Te simţi bine pe ţărmul mării, în timp ce în largul ei se răstoarnă o barcă de pescari.
(Lucreţiu)
Pretutindeni se caută ceva, poate un ultim sprijin al umanității. Dintotdeauna rosturile pătrund ilicit în răspântiile degradării. Inăuntrul nostru o lume, în afara ei un univers. Căutători de interogaţii meteorizăm încercările de desluşire a fiinţei. Am avut îndrăzneala să ne înconjurăm de cer şi trebuie să avem şi curajul surpării în hăul fără de început și de sfârșit al bolții. Înălţarea – nu semnifică în peregrinarea umană mai mult decât suferinţă. Adevăr şi purificare se îngemănează și glăsuiesc acordurile prăbuşirii în golul de stele. Abisul înălţării noastre clădit pe surparea din noi. Aura nestăpânită a înfrângerii.
Bântuit de visare şi obsedat de ratarea drumului, îmi aduc în gânduri cu pioasă zgârcenie icoanele, sfinţii de sărbătoare pentru suflet şi rost… vreau să trăiesc înţelesul nedesluşit şi prin ei mă spovedesc…
Lumea artei nu e doar lumea vieţii. Pentru a rezista lumii scap fugind în universuri… Eschil şi Sofocle, Shakespeare şi Dostoievski, Eminescu şi Lampedusa, Caragiale şi Gogol, Kafka şi Cehov…
De mult nu mă mai bucură şi nu mă mai înspăimântă regia autoritară a unui spectacol. Condiţia de virtuos e derizorie chiar şi cazul înnobilării împăunate a perisabilului. Febra umană doar înscenată, chiar cu măiestrie nu mai scrijeleşte cu nimic deruta mea în faţa tainicei Tăcerii. Caut solidarităţi profunde pentru a-mi păstra nealterată solitudinea. Mă scârbeşte din ce în ce mai mult rostuirea sfârşitului, reputaţia postumă procesată… Trăirea nădăjduită şi desperată în umanitate mă mai poate echilibra. Atât.
Acum înţeleg mai adânc ca oricând că nu există decât câteva întrebări… şi spaimă am pentru atât de multe răspunsuri. Sunt refugii ale iluziei amăgirilor din certitudinile noastre. Plutesc şi zac deopotrivă în valurile întâmplării.
Îl iubesc pe Cehov. Dragoste aprigă dintotdeauna… Cehov a scris o singură carte, o singură piesă, o singură scrisoare, un singur tot… Nu mai contează dacă Ivan Romanâci, Andrei Sergheevici sau Elena Andreevna, Olga Sergheevna, Ermolai Nicolaevici, Mihail Lvovici, Liubov Andreevna mai au şi alte nume. Nu are nici o importanţă în care conac se iubeşte şi se visează, se petrece şi se urăşte, se pălăvrăgeşte şi se irosește viaţa. Peste tot vitalitatea este o sursă de nelinişte. Peste tot agonia se trăieşte intens. Pretutindeni oamenii nu ştiu să trăiască, dar trebuie să trăiască. Cicluri de epuizare a condiţiei de om. Bănuială de muncă, iubire, visare, moarte. Nume, identitate, profesie nu sunt altceva decât o indicaţie de regie. Ironică privirea, sarcastic tonul, tragic înţelesul.
Toate piesele vieţuiesc în câteva scene. Mereu aceleaşi situaţii, aceleași replici, aceleaşi rezolvări. „Vom munci… trebuie să trăim… dacă am şti, dacă am şti… Tararabumbia, tararabumbia… E tot una, e tot una…”. Uman până în plasele, Anton Pavlovici Cehov… A deschis încăperea tainică în care intrând nu ne găsim decât pe noi. Piesă neterminată… universul Cehov. Oameni-recuzită ai jocului uman etern. Sublimi şi ridicoli. Inocenţi în ferocitate, devastaţi de iubire. Ştiutori în toate, neştiutori în tot.
Ca să ne trezim trebuie să iubim adevărul.
Cred în Trei surori ca într-un mesaj straniu al morţii. Simt piesa prin porii plutitori ai misteriosului mesager. îmi revin în minte căutările mele în universul cehovian al teatralităţii vizionare. Imagini de întâlnire… stări de alertă,- praguri…
Departe, o scenă improvizată, care rămâne împotriva tuturor aşteptărilor nefolosită. Podeaua unui salon, o podea de scândură lustruită, ca o altă scenă de teatru, înconjurată şi pe cale de a fi înghiţită de nisipul ce macină totul, transformând întinderea mărginită prin oameni în pustiu şi nimic.
Salonul – înconjurat de roşul ruginiu al lăstărişului de răchită, aşteaptă o petrecere care se amână. Pianul uriaş stă inutil, singur, fără să cânte, un incendiu are loc ceva mai departe, dar nici el nu reuşeşte să schimbe, nu râvneşte să ardă scândura lăcuită care rămâne intactă. Pustiul rămâne pustiu şi comic şi tragic, şi viu, şi fără de sfârşit. Dramele celor care traversează scena clădită pe nisip, sau scufundată aici, sunt ascunse şi multe, fanfara oraşului se aude câteva clipe de foarte departe, toată lumea aşteaptă ceva, ceva ce nu se întâmplă – şi pustiul apasă prin vorbe.
Două femei se ascund, îşi acoperă chipul şi corpul – chiar viaţa lor, cu paravane, două paravane aduse ăn scenă, în salonul cu scândură frumos lăcuită şi vorbesc fără patos cu adevărul lor măcinat de existenţa meschină… Două femei, Irina şi Olga, vorbesc despre zvonuri, despre un doctor beat care loveşte din când în când tavanul, parcă vrea să spună ceva, dar nu ştie bine ce ar trebui să spună…
Feţele lor sunt brăzdate de gratiile unor umbre şi amintiri; captive în propria lor viaţă – dar – ele nu se agită, vorbesc blând şi nici măcar gândul lor nu se revoltă… Vorbesc despre singurătate, despre o căsătorie stupidă şi despre o iluzie în care trăiesc leneş, fără o reală, imediată dorinţă – nu fac nimic să păstreze iluzia şi să o facă să fie ceva mai concretă. Iluzia – vorbă, iluzia – gând, vorbă şi gând ascunse după un paravan, un paravan adus de Cehov pe scenă pentru ca personajele să se vadă atât de singure.
O scenă adevărată – o altă scenă pusă să aştepte pe marea scenă a mărturisirilor. Scena mică, scena unde Nina Zarecinaia crede că ea este „un pescăruş”, dar „nu e asta”, – şi oare ce vrea să spună… a, da… acum e actriţă şi a învăţat „puterea de a îndura”.
Scena e pusă pe scenă şi paravanul devine lege a textului interior, ce se adună încet în corpurile actorilor, în spatele vorbelor, pe sub scaunele risipite şi în corzile marelui pian inutil – la care nu cântă nimeni, se adună în nisipul din jurul scenei de lemn cerat sau lângă scena mică improvizată printre mesteceni, refuzând să urce deasupra, pe scenă, cu o încrâncenată cenzură, cu o mare putere de stăpânire. Aceasta este pentru mine legea spectacolului cehovian. Aceasta este puterea lui.
Paravanul din text devine metodă, instrument al unei descifrări bizare. Textul cehovian rezistă în simplitatea aceasta a ecourilor, refuzându-şi spectacolul trucurilor şi căutând să trăiască în austeritate, cu o bărbăţie a nuanţelor, un plin al pustiului.
Paravanele lui Cehov, obiecte magice ce domină organic finalul actului al treilea din Trei surori, sunt ţintele strategice de înţelegere şi principiu de reprezentare în explorarea febrilă a imperiului singurătății.
Fără explozii, fără mişcare, fără fanfară… Simple paravane…
Nici dansul, nici crize de nervi, nici măşti de gaze, nici tamburine… doar aşteptarea decentă a calvarului, doar maladia incurabilă ce macină totul în nisipul temeliei, al susţinerii iluziilor. între scenă şi sală, verticalitatea paravanelor prin care Cehov pătrunde în ţesătura sufletului. Paravanele cehoviene nu obturează vizibilitatea densităţilor emoţionale, dilată doar expresia, expresia lor umbrită de contururile nimicniciei.
Între Beckett al limbajului dezarticulat şi Ionescu al cuvintelor golite de sens, Cebutîkin Ivan Romanovici trăieşte în deplinătate, finalul din Trei surori. Grupul celor trei surori prelungeşte acest final într-un necunoscut tulburător, iar doctorul, cel care ştie că „la urma urmei e totuna” îl trăieşte citind ziarul într-o stranie linişte.
Un fotoliu priveşte insistent publicul. Un fotoliu aşteaptă foarte aproape de limita scenei. Destul de departe de intrarea în spaţiul de joc… în jurul lui pulsează viaţa în Trei surori… Paşii celor ce vin, revin – pleacă, bat cadenţa, se rânduiesc la jocul vieţii într-o mişcare de du-te vino, prin care personajele cehoviene se identifică mereu cu monotonia lor vitală. Sunt clipe când nimeni nu mai ştie încotro să se îndrepte. Debusolarea de direcţie e semnul sonor al nevrozei de aşteptare.
Apoi, cuvintele, valul de vorbe, orgia spunerii, filozofardă, poetică, erotică, încercuită de nelinişte, într-un ritm tot mai alert se ridică în atmosfera pulsată de sincopele trăirii sugrumate – ca o tornadă a energiilor culpabilizate de speranţe deşarte.
Discursul pustiitor al celor trei surori din finalul piesei se prăbuşeşte în continuitatea dezarmantă a vieţuirii, – urechea nu mai poate recupera decât scurte fragmente de disperare care strigă destinului apelul de luciditate şi revoltă…
Dar, între spectator şi spaţiul de joc, în proscenium, există un fotoliu retras care stăpâneşte indiferent tărâmul dintre aici şi acolo, pe graniţa tăcerii, care ţese, între ţese, lucrează continuu şi insidios, atacând prin unda sa de indiferenţă marele zgomot al existenţei fluide. De „nerostit în cuvinte” spaţiul tăcerii dintre plinul replicilor şi absenţa sensurilor. Tăcerea mai poate salva dezastrul risipirii în van a vieţii…
Orizontul celor patru acte din existenţa celor trei surori este cearcănul ce încondeiază universul lor, ca pe o membrană de invizibilitate incertă… fundalul timpului monologat de vieţile pierdute în răspântiile rătăcitoare ale încrederii.
În fotoliul care aşteaptă în proscenium, locul surd în spaţiul unde dialogul promisiunilor îşi cucereşte cu fiecare destin împlinirea ratării, nu vine să se aşeze nimeni… Agonia e încă mişcare şi poate o fărâmă de împlinire dureroasă.
Dar – scaunul gol – e sigur sfârşitul… cu tot ridicolul lui tragic, somptuos. Tăcere și ecou al semnificației…
Acum, la jumătate de veac de când trăiesc în public, nu-mi este indiferent ce gândesc și ce-mi fac gândurile din viață. Teatrul meu e vitalitate și protecție a tristeții, pentru că singura problemă a omului rămasă neschimbată e insatisfacția umană. Privindu-se în oglindă ființa cehoviană își găsește dublul, iar noi simțim tăcerea și ecoul…
Fără o sămânță de poezie, teatrul e numai histrionism rătăcitor.