Poemă Nopții 1
Și-am zis nelegiuiri neîmplinite
Cântate sumbru de-un farmec ne-mblânzit.
Fiarele nemuritorilor nefericiți
Porniră spre dulcile visări,
Iar tot ce s-a creat se răspândea-n fulgere.
Vuiau puternic bătăile de-aripi ostenite
Zorind violent simțiri aproape șoptite,
Și glasul fremătând mângâia urechi.
Cerul dus la marginile lumii
Percepea pronunțata poezie răsfrântă.
Ochiul strâmb nu există-n poezie
Doar, dacă sunetele adresează un ton reținut.
Prin văgăunile cerului schimbat,
Domnea sfărâmătorului primitiv
Învelit separat și înțelept,
Atunci când am să plec, bezna
Va lua cuvinte din noapte.
*********
Poemă Nopții 2
Spânzurat de-o ultimă filă
Viața mea s-a rupt în două.
Nu am vrut să fiu eu
Prin întrebările fără răspunsuri,
Doar sufletu-mi poartă raze de gânduri!
Sunt oare mort?
Lacom suflam spre cer
Și mă pierdeam în decor,
Ca să am unde să mor.
Ard focuri stafidite
Când noaptea nopților devine taină
Iar visătorii de vise târzii,
Sar în grădinile zborurilor
Aruncându-și aripile de ceară.
Greu, trag la rame strâmbe
Când afară ochii de piatră,
În nisipul târziu se scaldă-n noapte.
E-o seară senină
Iar tinerii îngeri se crapă în zori,
Eu visând că nu se mai visa.
********
Poemă Nopții 3
Mă furau pașii spre holul ticsit de ei
În nopțile mereu prea scurte.
Culorile fierbinți mă făceau părtaș
Pe câmpiile de valuri albastre,
Mereu coborâte printre ramuri de tăceri.
Duhul nopții cu gândurile bete
Aștepta la mare distanță,
Strecurat suprem printre umbre absurde.
O voce destul de slabă, pe ziduri
Deschidea nopți de diferite mărimi,
În vreme ce șuvoaiele
Cu șoaptele morților, în cuvinte
Din adâncul visului de sub Pământ
Puteai auzii iraționala cădere de sânge.
Trupuri fără mișcare
Șuierau cu gloanțe obscure,
Fiind mereu prezente vii
Facându-mă să tremur ca neaua
Pe ciudatul cuvânt legănat pe o lagună.