Capitolul 4. Armeanul
Brașov, 1802
În salonul mare al casei familiei Ispas, din Brașov, se întinsese masa. Aveau un oaspete de seamă. Avi Katz, zaraful. După ceva timp cât a făcut afaceri în New York, se întorsesese în Transilvania să-și facă postăvăria mult visată. Și tot acolo, în satul nou-numit Hanul Anei, după înfricoșătoarele întâmplări de acum doi ani.
– Dar pe Ana nu o mai primesc acolo, nu?
Zaraful își așezase corpul ceva mai împlinit pe o sofa, asta după ce îi salutase politicos pe părinții lui Toader și îl îmbrățișase pe zugrav. Aruncă o privire scurtă spre grinzile lustruite de pe tavan, ce alternau cu un tapet fin de culoare crem.
– Nu, nu mai are ce căuta printre oamenii aceia. Am auzit că s-a întors în satul părintesc.
– Și András Papp?
– Ar trebui să știi mai bine ca mine.
– Ei bine, uite că nu știu. Ceea ce s-a întâmplat la Vidin parcă ne-a luat mințile la toți. Fuga lui Aslan, care a luat cu el secretul construirii fântânii tinereții fără bătrânețe… Eu m-am despărțit de Erji, András de Ana…Probabil, ca și noi, nu au suportat să se vadă bătrâni.
În clipa aceea intrară în salon părinții lui Toader, ținându-se de mână. Chipurile le erau brăzdate, pletele cărunte, dar ochii le luceau ca unui băiețandru și unei fetișcane.
– Asta pentru că de fapt nu v-ați iubit. Noi trăim în fiecare zi acea dimineață de iunie, de acum mai bine de cincizeci de ani, când ne-am sărutat prima dată. Ne pare rău pentru fiul nostru, dar se pare că așa sunt oamenii azi. Nici tu, Avi, nu te-ai așezat la casa ta!
– Mai am timp…
– Așa ziceți toți…
“Ce veți face, dragii mamei?”
– Dar cum de a scăpat Aslan?
– Prin tunelul de sub Dunăre. Nu știu unde l-o fi dus, pentru că e drumul morților. Dar a scăpat de beciurile lui Dumbrăveanu.
– Am auzit că spătarul îi chinuie pe turcii din gardă, să-i spună secretul fântânii tinereții.
– Da, dar ăia chiar nu știu nimic.
Toader dădu să râdă.
– Unde o fi Aslan acum? Prin Turcia probabil. Sau mai departe, că acolo nu e nevoie de el, îi face francezul havuz fermecat lui Selim.
Avi Katz îi privi sumbru.
– Poate mai degrabă în Rusia.
– Înseamnă că ne trezim cu muscalii peste noi?
– Cât de curând, la întrecere cu turcii.
– Și ce facem, lăsăm lucrurile așa?
– Nu știu, deocamdată poate doamna Despina poruncește să ni se dea masa.
– Da, desigur, supă cu găluști și friptură de vițel. Iar la desert…
– Mulțumim, mamă. Curios este că spătarul Moldovei nu-l caută pe Aslan.
– Poate-l caută, dar discret.
– Lasă că am să văd eu cât de discret. Am de onorat o comandă veche. Să-i pictez o sală.
– Toader, stai acasă! Plăcintă cu rubarbă, asta vă dau!
– Cum de a murit așa prostește căpitanul Movilă? Să-l împuște Aslan de la un pas?
– Nu știu, cine știe ce blestem vechi…
– Ce om și Dumbrăveanu ăsta! A lăsat unul din turcii care-i semăna leit lui Pazvantoglu ca nou pașă de Vidin, iar pe ceilalți îi chinuie să-i spună planurile fântânii! Tot Aslan îl cheamă și pe ăla!
– Și nu-i e teamă că va avea aceeași soartă? Poate tocmai el știe planurile!
Avi Katz se șterse la gură cu șervetul brodat.
– Dumbrăveanu nu vrea să se facă fântâna! Nicăieri! Episcopul Antonie îl păzește pe tizul lui Aslan, iar el îi vânează pe Le Moyne și pe Aslan Chiorul!
Dându-și seama că trebuie să respecte masa, Avi Katz nu mai spuse nimic până la sfârșitul ospățului. Dar când bărbații s-au retras cu țigări de foi și cafele, a reluat discuția:
– Și zici, Toader, că nu mai știi nimic de András Papp. Ei bine, eu sunt sigur că e pe undeva prin Istanbul, pândind-ul pe Le Moyne. Ăsta nu vrea să moară în pat, vă spun eu.
– Și totuși, în doi ani, Alain Le Moyne ar fi trebuit să termine fântâna.
– De unde știi prin ce deșert o fi construită? Anatolia e mare!
– Dar de ce nu sunt acolo asemenea fântâni la fiecare răspântie? Să se îmbăieze toți soldații răniți, toți bolnavii, toți bătrânii.
– Pentru că așa s-ar stinge poporul. Pur și simplu s-ar plictisi, nu ar mai prețui viața.
– Ciudat lucru mai spui, Avi, dar cu mintea îl apreciez ca fiind adevărat. Cu inima, însă…
– Bun, deci se pare că turcii vor să țină secretă fântâna veșniciei. Dar rușii?
– Aici e pericolul mare. Mâine plec la Iași.
Despina Ispas, care tocmai intrase să le aducă niște cofeturi, se uită cu tristețe la fiul ei, dar nu spuse nimic. Cine știe, poate că așa își va găsi liniștea. Cu toate că albise complet, ea vedea în el tot pruncul ce îl purtase în brațe.
– Mergi cu mine, Avi?
– Aș merge, dar cine are grijă de postăvărie?
– Dar hanul?
– E părăsit. Părinții lui Ion Turdaș nu au venit să îl revendice. Sătenii nu se apropie, nici de han și nici de locul unde a fost casa babei Paraschiva. Aproape nu se mai vede nimic de bălării. Dar știi ce e ciudat? Că uneori, seara, se mai vede câte o luminiță la ferestrele hanului. Iar câte o umbră mai intră sau mai iese. Oamenii își fac cruce. Zic că e bântuit.
– Hmm! Bântuit? Las’ că fac eu un ocol și pe acolo!
*
– Bună seara, Ana.
– Ce faci, Toader? Într-un fel știam că ai să vii aici. De când Avi și-a deschis postăvăria…
Înăuntru era curat lună. Candelabrul sclipea iar paharele erau curate.
– E casa mea, nu? Am sacrificat atât pentru ea. Am dreptul să stau aici!
– Cum faci, intri și ieși doar noaptea, nu?
– Cum altfel?
Ana se ridică și se îndreptă spre soba din bucătărie.
– Vrei o cafea?
Îi încăruțise părul aproape pe jumătate, dar era tot frumoasă. Purta una din rochiile ei scumpe, din atlaz, iar pielea albă îi strălucea.
– Pune-mi o ceașcă, te rog.
Privirea bărbatului zăbovi asupra sânilor plini. Prin rochia destul de subțire se putea ghici că își păstraseră forma de pară.
– E prea târziu acum, Toader. Ne-au îmbătrânit în primul rând sufletele. Și, de dragul vremurilor de demult, îți dau un sfat. Nu mai veni aici! Niciodată!
Înainte de a bate la ușa hanului, Toader zăbovise multă vreme în biserica de lemn pe care o pictase cu doi ani în urmă. Nu-și putea desprinde ochii de râul de foc al damnaților, în care înotau, cu brațele arse, și el, și Ana.
*
Spătarul Dumbrăveanu îl primi pe Toader Ispas înaintea altor boieri care solicitau o întrevedere.
– Ce știi, zugravule? Unde e Aslan?
– Păi ce pot ști eu mai mult decât Măria Ta? Am eu iscoade pe toate drumurile Moldovei, Transilvaniei, Țării Românești, Imperiului Otoman, Rusiei?
Spătarul se trase nervos de mustață.
– Se ascunde atât de bine….Cu toate că ar fi ușor de recunoscut cu fața lui. Doar nu i s-a făcut chipul la loc! Fântâna era deja dărâmată când a început să se teamă pentru pielea lui.
– Poate și-a strâns câteva burdufuri.
– Poate. Oricum, cu fața acoperită sau nu, vindecată sau nu, oamenii mei l-ar recunoaște. Dar parcă l-a înghițit pământul. Iar muscalii…Vine pe aici un armean din București care vrea să le dea jumătate de Moldovă. Cea de dincolo de Prut. De ce, nu se știe, dar se va vedea. E protejat, are relații sus-puse. Avea legături până și cu adevăratul Osman Pazvantoglu. Nu mă pot atinge de el. Dar nici nu vreau să se întâlnească cu Aslan. Înțelegi? Nu vreau să știe prea multe despre fântâna tinereții.
Începu să se plimbe cu pași mari prin sala mărginită de coloane. De când nu-l mai văzuse Toader, o cută adâncă îi brăzda fruntea.
– Auzi, să pierdem partea de nord a țării, și acum și pe cea de est! Și ce pământ este acolo! Mai negru ca în Bărăgan! Nu, nu se poate așa ceva!
– Dar de ce vrea acest armean ca jumătate din Moldova să fie a rușilor?
– Să-l pună prinț, guvernator, satrap, sau mai știu eu ce peste provincie!
– A, adică el le dă rușilor planul fântânii iar aceștia îl fac rege peste o provincie a Imperiului Rus!
– Da, închipuie-ți!
– Dar de ce nu vor toată Moldova?
– La trebuie o fâșie de pământ lângă austrieci.
– Cum e Vidinul pentru…nici nu mai știu pentru cine, atât sunt de încurcate toate.
– Așa-i. Că veni vorba, ce mai face zapciul Predoi?
– La datorie, veghează granița, deși puterile îl lasă pe zi ce trece. E dezamăgit de nepotul său, a cărui boală nu mai poate fi ținută în frâu de niciun doctor.
– Săracul! Adică săracii! Dar acum îndrăznesc să-ți spun, zugravule, că nici pe dumneata nu te mai iartă timpul. Ai albit cu totul.
– M-a blestemat o muiere nebună. Bine că nu mi-a smintit altceva…
– Este timp și pentru asta, dacă…dacă…știi dumneata ce vreau să spun.
– Și ce să fac, să mă călugăresc?
– Poate n-ar fi rău, măcar pentru o perioadă. Ai intra în temnița călugărilor vagabonzi. Cine știe ce ai afla. Acolo a stat fratele Antonie, în urmă cu o viață de om. Era un cuib de haiduci care se ascundeau de brațul legii.
– Eu mă gândeam să mă apuc de pictat salonul de vânătoare. Vă amintiți, spătare, câți bani mi-ați promis?
Bogdan Dumbrăveanu își mângâie mustața, surâzând în dosul degetelor.
– Desigur. Dar ce putem afla așa?
– Eu bănuiesc că Aslan e chiar în Iași, poate chiar la două străzi distanță. Dar poartă o mască moale, mobilă, vopsită atât de meșteșugit, încât nu l-ar recunoaște nimeni. Am să pretind că-mi trebuie culori rare, și am să iau legătura cu toți boiangii. S-ar putea să aflu ceva.
– Mă rog, încearcă. Dar să știi că m-am gândit și eu la asta.
– Deci…mă apuc de treabă?
– Da, și din clipa asta, dacă vrei.
Toader mai zăbovi însă puțin, sorbind din paharul cu vin oferit de Dumbrăveanu.
– Și totuși, mă întreb, de ce au nevoie rușii de armeanul ăsta…cum îl cheamă?
– Nu-ți spun deocamdată, e protejat de oameni importanți, și ai fi în pericol dacă i-ai ști numele. Lasă, tu mă ajuți doar să-l găsesc pe Aslan.
– Bun, de ce au nevoie rușii de el ca să ia Moldova?
– Ei, socotelile sunt mai complicate. Dar printre altele populația ar fi mai docilă dacă ar fi pe undeva în noua țară stăpânită de ruși o fântână a tinereții.
Zugravul dădu din cap în semn de încuviințare.
*
Toader își alese culorile în funcție de forma sălii. Prea erau scunde coloanele și prea mari arcurile de boltă. Trebuia ca fiecare cupolă să capete personalitate. Așa că pentru prima nu a folosit decât nuanțe de roșu, și asta chiar pentru cer, albastru pentru copaci, alb și galben pentru cai și fiarele pădurii ce stăteau pitite în vizuini. I-a venit ideea ca păsările din arbori să le înfățișeze în relief, pentru a sugera zborul ce le putea scăpa mai lesne de vânători. A cerut gips, dar în timp ce ajutoarele frământau pasta, s-a gândit să tragă o fugă pâna la biserica armenească, să vadă cum au integrat meșterii de demult reliefurile pictate în restul compoziției.
A trecut cu pași rapizi câteva străzi și a ajuns la vechea biserică, cea mai veche din Iași, străjuită de morminte de piatră cu inscripții ciudate. Înăuntru era slujbă. Toader umbla cu ochii pe cerul bisericii, luând aminte la faptul că în relief erau în special motivele vegetale, cu ciorchini mari de struguri. Vinețiul boabelor le făcea că par gata să cadă. Unul dintre enoriași îl apucă de cot și-i spuse în limba română că dacă tot a venit în biserica lor să fie atent la slujbă. La picturi se putea uita și altă dată. Omul și-a exprimat apoi mirarea, a spus că nu înțelege ce s-a întâmplat, de ce ei armenii sunt urmăriți, pentru că, iată, nici acea femeie nu este din neamul lor. Lui Toader era să-i scape un strigăt de mirare când bărbatul i-o arătă pe Ana, îmbrăcată în negru și cu broboadă în cap. Femeia nu-l văzuse. S-a tras într-un colț umbrit și a așteptat. Peste ceva timp a intrat un tânăr brunet, în port armenesc, care s-a așezat lângă ea. Ana i-a strecurat un bilet.
“Deci așa, Ana, să nu mai intru niciodată în han, că s-ar putea să nu mai trăiesc…Ce bine dacă te omora Nicolae”.
Zugravul a ieșit fără a fi observat de armeanul cel spilcuit sau de Ana, și s-a dus întins la Dumbrăveanu.
*
– Ce pot acum să mai fac cu dumneata, frumoasă domniță?
Bogdan Dumbrăveanu pliase hârtia pe care era schița fântânii nemuririi sub forma unui evantai, și-și făcea vânt, cu toate că era octombrie și zilele erau răcoroase. Armeanului îi dăduse drumul după ce îi confiscase documentul, dar avea el să aibă grijă de așa un mușteriu. Cât mai repede, având în vedere ce dorințe avea. Dacă l-ar fi ucis acum ar fi intrat în luptă cu două imperii. Sau cu trei, mai știi? Ana stătea pe un jilț sculptat, dar avea mâinile legate.
“Să nu mai arunce cu niscai prafuri, știu eu…”.
În încăpere era și Toader Ispas, privind-o cu tristețe.
– Aslan îmi aducea câte puțină apă vie. El însuși s-a tămăduit cu apă vie și apă moartă. A plecat din Vidin cu două burdufuri mari. I-a crescut o piele nouă pe obrazul ars, iar când un chirurg din Cluj i-a tăiat pielea de pe umflătura de sub sprânceană, de dedesubt a sclipit un ochi sănătos.
– Nu cred o iotă, Ana. Dar că te temi de bătrânețe, asta e clar. Tu ce i-ai dat în schimb? Posibilitatea de a vinde planul fântânii, nu?
Femeia tăcu.
– Cum de ajungi să cunoști atâția oameni? Sau mai bine zis…
– Mai lasă-mă, Toadere, cu morala! Vezi-ți de tine, că nu ești un sfânt! De ce ai părăsit-o pe Erji? Când ne albește puțin părul, vă plictisiți de noi, vreți imediate altele mai tinere, nu? Măi împiedicaților!
– Aslan era acolo?
– Da ce, ești gelos de-acuma?
Spătarul se uita amuzat, dar și dezamăgit, la Toader.
– Ce să fac cu ea, Toadere?
– Muierea asta, ca să mai întârzie bătrânețea cu un ceas, ar fi vândut o țară!
– Jur că nu am știut nimic! De fapt nici acum nu știu!
– De fapt tocmai te-am prins că minți!
Rămaseră toți trei tăcuți, bărbații gânditori, iar femeia privindu-i ca o fiară încolțită.
– Du-ne la Aslan. Apoi vei locui într-un conac din Moldova, de ale cărui ziduri nu vei trece până la moarte.
– Cum știu că îți vei ține cuvântul, spătare?
– N-ai cum să știi. Acum povestește totul!
După ce András Papp a plecat spre Istanbul să-l caute pe Le Moyne, chiar dacă era evident că nu are nicio șansă, Ana s-a dus în satul natal, să stea în casa părintească. Nu credea că-l va mai vedea vreodată pe husar. Nu înțelegea de ce o părăsise, dar își dădea seama că nici el. Bătrânii au privit-o cu tristețe, dar nu au întrebat-o nimic. Oficial, Imperiul Habsburgic ridicase acuzațiile contra ei, având în vedere serviciile aduse, sau mai bine zis modul în care ofițerul Papp înfățișase la tribunalul din Cluj implicarea ei în evenimentele de la Vidin. Sigur că cei trei polițiști unguri care juraseră s-o ucidă puteau bate oricând la poartă, dar Ana obosise. Își aștepta resemnată soarta. Ieșea rar din casă, deși sătenii nu ar fi aruncat cu pietre în ea. O priveau cu milă, ca pe o creatură sortită chinurilor veșnice. Chiar și mama lui Ion, flăcăul care își pierduse mințile din cauză că îl respinsese. Deși, o dată, le-a spus oamenilor din sat că găsise odaia fiului ei plină de petice tăiate din haine care nu le aparținuseră niciodată. De unde să fie, că doar Ion nu ieșea din casă…Doar farmecle Anei…
Ana le spusese lui Toader și lui Erji că vrea să se întoarcă acasă, iar aceștia i-au făgăduit că vor ține legătura. Dar nu au vizitat-o împreună, așa cum îi promiseseră. A venit doar Erji, plângând și spunând că Toader face dragoste din ce în ce mai rar cu ea, și simte că nu o mai iubește. Ana s-a dus la o oglindă și și-a privit cele câteva fire albe din păr și ridurile de pe frunte, care se adânciseră iar de când nu mai avea apa vie. Ah, de unde să ia apă vie? Fără privirile pline de dorință ale bărbaților nu putea trăi. Săraca Erji se resemnase, dar ea nu. “Și ce-ați făcut, Erji, v-ați despărțit?” “Da, am zis că temporar, dar eu nu cred că vom mai fi vreodată împreună”. “Așa sunt bărbații ăștia! Nici eu nu cred c-am să-l mai văd vreodată pe András!”.
Așa că Ana strângea ierburi de pe munți, din care prepara fel de fel de pomezi cu care se ungea pe față și pe tot trupul. Părul nu și-l vopsea încă, prea era frumoasă culoarea naturală.
“Acceptă bătrânețea, fata mamei, du-te la biserică și te roagă pentru iertare!”
Dar într-o zi, la poarta de brad, atât de frumos lucrată, a bătut Aslan. A rugat-o să-l ascundă, că nu se mai poate feri mult timp de iscoadele spătarului Dumbrăveanu. În schimb îi va da puțină apă vie, atât cât a reușit să scoată din Vidin. Puțin câte puțin, că nu avea încredere în ea. Ochii femeii au sclipit. Apă vie! “Nu încerci să-ți vindeci fața?” “Cât am fost pașă la Vidin, am spus că nu mă interesează apa vie și apa moartă, dar, de fapt, m-am tratat în fiecare zi. Nu a avut efect.” Unde să-l ascundă? Doar la vechiul han! Se mai dusese odată, seara, și văzuse că este părăsit și nepăzit. “Dar nu te pot ascunde o veșnicie, să știi!”. Au stat, s-au sfătuit, și după un timp au hotărât să vorbească cu un chirurg de la spitalul din Cluj. Aslan avea la el o grămadă de pietre prețioase. Medicul l-a operat de câteva ori, i-a pus în locul pielii arse de pe obraz o bucată de piele curată de pe spate, i-a făcut chiar și o sprânceană dintr-o fâșie luată de la ceafă, iar în final i-a montat un ochi de sticlă. Cu ceva farduri nu se mai cunoștea nimic. I-a modificat și forma nasului, asta a fost mai ușor.
– Cred că știu și cine l-a operat! Dar nu-l credeam chiar atât de priceput. Bun, și, mai departe?
Aslan voia să plece unde vede cu ochii, mai avea giuvaeruri cât să trăiască liniștit tot restul vieții. Dar, într-o seară, la ușa hanului s-au auzit două bătăi. Ana și Aslan au înlemnit, crezând că sunt oamenii lui Dumbrăveanu. Dar era un bărbat singur, un armean, care le-a spus că dacă nu capătă planul fântânii tinereții îi va deconspira.
– Deci are iscoade mai bune ca ale mele! De unde are omul ăsta atâția bani? Atâtea relații?
A mai adăugat că ar face bine să stea liniștiți pe scaune, pentru că de la geamuri oamenii lui îi au în bătaia puștilor. Aslan a spus că din păcate nu poate desena planul după care Le Moyne a făcut fântâna. De afară s-au auzit cocoașele armelor. Tot Ana a fost mai inspirată. I-a spus armeanului să-i lase câteva zile, să se gândească bine, poate Aslan își va putea aminti unele amănunte, poate îl va ajuta și ea să deseneze… Îi va aduce ea schița la Iași. Și de nu va fi bine, n-are decât să-i omoare atunci. În felul acesta s-a gândit să câștige timp. Au făcut ei un plan așa cum s-au priceput, conștienți fiind că dacă ar fi încercat să fugă, s-ar fi trezit cu un glonț în cap la prima răscruce.
– Așa că îți mulțumesc, de fapt, Toadere! În loc să fiu moartă peste o lună, când ar fi văzut armeanul că nu-i iese fântâna…
Dumbrăveanu se uită la bucata de hârtie cu care își făcea vânt cu aceeași expresie ca și cum ar fi ținut în mână un mic animal mort, aflat în descompunere.
– Deci Aslan e…
– Să mai trimit un grup de călăreți la han?
– Nu cred că mai are rost…
– Mai bine anunț eu poliția ungurească. Sau dumneata, spătare, printr-o misivă…
– Da, e mai bine. Iar tu, Ana, pregătește-te că într-un ceas pleci spre noua ta locuință.
– Și ce voi face acolo?
– Ce vrei. Poate te apuci de scris. Știi să scrii, nu?
– Nu vă bateți joc de mine! Te voi mai vedea vreodată, Toadere?
– Nu.
– Să știi că…
– Oricum nu mai contează, Ana!
– Nu încercăm să găsim restul de apă vie?
– Câtă crezi că mai este? Și, oricum…
Dumbrăveanu, care până atunci stătuse încrutat, ridică privirea.
– Și totuși mă gândesc să-l caut pe Aslan. Sunt convins că a plecat de la han imediat după tine, Ana, pe drumuri neștiute. Ia desenează-mi cum arată acum! Ajut-o, Toader!
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.