Adina Pintilie sau „mimoza” filmului românesc
Din patria lui Mozart, Mann, Wagner, Hitler și…Klaus Werner ies la suprafață culturile undergound. Aleasa Berlinalei a fost timida și încercănata Adina Pintilie, o activistă a toleranței și iubirii, care în „Nu mă atinge-mă” sondează, la propriu și la figurativ, ungherele tabuu ale trupului. Încercat mi-a fost ochiul în această explorare percutantă și penetrantă în hățișurile diforme ale Adinei, care, în loc să facă o cură psihiatrică și psihologică, a îmbrățișat arta filmului, ca mulți alții, pentru a-și rezolva și dizolva traumele sinelui. În muzeul monstruozităților, Adina și-a depus ofranda inimii, în schimbul unui „urs de aur”, iar în fotografia premierii i se vede pe chip o mare jenă a imposturii.
Meniul este acelasi: România își așteaptă „ursul de aur” acasă, după care urmează ca ecranele cinematecilor să ne „pintilizeze” simțirile și simțurile despre sexualitățile expandate, cu mesajul toleranței în drumul victorios al Binelui spre desăvârșire, căci trebuie să luptam împotrivă Răului, să fim de partea Binelui! Dar ce ne facem dacă acest nou Bine, aparent, câștigă „urși de aur” și ne invită să ne dezbrăcăm de haine pentru a explora umanitatea în țoață nuditatea sa morală, de „freak-show”??!
Daca există, totuși, un mister feminin, dar și masculin, care merita explorat, atunci „Touch Me Not„-ul Adinei Pintilie se ipostaziază în noul vis de salvare a dorințelor noastre mitologice. Avem, iată, un turneu universitar bucureștean, cu acordul TNB, CESI, SNSPA, Cărturești, în care hidra pintiliană își caută adepții. Este, deci, noapte în timp de zi, iar întunericul se hrănește din placerile luxuriante ale puberimii, devorând sentimente și chipuri ale Inocenței. Instituționalizarea toleranțtei (de fapt, libertinaj) și tatuarea corpului academic cu noile stigmate reprezintă adevărata noastră intrare în UE, iar clasa intelectuală se află în același raport de vinovăție și păcat cu frații lor politicieni. Nu există reacții imediate, contre ori declarații de principiu, ci o încătușare a gândirii și corpului într-o călătorie către hedonismul mizer, generalizat. Sper ca până la următoarea inepție, Adina Pintilie să aibă parte de comoția revelatorie a lui Augustin de Hipona, care, auzind un copil spunând „Tolle, lege”, s-a ridicat și s-a mântuit. Așa că, Adina, „tole, tole„….
Adina Pintilie
„Talentatul domn” Jude
Al doilea Val de regizori români a pasit de multa vreme în filmul de mare audiență. Radu Jude este „junele” care a făcut deja acest prim pas în reușitul lungmetraj Cea mai fericită fată din lume, anunțat de timidele și puțin cunoscutele sale scurt-metraje, în special Alexandra. Tema pare să fie aceeași: comunicarea și raporturile conflictuale din cadrul familiei. Daca în Alexandra, de pildă, e vorba de un bărbat care descoperă că Alexandra, fiica lui dintr-o căsătorie anterioara, nu îi mai spune „tata”, în Cea mai fericita…, Radu Jude extinde tema de la bloc în marele oraș al Bucurestilor, unde traficul, căldura „capitală” și spațiul devin elemente apăsătoare și sufocante ale spiritelor libere și creatoare: pe de o parte personajul Delia Frățilă, pe de alta parte colectivitatea celor care pun în scenă faimoasa reclama în care câștigătoarea … pierde nu numai mașina și libertățile pe care le gândise, ci devine și obiect de umilință pentru managerul campaniei de sucuri răcoritoare în timpuri…toride.
Cum sună subiectul filmului? O adolescentă aflată la sfârșit de clasa a XII-a câștigă, în urma unui concurs sub deviza „trimite cât mai multe capace”, o mașină „first hand” cu fundiță roșie gata pusă. Pentru a-și ridica premiul, fata este însoțită de părinți în timpul filmării unei reclame în care să duca mai departe „idealurile curate” ale mărcii respective. Norocul fetei de a trimite doar trei capace (după numărul membrilor familiei) în cursa câștigătoare pentru mașina mult dorita va fi întors cu aceeași măsură sau chiar mai mult. Drumul de la Geoagiu Bai spre București anunță tensiunea și „afacerile” la care părinții s-au gândit pentru a o face pe Delia Frățilă, „cea mai fericita fata din lume”. Deși viitorul ei se afla la o statie de mașină, deloc întâmplătoare opțiunea pentru A.S.E. Finanțe – Bănci, totuși soarta Deliei pare pecetluita în mica afacere de familie din spațiul rural.
În mod evident, intenția lui Radu Jude este de a ne face să radem până la un punct când, opriți din hohote și de ilaritatea situațiilor și a limbajului pestriț, totul devine dramatic și serios. Soarta fetei, care este la mâna părinților cu un caracter îndoielnic, are un corespondent în imaginea echipei de filmare, aflată permanent la voia afaceristului, a boss-ului campaniei publicitare, el însuși un ins dintr-aceia care au burta proeminentă și secretara drept însoțitoare la restaurant pentru „o ciorba de burtă”, la final de filmare (it’s a wrap, nu?).
Filmele din ultimii ani – Aferim!, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”) si insolitul „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” confirma insa ideologizartea artei cinematografice care poarta semnatura regizorului Radu Jude. Filmografia lui Jude a capatat pecetea timpurilor prin carcaterul ciudat, scabrosu si depravat. Arta lui nu este este totdeauna o combinatie penibila, cu înjurături, de ficțiunea politica sau pornografica, si tuse dcoumentaristice. Sexualitatea la ‘barbarul’ Jude nu ascunde doar nevoia de a-și mărturisi opțiunile pansexuale, ci este ceva mai grosolan și trist: exista în el un demon al răzbunării și neputinței, o lipsa de afecțiune din partea…. sa. Pintilie era recunoscut pentru ura să fata de aceasta tara, devenind insuportabil și tiranic, machiavelic, însă Jude, unul dintre urmasii sai, a depășit chiar granițele ridicolului, uitând că filmul nu poate fi instrumentalizat în scopuri personale, de juisare lingvistica și corporala.
Mai trist decât acești regizori repetenți sunt cei care îi girează, care stau pasivi și îi însoțesc în acest tren al morții spiritului artistic. Lașitatea este cuvântul care îi caracterizează, apoi oboseala spiritului, și la sfârșit, inerția caracterului propriu. Nu populația este de vina, niciodată, ci toți acești minoritari suiți peste tot, că niste hiene, sfâșiind exact ce nu pot înțelege că vor dobândi: blândețea, înțelepciunea, lumina. Să ai o româncă în juriul care da premiul cel mare, o regizoare care devine premiată cu o nulitate de film, apoi să vina un amic regizor, dispus la același act nul, pentru a fi răsplătit, asta este cu adevărat un mare câștig, o confirmare a nulităților din regia de film. Filmele cele bune se văd, exclusiv, la cinemateca!
Păcat de acești oameni și de moravurile lor barbare, instinctuale, de hahaitul și grobianismul accelerate, de acest lautarism balcanic- toate pe fondul unei voluptăți decadente și imorale, și fară semne de remediere. Și totuși este trist să viețuiești așa….Și mai mult respect față de spectatori care sunt mult mai inteligenți decât creatorii. Orice artist se află în fața unui examen, unui juriu, acela rămâne audienta, spectatorul!
„Însă nu vibrațiile estetice sunt piatra de poticnire a filmului scris de Radu Jude împreună cu colaboratorul său Florin Lăzărescu, nici cele care i-au adus Ursul, ci teza istorică și ideologică. Aceasta e miza polemicilor pe marginea filmului. Din acest punct de vedere, filmul este de la un cap la altul subordonat pretinsei teze a unei Valahii fatalmente înapoiate, jegoase, concupiscente, șovine, blasfemiatoare, de la vlădică până la opincă, fără ideal și fără Dumnezeu… O țară care, dacă ar fi existat în varianta lui Jude, și-ar fi pierdut de drept locul de pe harta Europei. Toate astea sunt îndesate în ochii spectatorului cu tezismul suficient al celui ce vrea să demonstreze cu orice preț, trecând peste evidențele istorice și livrești, o părere preconcepută, prin fabricarea de evenimente și conjuncturi care să o ilustreze.”
(Elena Dulgheru: ”Aferim!” – hipsterizarea istoriei)
„Inimi cicatrizate”, filmul lui Radu Jude, este un bun film de imagine, de operator (felicitări lui Marius Panduru), dar prea lent în elementele de scenariu și de legătură intre cadre. Foarte bună, de asemenea, alegerea actorului principal. Și atât. Cea mai buna scenă a a filmului este trailerul… Jude asta are ochiul unui fotograf, dar nu capul unui regizor, nu gândește filmul, îl face din mers, este un regizor…neregizor, mediocru, underground, încă un student de documentar.
Si iata ca, recent, s-a aflat cum functiona aceasta retea de premii si premieri la nivel local, cu destinatia festivalurilor de film europene. Regizorul Corneliu Porumboiu şi producătorul de film Ada Solomon au fost puşi sub acuzare de procurorii DIICOT pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, constituire de grup infracţional organizat şi spălare de bani. Inca din perioada 2013 – 2015 s-au obţinut finanţări de la mai multe case de filme, printre care şi Castel Film, de la Centrul Naţional al Cinematografiei, o parte din bani fiind spălaţi prin firme fantomă.
Ursul sau de Aur, cadou din partea altei regizoare intrate în „împărăția simțurilor”, anume Adina Pintilie (parte din juriul care a oferit premiul cel mare), devine astfel simbolul falic al regizorilor romani lipsiți de bun simt, de valoare, de măsură. Eram deja obișnuiți cu filiera franceza la care s-au anexat Mungiu și Puiu (festivalul Cannes), pentru că, în ultimii ani, într-un context german prezidențial, să primim girul rețelei nemțești. Pentru aceștia, dincolo de zâmbete, totul pare o distracție, o bătaie de joc, o sudalma pe trupul unei țări „anormale”, înapoiate, neuropenizate până la capăt. Într-o țară cu oi și, iată, un urs de aur, ne lipsește un lup…moralist. Moravurile și mântuirea se cer a fi amânate în clipa „adormirii” sau la „judecata” din urmă, pentru că, în rest, este bine să ne distram pe aici și să ne salvăm într-o pan-umanitate dezinvoltă! Guvernanții și intelectualii de Dâmbovița nu se vor sesiza, deoarece într-o lume „politically correct” există o singură afirmație salutară: noi, nu, niciodată!