Capitolul 5. Safta Drăgoi
Ana fu condusă la conacul-închisoare, iar Toader continuă să picteze salonul de vânătoare. Zugravul nu-și putea imagina ce mai vrea Dumbrăveanu de la Aslan, în caz că acesta mai trăiește. Dar avea spor. Îl întrebase pe spătar dacă îi dă voie să picteze curtenii, și acesta i-a răspuns că îl poate înfățișa chiar pe el însuși. Așa că l-a pictat călare, străpungând cu sulița un mistreț uriaș. Oțelul albăstrui ieșea de partea cealaltă a corpului fiarei, într-un șuvoi de sânge. În alt loc, însă, feriți și de vânători și de câini, Toader a pictat doi iezi de căprioară ce sugeau niște crengi aplecate ca și cum ar fi fost ugerele mamelor lor. Inspirat de interiorul bisericii armenești, a făcut niște rame de gips, pictate, alcătuite din frunze și arbori, din care ieșea ba piciorul unui cerb hăituit, ba în alt loc, un iepure întreg.
Într-o zi, pe când lucra, auzi pașii siguri și ușori ai spătarului.
– Nu-ți iei un răgaz, maestre?
Toader îl privi mirat.
– Dacă ți-aș spune unde e Aslan…
– Unde?
– La cula boierului Barbu.
– Și de ce să vin și eu?
– M-am gândit că nu ești omul căruia să-i placă să stea într-un loc…
– Dar dacă aflu secrete periculoase?
– Atunci vei muri. Nu asta vrei?
Spătarul râse ușor.
– Am glumit, bineînțeles…
– Ai multiplicat la tipografie gravura făcută după desen, nu?
– Bineînțeles.
– Cum de a ajuns tocmai acolo?
– Aici e aici! Știu eu câte ceva, dar…Trebuie mai întâi să-i facem o vizită și Anei.
*
Pe Ana au găsit-o jucând cărți cu alte două femei, bine îmbrăcate și cu vocabular ales.
– Sunt boieroiace, i-am dat și companie din lumea bună. Te rog, Ana, vrei să facem câțiva pași?
Îmbufnată, femeia lăsă cărțile pe masă, cu fața în jos, dar, după ce se gândi o clipă, le strânse și le băgă în sân.
– I-ai făcut doctoriței Safta un ibovnic demonic după chipul lui Mihai Barbu?
– Nu, deși m-a rugat asta când era întemnițată.
– Înafară de tine, mai putea face cineva asta?
– Nu, deși în Vidin erau câteva femei care știau să ghicească în cafea.
– Mă rog, deocamdată să zicem că te cred. Dar dacă te prind că mai minți, te duc la o mănăstire, să știi!
Ana schiță o reverență în batjocură și se întoarse la masa de joc. Lui Toader nu-i aruncase nici măcar o privire.
– Dar ce s-a întâmplat, spătare? Ce amestec are răposata Safta în povestea asta?
– Are, are…Ți-am spus că am iscoade peste tot. Ei bine, în cula familiei Barbu se petrec lucruri stranii. Năluca Saftei nu numai că nu-l lasă în pace pe Mihai, dar, într-un fel, l-a adus și pe Aslan acolo…
*
– Vrei să spui, jupâne, că ești chiar Aslan, fost călău în Iași și așa-zis pașă de Vidin?
– Chiar eu sunt! V-aș putea povesti mai multe întâmplări din care să vă dați seama că nu mint, dar va fi deajuns probabil să aflați cele pățite de mine când am fugit din Vidin. Dar nu mă servești cu un pahar de vin, boier Barbu? E cam frig afară…
Aslan își șterse nasul, acum nițel cârn, cu o batistă de mătase.
Gavril Barbu porunci să li se aducă un clondir de vin, o tavă și niște pahare. Mihai îl privea pe străin cu suspiciune.
– Tată, n-ar fi mai bine să-l dăm afară? De unde până unde atâta obrăznicie?
– Cu cine dormi la noapte, tinere domn, singur sau cu doctorița Safta Drăgoi?
– Asta nu ți-am spus decât dumitale, tată!
– Iar eu numai lui Dumnezeu!
Se așezară, și tatăl și fiul.
– Spune, străine, spune tot ce ai de zis!
– Acum doi ani, după molima ce a decimat Vidinul, imediat ce i-am trimis lui Dumbrăveanu o solie care să-l asigure de supunerea mea, mi-am luat două burdufuri, unul cu apă vie și unul cu apă moartă, mi-am umplut buzunarele cu pietre scumpe, și, luminându-mi calea cu un felinar, am intrat în tunelul de sub Dunăre…
– Cel astupat de Toader Ispas pentru a opri molima, nu?
– Acela. După ce am mers un timp, s-au căscat trei răspântii. Neștiind pe care să o iau, am vrut să dau cu banul, după obiceiul meu. Dar din întuneric a apărut doctorița Safta, palidă și cu gâtul învinețit.
– Așa e și acum, nu-i trece urma spânzurătorii! Și ce ți-a spus?
– Că ea va veni la cula voastră și va dormi cu tine în pat, Mihai Barbu, câte zile vei avea, fie că vrei sau nu.
– Așa și face. Nu mă poate nimeni dezlega de vrajă. Probabil din cauza faptului că mă simt vinovat. Am jignit-o.
– Mie mi-a spus că îmi va arăta calea ce duce pe malul românesc al Dunării, dar cu o condiție. Să nu spun nimănui planul fântânii tinereții. Mă gândesc că nu vrea ca pe lumea asta să fie oameni frumoși și sănătoși.
– Dar cum de ți-a lăsat burdufurile?
– I-am spus că sunt mai prețioase decât aurul din buzunare, și că trebuie să am cu ce trăi, așa cum voi fi nevoit de acum încolo, într-o continuă fugă de Dumbrăveanu. A râs și a spus să o caut pe Ana Turdaș, ei apa vie nu va face decât să-i prelungească părerea de rău după tinerețea pierdută. A mai zis că poate mă va și ascunde.
Aslan le-a povestit apoi cum a stat la hanul părăsit și cum a fost găsit acolo de armeanul ce voia planul fântânii.
– M-am gândit că mai degrabă mă omoară armeanul decât să mă bântuie Safta tot restul vieții.
Le-a povestit apoi micul vicleșug al Anei, cum a obținut o scurtă păsuire.
– Am părăsit hanul la câteva ceasuri după Ana. Se înnoptase și aveam eu drumul meu, prin spatele grajdurilor, apoi pe moșia grofului…Am lăsat lumină în camera de la etaj în care stătusem până atunci.
– Și ce ai desenat acolo? Mă rog, ce întrebare îți mai pun…Ia descrie-mi-l pe armeanul ăsta!
– Potrivit de statură, cu mustață lungă și neagră, frunte înaltă…
– Gata, e clar! Omul ăsta face numai bine românilor, dar nu se știe ce gânduri are pentru viitor. Prin averea sa și prin relațiile pe care le are eu îl consider periculos. Nu-i așa, băiete?
– Da, așa socot și eu.
– Deci mă veți ascunde?
– Ce motive am avea?
– Dacă mă prinde, mă torturează până îi fac planul fântânii, și tocmai ați recunoscut că deja e mai puternic decât ar fi cazul.
– Mai ușor ar fi să te omorâm, măi Aslane, ar fi un câștig pentru lumea asta, râse Mihai Barbu. Dar cum trebuie să păcătuiesc cât mai puțin ca să scap de Safta, uite că o să te ținem la noi. Dar dacă ne pomenim cu armeanul la ușă…Ce facem, tată?
– Nu știu, să se întâmple asta întâi…Te-ai ferit când ai venit încoace?
– Am umblat doar noaptea.
– Bine.
– O singură dată am tras la un han, unde mai poposise un om, moldovean după vorbă.
– Unde?
– Pe aici, aproape de Craiova…
– Ăla-i! Ei, om trăi ș-om vedea…
Gavril Barbu porunci să se așeze masa.
După ce mâncă cu poftă un copan de pui, Aslan îl întrebă pe Mihai Barbu:
– Și cum vine Safta, întreagă, cum și-a dorit toată viața să fie, sau cu ghebele ei?
– Da’ de ce mă rog ți-aș spune ție, chio…
– Mihai! Ce ți-a spus preotul? Vezi că n-ai să scapi niciodată de nălucă!
Aslan sorbi o gură de vin, se uită la mâneca goală a tânărului boier Barbu, la ochii triști și obosiți ai tatălui său, și se gândi că fiecare om fuge în viață cu pedeapsa sa.
– Și dacă, de fapt, nu vreau să scap? Dacă îmi place să stau cu cineva care se simte mai nenorocit ca mine?
Oftă.
– Asta dacă mi-ar aduce vreo alinare. Dar nu face toată noaptea decât să mă blesteme și să mă jignească. Mă acuză pentru faptul că nu am vrut să mă însor cu ea. Mi-e frică să adorm. Cafelele nu-și mai fac efectul.
– Lasă, mâine sau poimâine vine Episcopul Antonie. I-am scris.
*
Peste trei zile sosi într-adevăr Episcopul Antonie, dar flancat de spătarul Bogdan Dumbrăveanu și de zugravul Toader Ispas. În urmă se vedeau și câțiva cavaleriști moldoveni, cu frumoasele lor tunici galbene cu strasuri.
– La poalele dealului ne-am întâlnit cu Sfinția Sa! Iertare, boier Barbu, pentru năvală, dar am un mușteriu aici!
– Îți trebuie neapărat, Mare Spătar al Moldovei?
– Nici eu nu știu, dar…ia, descălecați repede și țineți-l! Să nu mă trezesc cu un glonte în cap ca bietul Movilă!
Doi ostași moldoveni se repeziră, iuți ca fulgerul, după Aslan, care o luase la fugă pe scările culei.
– Să știi că nu va spune nimănui planul fântânii, asta în caz că…
– Cinstite boier Barbu, nu-l cunoști pe omul ăsta! Cel mai liniștit va fi la zece stânjeni sub pământ, într-o boltă de piatră, sub o lespede! Ai putea să-mi mulțumești că te scap de el.
– Așa e, tată!
– Deocamdată sunteți poftiți cu toții la masă.
– De unde știi, boierule, că nu ți-a îndrugat verzi și uscate?
– Știu sigur!
Bogdan Dumbrăveanu stătu câteva clipe nemișcat în șa, apoi coborî cu mișcări încete și cu zâmbetul pe buze.
– Chiar că de asta avem nevoie acum, după atâta drum, de o masă caldă! Mulțumim!
Mihai Barbu se duse la Episcopul Antonie, îi sărută mâna și îi spuse:
– Numai dumneata mă mai poți scăpa, părinte.
– Fără voința ta nu pot face nimic, Mihai. Hai să începem cu o plimbare prin livada…nici nu știu cum să-i spun, dar știi despre ce vorbesc.
– Nu vrei să mănânci mai întâi?
– Trupul poate să mai aștepte.
Au mers vreo jumătate de ceas și au ajuns la o livadă uscată, în care aproape toți pomii erau despicați, iar în fiecare despicătură se odihneau câte un braț de om, uscat sau numai oasele, și câte un leș de șarpe, a cărui piele foșnea în bătaia vântului.
– Numai brațe drepte de turci! Să le muște șerpii până la moartea jivinelor! Câte brațe sunt aici în schimbul brațului tău? Nu crezi că e de ajuns?
Plimbându-se printre arbori, Episcopul Antonie mai culegea câte un măr zbârcit și uscat, ce închipuia un chip încrâncenat, sau câte o pară din care mustea veninul.
– Au rodit și vara aceasta fructele urii.
Se opri în dreptul unui copac ce nu fusese despicat. Cu toate acestea avea ramurile răsucite în strigăte disperate. Luă în mână unul dintre fructele ciudate. Era ca două ghinde, unite în dreptul cojilor. Dar nu erau coji, ci solzi de șarpe. Și nu erau chiar solzi de șarpe, ci turbane. Iar sub un turban se încrunta fața lui Osman Pazvantoglu, chior și ars, pe când de sub celălalt se ițea fața lui Aslan, așa cum arăta acum.
– Îți dai seama cât ne urăsc oamenii ăștia? Ia adună câteva poame din astea.
– Ce trebuie să fac?
– În primul rând să pui să scoată din rădăcină toți copacii ăștia. Să nu-i faci nici lemne de foc. Să nu intre răul în vreo casă. Arde-i aici, pe câmp.
– Asta e ușor.
– Apoi, îți amintești mulțimea schilozilor care au venit în ziua sfințirii bisericii din Calafat? Erai acolo? Că nu mai știu…
– Ce să fac?
– Printre ei erau și copii. Ia câteva lăzi de galbeni și fă un spital, special pentru copiii născuți cu picioarele sau cu spinarea strâmbe. Doctorița Safta va sta lângă doctori și le va lumina mințile cum să-i opereze. Iar pe tine te va lăsa în pace. Bineînțeles că asta nu te scutește ca în tot restul zilelor tale să te rogi și să bați mătănii. Poate te va ierta Dumnezeu.
– Poate,…dar azi te vei ruga pentru mine?
– Mă voi ruga…Să ne întoarcem acum.
În sala de mese a culei era întins ospăț mare. Servitorii, în haine de postav, nu îmbrăcați țărănește, turnau vinul negru în pahare. Mihai Barbu și Episcopul Antonie, deși ajunși la sfârșit, mai găsiră totuși pe masă câteva bucate alese.
După ce terminară toți de mâncat, la cafele și ciubuc, spătarul Dumbrăveanu vorbi dintr-o dată:
– Ei, ce facem?
Aslan se înroși la față.
Episcopul Antonie scoase din buzunar o ghindă dublă cu capetele unite prin turbane din piele de șarpe, și i-o întinse spătarului.
– Iată ce crește în Grădina Răzbunării.
Bogdan Dumbrăveanu o suci pe toate părțile, privind-o cu interes.
– Turbanele, din două bucăți fiecare, parcă ar alcătui o parte din dubla spirală a vieții, în care animale, plante și oameni se mușcă pentru a prinde câteva zile sub acest soare, așa cum ziceai tu, Toadere.
Zugravul luă și el fructul ciudat.
– Osman și Aslan, legați prin ura ce ne-o poartă…
Oftă și privi spre fostul călău.
– Ce să facem cu tine? Ce să facem cu voi doi? Ce să facem cu noi, cu noi toți?
Episcopul Antonie spuse împreunându-și mâinile:
– Să ne rugăm! Poate Dumnezeu se va milostivi de noi și ne va face trecerea prin lumea asta mai ușoară!
S-au închinat cu toții. Într-un târziu Dumbrăveanu vorbi:
– Aslan, am scos la tipografie mai multe copii după gravura ce îți înfățișează chipul, așa cum arăți acum. Le-am împărțit iscoadelor.
– Și nu le poți recupera?
– Ba da.
– Atunci fă asta, spuneți că nu m-ați găsit aici, apoi om mai vedea. Plec departe, departe…
– Mă mai gândesc.
– Fă așa, spatare, și poate ai să-l bucuri pe Dumnezeu. Să ierți e cel mai frumos lucru.
– Nu-i vorba să-l iert, ci să-mi apăr țara…
Atunci Aslan a luat ghinda dublă de pe masă și a rupt-o în două.
– Îmi scot și eu ura din suflet!
– Hai, lasă, lasă, Aslan, că ne cunoaștem noi bine…îmi frământ mintea ce să fac cu tine, că nici pe boierul Barbu nu pot să-l supăr, să-i răpesc oaspetele…
La ultimele cuvinte ale spătarului, Mihai Barbu râse cu poftă.
– Armeanul îl găsește și-n gaură de șarpe, și cine știe ce înțelegere mai fac ăștia și cu năluca Saftei!
Dumbrăveanu începu să crănțăne niște alune.
– Și totuși, înafară de câțiva armeni, doar noi și oamenii noștrii știm cum arăți acum. Desenele le strâng eu pe toate…Ia du-te tu, Aslane, la Istanbul. Acolo nu îndrăznește armeanul nostru să umble cu oameni înarmați pe stradă. Ia-ți o ocupație modestă, câștigă-ți traiul cumva. La cum ai tu norocul păcătosului, te vei descurca. Sau, dacă crezi că ți-ar fi mai bine, du-te în America. Acolo îți vei pierde urma mai ușor, poate. Dar nici el nu va avea opreliști. Numai în Țările Române să nu te mai văd niciodată!
– Nu ți-e teamă, spătare, că Safta va spune secretul fântânii prin gura lui?
– Nu, prea îi urăște pe cei tineri și frumoși.
– Și ești sigur, Episcope, că îi va ajuta pe doctorii care vor opera copii schilozi?
– N-are importanță. Sunt sigur că nu se va împotrivi.
– Și pe mine mă va lăsa în pace?
– Să vedem cum trece noaptea asta. Am să te veghez!
– Mai întâi vino cu mine, am să-ți spun o vorbă.
Supus, călugărul îl urmă pe spătar. Ieșiră pe un cerdac în care soldații încinseseră o partidă de cărți.
– Vino și tu, Ilie!
Făcură toți trei câțiva pași, prin curtea îngrijită, dar neumbrită de copaci. Nimeni nu se putea ascunde de gloanțele trase de la geamurile culei.
– Ia mai scoate o ghindă de aia, Episcope. Hai, hai, că nu le are Mihai pe toate!
Zâmbind, Episcopul Antonie îi dădu un fruct al urii și păcatelor.
Spătarul îl rupse în două, și de data asta din creștetele capetelor curse sânge. Se șterse pe mâini cu batista de mătase.
– Ilie, peste câteva ceasuri, când dorm toți, intri în cameră la Aslan și-l sufoci cu perna. Boierul Barbu va fi de fapt mulțumit. Nu i-am rănit orgoliul și l-am scăpat și de nelegiuit. Trebuie doar să ai grijă să nu te prindă nimeni, să se poată zice că a murit în somn. Întoarce-te la ai tăi.
– Nu e bine ce faci, spătare, nu e bine, vai de sufletul tău…
– Am poruncit deja, și vezi că și episcopii pot fi scurtați de cap!
După câțiva pași, se întoarse spre călugăr:
– Aruncă în foc toate blestemățiile astea. Scotocește și prin hainele lui Mihai Barbu. Vezi cum faci, doar ai fost lotru la viața ta. Chiar acum, când te întorci, spune-le oamenilor mei să se ducă în livada uscată, să găsească pomul cu pricina, și să nu lase nicio ghindă de asta nearsă. Să se grăbească toți, pentru că deja s-ar putea să fie prea târziu. Hai, du-te, eu mă mai plimb puțin.
Bogdan Dumbrăveanu mai merse aproape jumătate de leghe, până dădu de o tabără militară. Vreo cincizeci de soldați moldoveni stăteau adunați în jurul focurilor. Strigă pe câțiva.
– În clipa porniți spre Iași, vă duceți la Sfântul Spiridon, îl scoateți pe Pazvantoglu din carceră și-i tăiați capul.
– Pazvantoglu?
– Nu vă prefaceți că nu știți, acum cred că nu mai este nici un copil care să nu…
– N-am îmbucat nimic!
– Atunci luați ceva, până vă scriu porunca. Să nu vă ceară socoteală Grigore Tăun…
Un căpitan se apropie cu hârtie, pană, cerneală și ceară încălzită.
– De ce de-abia acum îl omori pe Pazvantoglu, spătare?
– Voiam să-l țin zălog, poate îl cereau turcii sau francezii. Dar mintea lui bolnavă poate intra în legătură cu alte cugete, dacă nu și cu alte lumi.
Căpitanul își aminti că același lucru i-l spusese un doctor de la Sfântul Spiridon, văr drept cu el, la un pahar de vin. Își ținuse gura, se prefăcuse că nu a înțeles, că a uitat…Cu Bogdan Dumbrăveanu nu puteai niciodată să fi sigur.
Spătarul se întoarse târziu la culă. O strajă l-a oprit, dar l-a recunoscut imediat. Urcând scările largi de piatră, a auzit vorbe pline de amărăciune venite de dincolo de lemnul ușii odăii boierului Gavril Barbu:
– Lăsați, copii tatei, lasați…Domnul vă va da trupuri de lumină, perfecte!
Bogdan Dumbrăveanu continuă să urce cu chipul încruntat. După câțiva pași rupse în buzunar una dintre ghinde, între cele două turbane din piele de șarpe.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.