitatea lor iresponsabilă.
E un privilegiu să mărturiseşti trasee de emoţii şi răspântii ale artei teatrului şi filmului, ale singurătăţii şi solidarităţii artiştilor – pragurile, surpările şi iluminarea creaţiei.
Încerc să încetinesc astfel goana uitării.
Suntem în noi înşine o lume, un regat, un univers în adâncul unui abis. Suntem o societate zgomotoasă, plină de tentaţii, dar în cele din urmă nu suntem altceva decât singurătăţi care îşi întreţin neliniştea prin speranță.
„Zei, descătuşaţi-mă din sterila mea angoasă.” (Eschil)
Oameni, idei, momente, ecouri, oglindiri, semne ale unei coincidentia oppositorum, unitatea dintre finit şi infinit care ne întăreşte tristeţea vitală a unei melancolii din clipirea unui zâmbet.
Omul este făcut pentru a cugeta; iar atunci amintirea îi întăreşte demnitatea şi natura sa unică. O legitate eternă şi absolută a sentimentului, prin ideea unei „logici a inimii” (Pascal) şi în „domeniul emoţionalului” cunoaşterea poate fi „corectă şi necorectă” (F. Brentano).
Suntem liberi să înțelegem creația pe mai multe nivele, să cultivăm, să mărturisim harul transfigurării, gândirea din operă și opera din gândire. Nu putem trăi decât identificându-ne cu profundă pasiune, până la capăt, cu un punct de vedere, cu un crez care ne susține și întărește un ideal de existență.
Adevărata noastră identitate ființează doar prin ceea ce iubim pentru a apăra
… Dau scrisului tăcerii, azi citire… Shakespeare.
E noapte… Oră a lupului în sens bergmanian. Nu pot dormi.
Și plouă și ninge…
Și ninge și plouă…
Fug înainte și înapoi prin gânduri. Școala, colegii, profesorii,… camera-locuință cu igrasia pe pereți din strada Traian numărul 89 unde am stat cei cinci ani ai studenției… Da, privesc prin minte acum… Veronica și copiii… Sfântă liniște în somn… Doamne, cum au gonit 55 de ani… Tăcere. Prin fereastră văd cum frunzele din fața camerei mele mă părăsesc. Ce culori vii are moartea lor. În sertarul biroului găsesc mai multe foi amestecate cu fotografii vechi din spectacole și filme. Ah… uite, câteva rânduri țintuite pe o pagină din jurnalul meu improvizat:
Un mic val plutea pe ocean aşa cum, în mod firesc, făcuse din toate timpurile. Şi acest val se bucura şi acum de vântul care adia uşor şi de briza de aer proaspătă care îl mângâia – până când observă în faţa lui celelalte valuri spulberându-se de ţărm.„Dumnezeule, ce groaznic – spuse valul. Iată ce o să ni se întâmple!” În urma lui mai veni un val. Îl vede pe acesta cam posomorât şi îl întreabă: „De ce eşti aşa de trist?” Primul val îi spune: „Nu înţelegi? O să ne spargem toţi de ţărm! Toate valurile o să fim nimic! Nu înţelegi cât e de îngrozitor?” Al doilea val spune: „Nu, tu nu înţelegi! Tu nu eşti un val, eşti o parte din ocean!”
(Mitch Albom)
Nu știu de ce zâmbesc… Copilăria determină destinul fiecăruia dintre noi. Trăim povestind ceea ce suntem, iar matca fiecărei vieţi se dezvoltă şi se defineşte dinăuntrul copilăriei. Am trăit între două lumi, cea a satului, plină de taină, rezistând prin umor, încărcată de tentaţii şi vânzolită de timpuri potrivnice fiinţei şi rostului… şi cea a oraşului Botoşani, cu farmecul şi amestecul lui de culturi. Universul Eminescu, matricea magică a locului, străzile cu case boiereşti, fiecare având o poveste în spate, perimetrul grădinii publice, unde umbrele nopţii călăuzeau fiecare sărut al liceenilor, dar şi calitatea şi influenţa culturii evreieşti (mulţi spectatori ai teatrului şi ai filarmonicii, ca şi profesoarele mele de limba română aparţineau acestei minorităţi), precum şi a celei greceşti şi lipovene, care, din motive diferite aveau comunităţi stabile în urbea mea. În 11 septembrie 1947, la ora prânzului, în plin soare, într-o lume speriată, flămândă, năpăstuită, mama mea, Maria, mă arăta vieţii, firav şi neajutorat. Cei din jurul meu spuneau că voi muri până seara… Şi atunci mama, tânără şi neştiutoare, însingurată datorită faptului că tata, Visarion, era fugar, hăituit de securitate, pentru simplul fapt că era membru în conducerea superioară a Partidului Naţional Ţărănesc, m-a strâns în braţe, m-a acoperit peste scutece cu o broboadă de borangic a bunicii pe care n-aveam s-o întâlnesc vreodată, fiind plecată dincolo şi a început să sufle aer din corpul ei pentru a mă încălzi. N-am murit până seara şi relaţia mea cu mama a dat copilăriei tensiune şi poezie deopotrivă. Am trăit amândoi, eu, singurul bărbat al familiei şi mama, atacată de pretutindeni, o relaţie de necuprins în cuvinte, care în mod sigur m-a format şi m-a obligat să trec peste toate răspântiile aşezate înaintea mea.
Acum chiar râd… Jucam teatru în curte, împreună cu prietenul și fratele meu de cruce, Celu… iar la Liceul „Mihai Eminescu“, am încropit o „trupă” de teatru… Viorel – prieten de-o viață, Mariana, Cornelia, Costel Mânzatu… pe unii i-am uitat. Jucam Goldoni şi Caragiale, frânturi din dramaturgia eminesciană şi, câteodată, texte post-post-moderne, adică luam fiecare câte un volum – piese diferite şi autori diferiţi şi construiam un dialog al versiunilor ce se năşteau din această improvizaţie. Îmi aduc aminte că am jucat O întâmplare cu haz de Goldoni, unde eram regizor, scenograf, interpret, recuziter şi „impresar”… Apoi, pe scena teatrului din Botoşani, E vinovată Corina… Doamne ce palmă am primit de la Melania… M-am îndrăgostit de Doina, iubire de adolescent, curată, adâncă, de neuitat. Profesoarele de română, franceză, rusă şi latină, doamnele Droitter, Andrieş, Popovici, Merescu, Motilică şi Schifter, au fost, sunt şi vor fi pentru totdeauna nobleţea începutului meu artistic.
Bucuria vine din oferta sufletească cu care te arunci în lume. Ştiu că nu ştiu, atunci când nu mai pot că trebuie să pot… şi încerc întotdeauna să nu mă treacă viaţa fără ca eu să nu muşc din ea şi, apoi, trăgând aer în piept, curăţit de nimicnicia ce mă atacă, să pot cânta, fluiera, recita, striga ceea ce îmi place, ceea ce vreau şi ceea ce simt. Trăiesc-trăind… cu frică, nelinişte, iubire, speranţă şi dorinţă de a înţelege şi de a lupta.
Nu ştiu şi nu vreau să aflu ceea ce se crede că ar fi Succesul… Încerc întotdeauna să mărturisesc ceva, acel ceva care, stăpânindu-mă pe mine şi obligându-mă la spovedanie, să poată interesa şi pe ceilalţi, pe cei aleşi, adică pe cei care vor să caute înţelesuri pentru înţelegere. Bucuria comunicării este singurul meu succes, așa cum am mai destăinuit.
Sunt regizor de teatru datorită lui Radu Penciulescu, profesorul meu, lui Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie, lui David Esrig, pentru că le-am văzut spectacolele. Sunt regizor de film prin contactul cu cinemaul lui Bergman şi Buñuel, lui Wajda şi Tarkovski, lui Forman şi Pollack, lui Lynch şi Mihalkov… Scriu scenarii de teatru şi de film, fascinat de Cehov şi Kafka, de Lampedusa şi Pirandello, de Caragiale şi E. A. Poe. Am ieşit în lume atunci când trebuia, cu spectacole şi filme, iar familia mea artistică cuprinde generaţii de iluminaţi… de la Sofocle la Nietzsche, de la Büchner la Bruegel. Am trăit și trăiesc admirând arta colegilor mei Andrei Şerban, Aureliu Manea, Cătălina Buzoianu, Dan Micu, Silviu Purcărete… În rest, momente, locuri şi întâlniri care scrijelesc…
Teatrul îmi dă voie să visez. Teatrul e o formă de libertate, de descătuşare, de evaziune dintr-o lume dominată de constrângeri, tipare, restricţii sau norme și tabu-uri. Teatrul este ceea ce fiecare găsim în el… Pentru artist, teatrul e dialog şi comunicare, pentru public teatrul poate fi delectare, iniţiere sau chiar civilizare. Teatrul, în general, nu are un singur sens şi nu suportă o singură definiţie. Pentru mine teatrul este nelinişte şi revoltă, compasiune și disperare, stare de veghe în care sunt implicat, deopotrivă, ca martor, acuzat, procuror şi judecător, într-un proces fără început şi fără sfârşit, care începe şi se sfârşeşte în fiecare clipă, în ecoul său.
Clipa buric al timpului – A. Jarry.
Sunt un om norocos… Norocul meu e credinţa în Dumnezeu, părinţii pe care i-am avut, Veronica, Felix şi Cristian, familia mea, acum întregită cu Roxana, Amelia, Natalie, Alexandre și micuța Sophia… Prietenia cu George Banu (încă e prezență vie) şi Monique Borie, și cea devenită amintire cu Robert Corrigan, Ihab Hassan și Innokenti Smoktunovski… De curând, noi prieteni, Bujor și Dan Prelipcean, Atena Elena Simionescu, Mircea Rusu, Constantin și Tania Chiriac, Geo Popa, Anca Rusu, Aurelian Bălăiță, Sorina Bălănescu, Călin Ciobotari și Părintele Teodosie, starețul Mânăstirii Zosin. Dar, și prieteni de suflet de peste mări și țări: Doina Șipoș, Mirella Patureanu, Iulian Negulescu, Monica Voudouri, Viorica Samson Manea, Oana și Ștefan Cajal, Daniela și Thanos Kamiliotis, Adina Bardaș. Neamul meu, prietenii din copilărie, actorii pe care îi iubesc, din lume şi din ţară, scenografii şi compozitorii cu care am lucrat, toţi au dat binecuvântarea lor norocului meu. Ştiu să mă surp, pentru a reuşi apoi ridicarea deasupra prăpastiei. Gândesc cu sufletul, iar mintea mă înţelege şi dă deplinătate faptelor. Frica are leac în arta mea. Gonesc pe nisip, dar deşertul de sub mine îmi întreţine imaginaţia. Trăiesc în ţara pe care o iubesc, dar unde, atunci când se spune adevărul, nu este nimic adevărat. Farmec şi destin tragic deopotrivă…
Singurătatea este temă majoră în creaţia mea, alături de ambiguitatea actelor umane şi de degradarea ce ne ameninţă continuu. Când eram tânăr, credeam că autoritatea înseamnă putere, şi că disciplina şi ordinea întreţin responsabilităţile… Acum ştiu că dragostea poate să ne împlinească, iar vina nu e numai în Celălalt, ci şi în tine… Artistul trebuie să-l caute necontenit pe omul care a fost cândva liber. Frumuseţea, adevărul şi iubirea sunt umane, iar umanul este întotdeauna actual.
„Poți avea o capacitate intelectuală mare, poți fi genial la matematică și să ai abilități lingvistice de necontestat, dacă eșuezi la capitolul inteligență emoțională, dacă nu iubești în mod constant, chiar fără de măsură și nu te iubește nimeni, nimic nu mai contează. Am fost sus acolo unde majoritatea oamenilor vor să ajungă. Nu e nimic acolo.. E pustiu. Întoarceți-vă la lucrurile simple.” (Kim Ung-Yong – sud-coreeanul cu cel mai ridicat IQ din lume – 210)
Teatrul adevărat, teatrul bun, teatrul viu, teatrul profund, teatrul expresiv, teatrul-teatru… este întotdeauna un experiment fascinant. Modelele experimentale întreţin dezvoltarea formelor, iar istoria artei nu este altceva decât istoria formelor în succesiunea lor. Creaţia teatrală este împlinită într-o echipă, în care personalitatea fiecăruia se impune într-o legătură organică unitară, ce aruncă în aer anarhia orgoliilor. Întrebările despre ierarhizări şi ierarhii nu-şi au rostul în lumea creaţiei.
Teatrul este întâlnirea dintre public şi actori, dăruită de dramaturg, iniţiată și călăuzită de regizor, prin expresie scenică. Există piese de teatru care suportă doar spectacolul conţinut în scriitură, dar şi piese care oferă partituri de spectacol nenumărate, necunoscute, surprinzătoare…
Teatrul e mai adevărat decât viaţa, viaţa e mai puternică decât teatrul – iar moartea e cea care obligă, şi viaţa şi teatrul, să se unească şi să strige:
Atenţie mărită, domnilor, atenţie mărită! – semnal avertisment în Înghițitorul de săbii.
Trebuie să conștientizăm că fără teatru orice comunitate e lipsită de strălucire. Spectacolul de teatru întăreşte virtuţile dialogului. Provoacă întrebări despre existenţa fiecăruia dintre noi, şi în ultimă instanţă, teatrul aduce prin meditaţia sa – cunoaştere. Teatrul dă putere vieţii şi întăreşte încrederea și responsabilitatea umană. Teatrul e bucurie şi atracţie către necunoscut…
Numai acele spectacole care creează o dezvoltare armonioasă şi performantă pe toate palierele interpretative pot interesa, atrage, tulbura, năuci… Adică să întâlnim actori excelenţi, scenografie expresivă, coregrafie integrată conceptului scenic şi în ultimă instanţă viziune regizorală seducătoare, incintantă.
Publicul vine în sălile de spectacol atras de ineditul reprezentaţiei, dorind să se implice în interogaţiile spectacolului, sau, poate, pur şi simplu, pentru delectarea pe care scena o celebrează împreună cu spectatorii. Teatrul, până la urmă este o relație erotică, un frison în îmbrățișarea scenă-sală. Teatrul are rang nobiliar, are carismă, are virtuozitate.
Întotdeauna colegii regizori și scenografi au reprezentat pentru mine prin spectacolele lor un dialog profesional, o șansă de cunoaștere, o experiență. Maeştrii români sau străini care mi-au marcat cariera, colegii de generaţie sau studenţii care sunt azi regizori importanţi, cu toţii sunt pentru mine familia -… Am debutat împreună cu Vladimir Găitan, Liviu Rozorea, Mircea Diaconu, Constantin Măru şi scenografii Vittorio Holtier şi Georgeta Cara, în 30 ianuarie 1970, în ziua de naştere a lui I.L. Caragiale, cu spectacolul Cartofi prăjiţi la orice de A. Wesker, la studioul Casandra al IATC-ului. Am lucrat cu acelaşi nucleu de echipă în teatru şi film o bună perioadă a începutului meu de carieră. Am colaborat excelent cu actorii Constantin Adamovici, Larisa Stase-Mureşan, Vladimir Jurăscu, Margareta Avram, Robert Linz, Ovidiu Ghiniță, Gheorghe Nuţescu, Melania Ursu, Anton Tauf, Eusebiu Ștefănescu, Valer Dellakeza, Bujor Macrin, Mihaela Trofimov, Cornel Cimpoaie, Andrei Finți, Dana Pocea, Lucian Iancu, Nina Udrescu, Sebastian Comănici, Doru Buzea, Sorin Leoveanu, Ramona Dumitrean, Ştefan Sileanu, la Arad, Cluj, Târgu-Mureş, Timișoara, Craiova, Piatra Neamț, Brăila, Botoșani, Constanța, Ploiești, Sibiu și București. Am construit o echipă împreună cu Florin Zamfirescu, Dorina Lazăr, Corneliu Dumitraş, Rodica Mandache, Traian Dănceanu, Gelu Niţu, Constantin Cojocaru, Irina Mazinitis, Ileana Cernat, Adrian Vişan, Răzvan Vasilescu, Radu Panamarenco, Ion Anghel, Jeanine Stavarache… și scenografii Vittorio Holtier, Daniela Codarcea şi Octavian Dibrov la Teatrul Giuleşti. Am avut privilegiul să lucrez cu: George Constantin, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Rodica Tapalagă, Ştefan Iordache, Leopoldina Bălănuţă, Gilda Marinescu, Mircea Diaconu, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Carmen Galin, Liliana Tomescu,. În ultimii ani m-am întâlnit pe scenă, în film și la radio cu Ilie Gheorghe, Mircea Rusu, Maia Morgenstern, Petrică Gheorghiu, Vasile Niţulescu, Rodica Popescu-Bitănescu, Dan Condurache, Claudiu Bleonț, Eugenia Maci, Valentin Uritescu, Costel Constantin, Luminiţa Gheorghiu, Adriana Trandafir, Marian Râlea, Dana Dogaru, Richard Bovnoczki, Marius Manole… Au debutat alături de mine Mihai Calotă, Cristiana Răduță, Claudia Negroiu, Eduard Dumitru, Cristina Drăghici, Andreea Vasile, Ioana Anastasia Anton. M-au inspirat și susținut conceptual compozitorii: Aurel Stroe, Mircea Florian şi Aurelian Octav Popa.
…De la o familie la un neam.
Dragostea pentru teatru s-a construit în mine ca o tentaţie către taină. Iubesc actorul, cred că el este viaţa scenei, iar spectacolul este o întâlnire misterioasă. Muncesc cu o stare de nebunie înăuntrul meu. Încerc să cuprind relaţiile conflictuale într-o plasmă de incitare reflexivă… sunt atent la nuanţe, pătimaş, obsesiv, dar, în acelaşi timp lucrez cu anumită seninătate pentru că, cum spuneam, teatrul e bucurie. Teatrul meu e adâncit în tensiunile existenţei şi caută mereu să găsească o soluţie pentru ca munca artistică să nu fie doar risipirea prin și în delectare.
Profesorii din liceu, prima dată, apoi cei de la facultate, au creat în mine disponibilităţi pentru înţelegere… Radu Penciulescu mi-a dat libertatea să devin regizor… Tot el a fost acela care a punctat în viaţa mea traseul nemărginirii… Prieteni și parteneri de gând din Suedia, Islanda, SUA, Rusia, Brazilia, Germania, Franţa, Italia, Polonia, Ungaria, Grecia, cu care am colaborat în toţi aceşti ani, mi-au întărit puterea credinţei în rostul profesiei de regizor. Studenţi, actori, colegi din generaţii diferite, personalităţi de prim rang la nivel mondial, cu toţii m-au întinerit şi mi-au îmbogăţit solitudinea. Fără ei nu aş fi avut nici puterea, nici şansa de a trece peste praguri, peste nesiguranţă, peste oboseală, peste durere… m-au salvat. Ei împreună cu familia mea: cei doi copii, Felix şi Cristian şi, dintotdeauna, Veronica.
Cred că artistul trebuie, în primul și primul rând, să aibă personalitate, conținut interior, adică să înţeleagă mai adânc, să vadă mai departe, să nu ştie că ştie, şi deci să caute, să caute, să caute altfel decât ceilalți… Explorarea e temeiul călăuzirii lui.
De cele mai multe ori place audienței un spectacol incitant având strălucire şi nimb artistic sau poate să placă la lume un spectacol care relaxează, care provoacă bună dispoziţie şi în acelaşi timp conţine înţelesuri. Dar, de obicei teatrul rezistă şi se impune tocmai datorită faptului că fiecare dintre spectatori poate gândi diferit ceea ce a văzut şi apoi rămâne întrebarea: ce ne place când suntem atraşi de un spectacol. Probabil ceea ce vedem şi ceea ce auzim, cum spunea Hamlet. Deci, integralitatea valorică a reprezentaţiei.
Fiecare spectacol are publicul lui. Reprezentaţia cheamă spectatorii și calitatea interpretării înnobilează.
Lumea vine la teatru când are o minimă pregătire la nivel emoţional şi spiritual. Vine de obicei fiindcă îşi doreşte această întâlnire. Contează distribuţia în primul rând, apoi viziunea ce integrează textul în spectacol conferindu-i o nouă identitate. Lumea aplaudă ceea ce spectacolul propune şi realizează exemplar. Prin teatru poți trăi mai multe vieţi. Virtuozitate şi magie ademenitoare.
Îmi amintesc că atunci când am zburat prima dată spre pământul american, tulburat de trecerea Oceanului, m-am tot gândit la ce ar trebui să fac eu acolo, ca regizor, pentru ca ei, americanii, să mă înțeleagă. Şi chinuindu-mă aşa opt ore şi douăzeci de minute, cât am survolat o parte din continentul european, Atlanticul şi nordul continentului american, mi-am dat seama că singurul lucru pe care pot să-l fac este să rămân eu însumi, puternic în nelinişte şi în nădejde, răspunzător faţă de mine însumi. Nu mi-am schimbat felul de a lucra, am lucrat cu actorii americani la fel cum am lucrat şi cu actorii români, sau cu cei ruşi, nemţi, suedezi sau islandezi. Adică: direct, simplu, arzând.
Fac teatru și film tulburat de teatru și film, îndrăgostit de teatru și film, încercând ca arta mea să nu însemne numai un mod de a izbuti – lucru care până acum mi se părea foarte important – ci şi un mod de a învăța-a pierde!… îmi doresc să mă scufund împreună cu închipuirile mele în zone neexplorate până acum. Unde o să ajung până la urma? Vreau să ajung undeva, oare, până la urmă? Vreau să ating zona tainică a vieţii unde tulburarea are limpezime adâncă! Spectacolul este răspântia unui crez.
Când sunt întrebat: „Dacă ai mai începe o dată viaţa, te-ai face tot regizor?”. Răspund liniștit: „Nu! Acum ştiu despre ce este vorba în regie, nu pentru că am făcut-o foarte bine întotdeauna, dar ştiu ceva despre tainele ei!”
Probabil că aş folosi regia ca să descopăr o stea. Aş vrea să fiu şi eu unul dintre oamenii care zboară printre stele, da, un fel de astronaut, dar nu neapărat un profesionist ci aşa, simplu, un călător care ar ajunge, să zicem pe o stea geamănă cu Pământul, unde poţi iubi şi muri, cânta şi visa, şi unde nu există ură, minciună, boală, trădare… unde nu există mârşăvie şi politică vinovată.
Mulţumesc lui Dumnezeu că ura nu m-a stăpânit niciodată, că înţeleg cu sufletul şi mintea deopotrivă, că mă pot judeca aspru pentru ceea ce greşesc, iar suferinţa şi disperarea sălăşluiesc în vitalitatea mea păstrând-o sănătoasă; pot să plâng pentru bucuriile dăruite şi simt în întreaga mea fiinţă harul cel iluminat de înţelegere. Am învăţat în linişte să îmbătrânesc, trăiesc mai adânc fiecare clipă ştiind că mă părăseşte. Lumina zilei mă cuprinde înseninându-mi frământările, spaimele, iar întunericul nopţii mă fascinează, pregătindu-mă pentru necunoscut.
Neliniştea este şi ea energie a vieţii.
Trăiesc iubind viaţa, fără panică, în aşteptarea sfârşitului de aici… Poate când începem să coborâm, fluierăm din nou. În tinereţe eşti deschis pentru că vezi totul în faţa ta, absorbi realitatea, o simţi în întreaga ta fiinţă. în timp ce o respiri, nu constaţi nimic şi trăieşti, trăieşti, trăieşti… Miza teatrului este înscenarea vieții, iar vitalitatea sa protecția tristeții.
Nu există decât puterea ta de a iscodi, de a pătrunde, de a înţelege, de a afla… Judecata se supune acestei energii. Nu comentariu, ci trăire. Trăieşti liber şi nu te încurci cu nimic… La bătrâneţe cauţi să justifici, să explici, să te impui, să nu pierzi… şi atunci te întuneci, nu ai obrăznicie curată, proaspătă, inocentă. La bătrâneţe nu poţi minţi sincer şi profund, te plimbi printre adevărurile tale uzate, stinse, obosite. Şansa la bătrâneţe e doar apropierea morţii.
Această prezenţă, certă în fiecare clipă, te poate scoate din clişeu, poate fecunda şi biciui apatia. Ea, Moartea, este puternică şi adevărată, e constantă, e VIE… Trebuie să o laşi să te pătrundă pentru a te vitaliza fulgerător şi intens, scurt, foarte scurt, pentru puţin timp… Atunci pot apărea marile surpări de care te poţi ajuta pentru ultima dată… Cascade, căderi, toboganul abrupt. Pari din nou puternic. Tânăr ca intensitate. Eşti prins de viaţa care se luptă cu sfârşitul din tine. Tăcerea violentă şi tăcerea fulgerătoare împreună. Totul e să fii disperat cu adevărat şi să poţi erupe din nou. Să te înalţi pe disperarea ta. Să o pătrunzi şi s-o alinţi pentru a o stăpâni o clipă. Cea mai lungă, mai însemnată şi mai scurtă clipă. De aici poate veni, acum, spre tine suflul creaţiei. Viaţa ideilor care luptă să-şi însemne în caligrafii necunoscute sfârşitul.
Anii au gonit… Am împlinit 75 de ani și mai bine de jumătate de veac de carieră…
Simt neîmplinire şi nelinişte. Bucurie adâncă şi teamă sănătoasă. Atârn de unda timpului… Sunt bine, cum s-ar zice, întreg la minte şi la trup, am o familie apărată de Dumnezeu, o iubesc curat pe Veronica, la fel ca acum aproape 57 de ani, când undeva în poarta Liceului Matei Basarab, i-am sărutat pentru prima dată privirea… îi iubesc şi sunt mândru de Felix şi Cristian, băieţii noştri, cărora le-am respectat întotdeauna personalitatea chiar dacă, de multe ori, nu am ştiut să-i înţeleg ca tată-prieten. Cred cu seninătate în rosturi, în miracolele dăruite de Cer, în starea de veghe a raţiunii şi lucidităţii, în darul lacrimilor, în suflet, în ceea ce nu moare… după ce părăsim acest tărâm.
Învăţ zi de zi, ameninţat de propria nimicnicie şi vanitate, arta de a trăi. A trăi pentru a înţelege cum trebuie să înveţi a muri… pentru a ilumina firav veşnicia. Bucuria în fragilitatea făpturii mele mi-a fost întărită de magia teatrului şi a filmului, de universul întrebărilor dintotdeauna aceleaşi: de ce?, pentru ce? Frumuseţea prieteniilor, a întâlnirii cu Celălalt, a comunicării tensionate dar fascinante între generaţii (mă refer în primul rând la studenţii cu care lucrez în diferite locuri din ţară şi din lume) îmi întăresc puterea credinţei în comuniune. Frica de ratare, singurătatea care m-a ales ca discipol pentru a mă iniţia, momentele de laşitate, senzualitatea dorinţelor, sfidarea tabu-urilor, aventura şi rezistenţa la aventură îmi definesc structura şi identitatea.
Da… și la această vârstă, toamna cheamă melancolia la desfrâu…
Cred că am făcut câteva spectacole care interesează şi astăzi: Unchiul Vanea la Cluj, O noapte furtunoasă şi Woyzeck – la Bucureşti, Trei surori – la Timişoara, serialul radiofonic inspirat din universul cehovian Un duel în ziua nunții, Livada de vișini la Craiova, Noaptea bufonilor şi Woyzeck la Sibiu, Carnavalul – la Chișinău, Hughie și o altă Noapte a bufonilor la Unteatru și Nocturnele lu’ Leonida la Teatrul Dramaturgilor Români… Am chestionat prin atitudine violentă timpul detenţiei în care am trăit. Revolta profundă, necruţătoare, tragică, disperată, sarcastică, vibra esenţial în conştiinţa reprezentaţiilor: Procurorul – la Târgu Mureş, O pasăre dintr-o altă zi – la Cluj, Cartofi prăjiţi la orice, Da sau Nu, Echipa de zgomote – la Bucureşti… Am născut – împreună cu Vittorio Holtier, Dorina Lazăr, Florin Zamfirescu, Corneliu Dumitraş, Gelu Niţu – o versiune scenică mitică, poezie rituală tragică în răspântia suferinţei şi ambiguităţii actelor umane: Năpasta. Unele montări le-am gândit bine şi au ieşit stângaci, altele s-au împlinit prin măiestria jocului… Unele au nedumerit sau nu au fost înţelese, altele au strălucit,… multe s-au blocat în propria lor construcţie scenică. Dintr-un număr de neverosimilități se poate naște o certitudine.
Barbarii, Pescăruşul, Siswe Bansi a murit, Pasărea Shakespeare, Vinovatul, Meşterul Manole, Astă seară se improvizează, Revoluţia oarbă în ţară, Richard III, Unchiul Vanea, Richard II în Statele Unite, Un carnaval al dragostei în Suedia, Neînţelegerea în Germania şi D’ale Carnavalului în Islanda – sunt traseele şi răspântiile carierei mele. Prin Caragiale am ajuns regizor la Teatrul de Artă din Moscova, dar şi invitatul lui Joseph Szayna în Polonia, la Teatrul Galleria, apoi fulbrightist în Statele Unite. Vie şi liberă mi-a fost copilăria prin Eminescu şi mistuitoare tinereţea prin Dostoievski.
Shakespeare, Cehov şi Caragiale m-au imaginat artistic. Prin ei am învăţat să pătrund, să văd, să caut, să nu ştiu… Vulnerabil şi pătimaş, puternic şi înfricoşat, tandru şi violent, exploziv şi trist, excesiv şi fragil, trăiesc şi am trăit intens, riscant, deznădăjduit, încrezător, fericit în neliniştea mea vitală, fiecare clipă a unui timp tulbure. Am sperat, am greşit, am ratat, am pierdut, am trăit cu porunca de a înmulţi Darul…
M-am întărit apoi cu dragostea pentru film, cu vraja exprimării lucrurilor absente, cu patima ieşirii la lumină a nevăzutului cum spunea Orson Welles. Am gândit o lume a mea cu tot ce-mi întreţine neliniştea pentru a crea echivocul trăirilor, taina relației bărbat femeie, seducătoare și chinuitoare, deopotrivă, pentru a destăinui deznădejdea şi singurătatea…
Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct… şi de la capăt, Vinovatul, Luna verde și Ana vorbesc despre timpuri diferite, despre tentaţii şi praguri umane, despre artă şi putere, despre ceea ce ştim, despre ceea ce credem că ştim, despre ceea ce ascundem. Și cum spuneam, gândesc cu sufletul și mintea mă călăuzește.
Nu mai sunt tânăr încât să am tot timpul înainte, dar nici atât de bătrân încât să se fi stins totul în mine… sunt obligat să-mi transform visurile în sprijin pentru existenţă.
Mă pregătesc să încep repetitiile la T.N.B, cu Act venețian de Camil Petrescu. În anul 2022 am publicat la Editura Academiei Române volumul Caragiale Vizionarul iar la Iași, editura Junimea a tipărit „Alexa Visarion sau destinul vocației. Ecourile amintirii”, volum coordonat de Elena Saulea și Ștefan Anton Saulea. Sunt marcat de aceste vremuri confuze, în care omenirea păşeşte pe un făgaş necunoscut. Neliniştea care mi-a guvernat existenţa s-a amplificat. O luptă disperată se dă în mine, între ceea ce trebuie şi ceea ce simt. Trebuie să trăiesc, să onorez acel sâmbure de viaţă care a rodit şi pentru care s-au sacrificat părinţii, soţia, copiii, prietenii. Simt că picioarele îmi sunt ca legate de ghiulele de plumb, că e greu de mers înainte.
Problema nu e doar a unei creaţii libere, ci substanţialitatea sa în libertate şi responsabilitate, ceea ce înseamnă o şansă atât pentru creator cât şi pentru publicul său, de a dialoga fără nici o deturnare de la sensurile adevărate. Totdeauna există o conjunctură, şi întotdeauna, din păcate, interpretările rup, denaturează ceva din esenţa fenomenelor. Acum, problema nu e de a activa oricum, ci de a căuta să semnifici…
Caut mereu, sisific, nobleţea profesiei.
Starea mea e un amestec de stări. E o veghe în care frica şi nostalgia copilăriei, înţelegerea şi deruta, s-au îngemănat în răspântiile și pragurile bătrâneţii.
Trebuie să continui jocul, trebuie să mă ofer până la capăt, am obligaţia de a nu renunţa, când mistificarea e hegemonă, și renunţarea e un lucru atât de firesc…
Melancolia e grația durerii – ne spune Kierkegaard.
Trăiesc, sufăr, gândesc… Trăiesc, visez, aştept… trăiesc. Ce bine că trăiesc astfel… trebuie să ai suflet ca să poţi simți și gândi limpede, ai nevoie de o dimensiune interioară, care vine prin tine, trece în fiinţa ta, o iluminează, dar nu îţi aparţine… te călătoreşte… Suntem într-o preumblare în care inutilitatea are rang de măreţie.
Arta e energie și meditație deopotrivă, neliniște…
Această tensiune mă leagă de public, mă întreţine şi mă face să încep în fiecare dimineaţă ziua, căutând în lumina de afară, cenuşie sau strălucitoare, să văd dacă s-a iluminat cu ceva tăcutul mister din fiinţa umană.
Când iubeşti mergi prin cuvântul iubire. Când cunoşti mergi chiar fără s-o ştii prin cuvântul cunoaştere. Când rătăceşti mergi prin cuvântul rătăcire, ca fiul risipitor.
Numai când mergi prin viaţă şi când pătrunzi mai adânc în ea, mergi prin cuvântul moarte – i-a plăcut gânditorului Heidegger să afirme.
Dar poate voia să spună „Mergi prin temeiul vieţii”, nota Constantin Noica.
Există în Bucegi, la 1300 de metri, o cascadă. Se spune că de aici a băut apa vieţii Zamolxe. Cascada celor şapte izvoare, aşa se numeşte. Voi merge acolo, voi sta şapte zile, şi voi bea în fiecare dimineaţă apa unui alt izvor al cascadei… Şapte izvoare, şapte zile… Apoi, noaptea, acolo între stânci, voi ridica ochii la cer, voi privi Calea Lactee ca să mă înseninez înăuntrul meu… şi aşa, în linişte, cu apa cea mai curată din lume în trupul meu, să proiectez trecerea dincolo… curat şi limpede… Să iau doar sufletul călăuză. Atât! A!… şi să las toate gândurile aici pe pământ… să rodească amintiri.
Trec, trec anii… E dimineață și… ceață. Mă uit în oglindă, uimit, ca de fiecare dată în ultimii ani, văd în faţa mea, aburit, un chip, dinăuntrul căruia zâmbeşte, cu tristeţe, un copil. Doamne, cât de neîmbătrâniţi rămânem! Și totuși cât ne degradăm…
Cam fuge viața… și doare!
A… o altă filă cu o însemnare din vremea studenției – Când Dante, exilat din Florenţa, trecea pe străzile Ravennei, cineva, zărindu-l, a spus: „Uite-l pe cel care a fost în Infern.“
Cred cu seninătate în rosturi, în miracolele dăruite de Cer…