
Introducere
Epocile trecute nu s-au bucurat de aceeași simpatie între istorici și nici în viziunea opiniei publice. Trecutul a putut să fie vârstă de aur, dar și vârstă damnată. Firește, din cauza firii omenești schimbătoare, aceeași epocă a fost și idealizată și disprețuită, dar, de obicei, în timpuri diferite. De exemplu, astăzi, în lumea noastră post- post- post-modernă, odată cu domnia adevărului- semnificație (adevărul fiecăruia și al nimănui), sunt veștejite iluminismul și secolul revoluțiilor, care au adus ideile de libertate, egalitate, fraternitate, liberalism, democrație, pe care unii contemporani le fac responsabile pentru degringolada prin care trecem. Ba, unii doresc chiar „anularea culturii”, ceea ce ar însemna revenirea la „barbarie”. Dincolo de aceasta, fiecare generație și-a scris istoria după propria sensibilitate, după modă, după gust. Lăsăm la o parte aici subiectivismul istoricului, om și el, provenit dintr-un anumit mediu social, cu o educație specifică, cu idei preconcepute, cu avânturi și reculuri. Istoria a servit mereu ca instrument de guvernare (instrumentum regni), a fost luată în seamă de conducători când aveau nevoie de ea ca să justifice anumite decizii ale lor. Pentru aceasta, i-au „stimulat” pe unii istorici (autentici sau contrafăcuți) să scrie despre o serie de fapte din trecut la comandă. În anumite perioade de timp (de exemplu, în Evul Mediu), această procedură era deplin morală. Pe urmă, trecutul este invocat selectiv în cadrul unor ceremonii publice, aniversări, comemorări, este folosit ca temă în beletristică, arte plastice, cinematografie etc., încât produce în mințile oamenilor imaginile dorite de autori, de comanditari. Filmele istorice artistice, de exemplu, „mint” toate, fiindcă iau trecutul ca pretext pentru viziunile dorite regizori ori de aceia care-i plătesc. Toate sau aproape toate dialogurile din filmele artistice cu temă istorică sunt inventate. Aceste imagini, cel mai adesea artistice, repetate din trecut creează peste tot, la toate popoarele mituri. Omenirea, în viața sa spirituală, a trăit întotdeauna și prin mituri istorice. Evident, în afara acestor „istorii” destinate vieții publice și conștiinței colective, mai există încă istoria ca profesiune, scrisă de istorici de meserie, cercetători, educați ca să investigheze trecutul. Din păcate sau din fericire, această istorie verificată prin surse (izvoare) se oprește undeva la nivelul elitei intelectuale și nu coboară în mase. De exemplu, pentru publicul larg, domnul Țării Românești Mircea I va fi mereu „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”, glorios și falnic (cum zice Eminescu), și nu un tânăr principe creștin primejduit de puterea otomană, pe punctul de a-și pierde țara și angajat în angrenajul alianțelor creștine pline de alți principi rivali (cum zic istoricii).
Totuși, mai sunt încă istorici care scriu sau cred că scriu despre trecut la modul obiectiv, atât cât poate o minte omenească să cuprindă. Alexandru D. Xenopol, istoric și filosof al istoriei de talie europeană, spune că științele sunt de repetiție (științele exacte, ale naturii) și de succesiune (între ele și istoria). În primele, predomină experiențele prin care o teoremă, o lege, structura unei substanțe etc. se pot constata prin repetiție, se pot demonstra de câte ori dorim, până ne convingem că este așa, într-un fel anume. În celelalte științe, de succesiune, un lucru odată petrecut nu se mai poate repeta. De exemplu, chiar dacă știm multe despre viața lui William Shakespeare, noi nu-l putem reînvia ca să-l facem să-și retrăiască viața în fața noastră și s-o scriem apoi exact cum a fost. Așa visau Leopold von Ranke și unii din generația lui și dintre pozitiviștii care au urmat: că istoria se poate scrie și trebuie scrisă „așa cum a fost”. Din păcate, acestea sunt doar vise. Istoria scrisă este ca un puzzle, în sensul că istoricul pune câte o piesă pe tablă, pe măsură ce investighează și descoperă câte un fapt, câte o idee, iar când piesele sunt destule (niciodată complete), reconstituie tabloul. Acest tablou (discursul istoric) este mai aproape sau mai departe de realitate, adică de istoria trăită, dar niciodată identic. Firește, istoricul are nevoie și de un pic de măiestrie artistică, deoarece limbajul rece, sec, tehnic nu ajunge nici la mintea cititorilor, darămite la sufletul lor. Istoricul se străduiește să nu deformeze în mod conștient trecutul, dar și el operează prin cuvânt, iar cuvântul „trădează” ușor, ca orice mijloc de comunicare omenească. Și, totuși, lumea noastră există încă prin cuvinte, se manifestă prin cuvinte, ne încântă și ne descântă prin cuvinte.
Din aceste motive și din multe altele, istoria ca discurs (istoriografia) se schimbă mereu, dar rămâne, în anumite articulații ale sale, aceeași. Așa s-a întâmplat și cu Evul Mediu, supus variatelor interpretări și viziuni, dar rămas, în esență, pentru public un „veac întunecat”. Viața trecută, cu cât este mai îndepărtată, este mai greu se cunoscut „așa cum a fost”. Izvoarele sunt tot mai puține cu cât ne îndepărtăm de prezent și mai greu de descifrat. Acestea sunt criptice, scrise în limbi moarte, exotice, cvasi necunoscute. Se poate ca această situație să „întunece” și mai mult Evul Mediu, greu de studiat azi în profunzimile sale. Și atunci se perpetuează clișeele. Ne întrebăm, însă, care vor fi fost avatarurile acestei viziuni. A fost, într-adevăr, Evul Mediu „întunecat”?
Calea spre „Evul Mediu întunecat”
Lumea europeană și, ulterior, toată lumea „civilizată” s-au obișnuit, de la Renaștere încoace, să trateze Evul Mediu cu dispreț, dar și cu multă superficialitate, care au crescut mereu în timp, pe măsură ce perioada respectivă devenea tot mai îndepărtată și părea tot mai obscură. Cine nu a auzit expresii de genul „Evul Mediu întunecat”, „barbarie medievală” „întuneric medieval”, „comportament ca-n Evul Mediu”? Disprețul este conținut chiar în nume: cei doi termeni alăturați înseamnă „perioada mijlocie”, în sensul unei paranteze neinteresante, neimportante și chiar jenante, situate între luminoasa Antichitate clasică (greco-romană), care a oferit modelul sau idealul de cultură și civilizație, pe de o parte, și Renaștere, care s-a străduit să reînvie cât mai bine acest model antic, pe de altă parte.
Dar, la o privire mai atentă, „reînvierea” a însemnat, în fapt, copiere sau imitație, iar atunci când imitația a fost depășită și abandonată, se trecea treptat spre cultura modernă. Deoarece artiștii, savanții, literații din mileniul cuprins între secolele al V-lea și al XIV-lea – adică oamenii de cultură sau creatorii medievali –, cu foarte rare excepții, nu au imitat operele clasiciste greco-latine, au fost tratați cu dispreț, cu desconsiderare și au fost ignorați multă vreme, ei și operele lor. Firește, o biserică gotică nu seamănă cu un templu grec, dar nu pentru că oamenii Evului Mediu nu știau să facă temple grecești, cum s-a crezut o vreme, ci pentru că pe ei nu-i interesa acest lucru, pentru că aveau o altă sensibilitate, o altă concepție despre divinitate și despre creație. Dar ideea că între „lumea veche” și „lumea nouă” – imitație a celei vechi – se interpune una „mijlocie”, fără nicio personalitate, una întunecată, de tranziție, nepotrivită, ca un fel de accident al istoriei, și-a făcut loc treptat, s-a insinuat în unele scrieri, pentru ca apoi să se generalizeze. Eroarea provenea dintr-o concepție greșită, anume din judecarea epocilor trecute în funcție de valorile societății contemporane celui sau celor care făceau observațiile respective. Această concepție înflorește și azi, într-o veselie, și cei mai mulți nu-și dau seama de eroare, dincolo de cei care o cultivă intenționat. Astfel, dacă studiem Evul Mediu în funcție de ideile considerate progresiste ale secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, adică în funcție de libertate, egalitate, frăție, concurență, capital, liberalism, individualism etc., atunci acea lume ne apare iremediabil înapoiată și neinteligibilă. Dar valorile Evului Mediu erau cu totul altele, ele bazându-se pe ierarhie, supunere, credință, privilegiu, onoare, comunități sau corporații etc. Astfel, orice analiză a lumii medievale trebuie să pornească de la aceste coordonate și nu de la altele. „Evul Mediu întunecat” este, prin urmare rodul unui clișeu născut din considerente anistorice, nepotrivite investigării trecutului.
Critici și etichete superficiale și grăbite
Această concepție a acționat în timp ca o sentință, ca un sigiliu pus cu forță și imposibil de șters ori de eludat. Lumea modernă, mai ales prin Marea Revoluție Franceză, a aruncat un oprobriu greu, apăsător, pe care romantismul (de la Herder la Eminescu) a încercat, fără prea mare succes, să-l îndepărteze, poate și fiindcă a alunecat spre o imagine idealizată a Evului Mediu, din care proveneau doar ruine fascinante, cavaleri în turnir, onoare cavalerească, romane galante (l’amour courtois) sau poezii ale trubadurilor, truverilor sau minnesängerilor. Romanticii nu au reabilitat Evul Mediu, ci l-au înfrumusețat. De aceea, în ciuda lucrărilor foarte serioase ale istoricilor (din ultimul secol, de exemplu), în opinia publică a rămas o imagine superficială și deformată a Evului Mediu, în care ar fi trăit oameni stângaci și neîndemânatici, aspri și ignoranți, caracterizați prin barbarie, supuși unei crunte asupriri a feudalilor, perioadă în care o mână de aristocrați (dacă nu doar regele) decideau totul, în care unele femei erau socotite bune numai spre a fi lăudate în poezie, iar altele numai spre perpetuarea speciei, în care biserica era atotputernică și îi ardea pe rug, prin intermediul Inchiziției, pe opozanți și incomozi etc. Este, totuși, evident astăzi că unele dintre aceste clișee au fost abolite, dar în prea mică măsură, încât foarte puțină lume știe, de exemplu, câte inovații a adus omenirii Evul Mediu, de la cartea manuscrisă, numită codice (în antichitate erau rulouri, numite volumina, un fel de suluri) până la notele gamei muzicale și la muzica fondată pe ritm.
Dacă ar fi să se ia în seamă doar cartea autoarei franceze Régine Pernoud, „Pentru a sfârși cu Evul Mediu”, s-ar descoperi un întreg inventar de „rele” care i-ar fi caracterizat pe oamenii medievali. Aceștia erau „stângaci și neîndemânatici” pentru că nu ar fi știut să facă temple grecești și romane; erau „fruști și ignoranți”, ca și cum mileniul (circa 500 – 1500) de producție poetică (sau literară în general) – în care avem epopeea franceză, invenția romanului (necunoscut în antichitate), lirica de curtoazie (poezia trubadurilor), forma de carte sau codicele – nu ar reprezenta nimic, ca și cum moștenirea creațiilor antice până în Epoca Modernă ar fi fost posibilă fără lumea medievală, fără creștinii și arabii deopotrivă, fără barbarii (franci) care au reînviat Imperiul Roman la anul 800, care au fondat o academie la Aachen (Aix-la-Chapelle), o scriere (carolingiană), fără acești „ignoranți” care au creat teatrul legat de mase și jucat în piețe publice sau muzica bazată pe ritm; erau „leneși și barbari” și, mai ales, cruzi, necruțători cu cei slabi. Dar, la o privire mai atentă, vedem că sclavagismul, dispărut la finele Antichității, reapare abia la începutul lumii moderne, constatăm că Evul Mediu occidental nu a cunoscut sclavia, ci servajul, care este altceva; se mai vede cum proprietatea privată nu mai este absolută, ca la Roma cea veche și că nu se mai permite abuzul (este abolit ius utendi et abutendi, adică „dreptul de uza și de a abuza”). S-a făcut mare caz de „femeia fără suflet” a Evului Mediu, numai că atunci regina era încoronată ca și regele, abia Filip cel Frumos a îndepărtând femeile de la moștenirea tronului; pater familias avea, în Antichitate, drept de viață și de moarte asupra membrilor familiei, mai ales asupra copiilor; primii martiri onorați de biserica apuseană drept sfinți au fost femei în Evul Mediu; cultul femeii-mame, prin Fecioara Maria, a atins atunci apogeul; în Evul Mediu, femeile votau. S-a demonizat mult Evul Mediu și pe seama Inchiziției, dar aceasta, în mileniul despre care se vorbește aici, a făcut doar anchete și a rostit condamnări benigne. Inchiziția a acționat crud abia de după 1450-1500, practicând la scară mai mare arderile pe rug. S-a dovedit că nu Galileo Galilei (1564-1642) – savant al Epocii Moderne – a susținut primul rotunjimea pământului, ci Brunetto Latini, pe la jumătatea secolului al XIII-lea, în lucrarea „Tezaur”; Evul Mediu este acela care a „inventat” universitățile, drept corporații ale egalilor, în care comuniunea dascălilor și discipolilor asigura educația superioară, promova cunoașterea și cercetarea. Prin „cearta universaliilor”, s-a făcut atunci filosofie de înaltă clasă. Universaliile erau definite diferit, în funcție de apartenența la unul sau altul din cele două curente scolastice, realismul și nominalismul. Primul curent susținea, prin Anselm de Canterbury, Guillaume de Champeaux, Toma d’Aquino, că ideile generale (universalia) au existență obiectivă (universalia sunt realia); celălalt, reprezentat de Roscelin de Compiegne, Duns Scot, William Occam, atribuia universaliilor doar o existență nominală (universalia sunt nomina). Nominalismul neagă existența independentă de subiect a formelor în sine, a existențelor universale și declară că există doar entități particulare care, posedând diferite grade de similitudine structurală sau dinamică, sunt convențional numite cu același nume concept. Conceptualismul a fost tot un curent filosofic scolastic, situat între nominalism și realism, care recunoaște existența mentală a generalului, a conceptelor. De asemenea, Reforma religioasă nu a apărut după 1500, prin Martin Luther, ci mult mai devreme, prin John Wycliff și Jan Hus, iar tiparul cu litere mobile al lui Guttenberg se ivește pe la 1450, adică spre amurgul Evului Mediu, dar încă în Evul Mediu.
Societatea medievală
Cel mai fascinant tablou însă, pentru înțelegerea cadrului lumii revolute de-atunci, este al vieții sociale medievale. S-a crezut și s-a susținut un timp că această societate era bazată pe anarhie, pe un fel de mișcare haotică a oamenilor și pe o funcționare aleatorie a vieții, pe rivalități nesfârșite între nobilii mari și mici, între nobili și biserică, între regi (principi) și vasalii lor. Or, dimpotrivă, lumea medievală, deși nu se structurează pe forme și principii familiare nouă astăzi, nu se reazemă pe anarhie, ci pe ierarhie, ceea ce este cu totul altceva. Raporturile dintre oameni nu provin, în Evul Mediu, neapărat de la o autoritate administrativă centralizată, iar autoritatea care există nu rezidă, cum se întâmpla în lumea antică, în orașe. Esența societății feudale este ierarhia, înțeleasă ca o rețea de relații structurate pe drepturi și obligații reciproce. Aceste relații sunt numite, de obicei, vasalice sau feudo-vasalice și se traduc printr-o serie de aranjamente personale, concretizate în contractul vasalic, care include – în forma ideală – trei gesturi, ceremonii sau secvențe: omagiul, jurământul de credință și investitura. Mai pe înțeles, prin contractul vasalic, un om liber și, de regulă, posesor de anumite bunuri devine omul altui om, tot liber și posesor de mai multe bunuri și mai puternic, pe baza unui acord bilateral, cu clauze specifice. Scopul contractului vasalic era protecția venită dinspre una din părți și ajutorul (militar) și sfatul, acordate de către cealaltă parte. Aspectul palpabil al contractului vasalic era investitura, adică înzestrarea omului mai slab (numit vasal), din partea omului mai puternic (numit senior) – sub a cărui protecție se punea cel mai slab – cu o bucată de pământ, de mărime variabilă, numită convențional feud. Prima formă a feudului a fost beneficiul (beneficium), acordat viager. În schimbul acestei danii și a amintitei protecții, dăruitul era dator cu „ajutor și sfat” (auxilium et consilium). Conform unei linii de interpretare, chiar și țăranii erau un fel de vasali (situați la baza ierarhiei), fiindcă bucățile lor de pământ erau primite formal de la nobil (feudal), spre a fi lucrate, în anumite condiții, care includeau tot drepturi și obligații reciproce, între ele plasându-se, pentru multe secole, până spre finele Evului Mediu, și conservarea calității de oameni liberi sub aspect juridic a acestor țărani. Totuși, lumea seniorilor și vasalilor este formată din indivizi liberi în mod real, pe când țăranii șerbi se aflau în grade diferite de dependență față de stăpâni. Libertatea lor era limitată și controlată. Mai circulă credința despre sărăcia lucie a tuturor acestor țărani, care s-ar fi târât goi și flămânzi la picioarele stăpânilor lor, când, în fapt, mulți dintre ei (ne gândim inclusiv la iobagii din Transilvania), aveau câte opt perechi de boi, câte patru cai și câte 150 de porci.
Firește, schema teoretică schițată mai sus (despre relațiile de vasalitate) este ideală și nu se întâlnește în forme pure nici măcar în întreaga Franță, dar acolo unde se pot distinge caracteristicile sale de bază, societatea se numește, convențional, feudală (seniorială).
În ultimele decenii au apărut între istorici o serie de controverse care au condus la propuneri foarte serioase de regândire a întregului eșafodaj al societății medievale și de renunțare la denumirea de „societate feudală”. Până în prezent însă, nu am semnalat vreo abordare teoretică menită să răspundă mai bine nevoii de la defini, la nivel cât mai general posibil, mecanismul lumii medievale. Noile propuneri (formulate cu destulă vehemență), accentuând diferențele, nu au făcut decât să ofere concepte sau denumiri noi, adecvate unei anumite regiuni a Europei, dar nepotrivite pentru alte zone, uneori chiar din vecinătate. De aceea, în acest moment, cu toate rezervele, considerăm mai potrivită (atunci când este neapărat necesară), inclusiv pentru Europa Centrală și chiar pentru o parte a celei sud-estice, denumirea de lume feudală.
„Rugătorii, luptătorii și lucrătorii”
În acest context, lumea sau societatea feudală are câteva caracteristici peste care nu se poate trece: este o societate rurală și agrară (orașul este o excepție de la feudalism și, atunci când apare, cu dreptul de comună inclus, devine o armă de subminare a feudalismului); este o societate reglată de aranjamente personale care dau sens și formă pomenitei ierarhii; este o lume cu puternice tendințe comunitare, o lume în care, de regulă, grupul contează mult mai mult decât individul. Astfel, în centrul societății era atunci pământul, organizat sub forma moșiilor (posesiunilor), în mijlocul cărora se afla castelul (cetatea, conacul, locuința întărită a nobilului) – locul vital al domeniului și azilul natural al întregii populații a satului în caz de pericol. În alte zone ale moșiilor se situau satul (casele țăranilor), sesiile (loturile) date spre folosință țăranilor, locurile de folosință comună, lotul lucrat în regie proprie de stăpân etc.
Legat de spiritul comunitar al Evului Mediu, trebuie subliniată structura societății, așa cum era teoretizată de „ideologii” epocii respective și cum era percepută de „opinia publică”. Din acest punct de vedere, lumea era împărțită în trei grupuri mari, în trei comunități sau în trei corporații, anume cei care luptă (bellatores), cei care se roagă (oratores) și cei care lucrează sau produc hrana (laboratores). Conform viziunii de mai sus, societatea trebuia condusă de către reprezentanții acestor grupuri privilegiate, în armonie, fiindcă lumea era imaginată printr-un fel de întrepătrundere de sarcini, de completare reciprocă a îndatoririlor: războinicii erau cavalerii și nobilii, care luptau pentru sine și pentru celelalte două grupuri, apărându-le; rugătorii erau clericii (preoții și călugării) care se rugau pentru mântuirea lor și a întregii societăți; lucrătorii erau țăranii și artizanii în genere, care produceau hrana grupului lor și a celorlalte două. Natural, această „diviziune a muncii” în societate era ideală, prezentată de către anumiți gânditori, pentru un anumit teritoriu al Europei Occidentale și consemnată într-o perioadă de timp limitată. Noi nu avem instrumentele necesare pentru a măsura extensiunea și valabilitatea unei astfel de concepții și de percepții, dar le putem surprinde în țări variate și pe intervale de timp destul de mari. Astfel, în momentul în care aceste comunități au primit consacrare scrisă sub formă de privilegii, ele au început să se numească stări (status), adică forme sau componente ale puterii sau ale politicii (admițând că, pe scurt, politica înseamnă putere, dorință de putere, de exercitare a puterii). Începând cu Epoca Modernă, vorbim de trei puteri în stat, cea executivă, cea legislativă și cea judecătorească, fapt care presupune aplicarea principiului separației puterilor. În Evul Mediu nu exista principiul separației puterilor în funcție de cei care conduc (conform legilor), de cei care fac legile și de cei care sancționează încălcările legilor (judecă), dar exista un principiu al separației și al uniunii, în același timp, în funcție de cei care luptă, cei care se roagă și cei care muncesc. Aceste trei stări dădeau esența puterii, adică a funcționării statului. De altfel, în latina medievală, termenul stare (= status) este identic ca formă cu termenul (antic sau modern) de stat, dar, la romani, ordinea de stat era numită, vreme de vreo cinci secole, res publica. În Evul Mediu acest tip de stat nu exista, nu era perceput, nu încăpea în mințile lor, fiindcă pentru ei puterea venea de la Dumnezeu.
Credința și biserica – în centrul conștiinței oamenilor
Evul Mediu mai are o caracteristică, fără înțelegerea căreia devine greu de receptat. Este vorba despre atașamentul nețărmurit al oamenilor care au trăit atunci față de credința în Dumnezeu și față de biserică. Nu este vorba aici numai de rugăciuni și de respectul de care se bucura clerul, ci de neputința de a imagina viața în afara lui Dumnezeu și în afara bisericii. Asta nu înseamnă că nu erau abateri de la credința oficială și de la biserica recunoscută, dar măsura tuturor lucrurilor era Dumnezeu, numai lui i se închinau imnuri de slavă, El trebuia preamărit, ca și viața fericită din Paradis, rezervată de el drept-credincioșilor. Această concepție făcea ca viața pământească să fie de mulți disprețuită și, uneori, neglijată, să nu apară în prim plan individualitățile, să nu se semneze operele artistice etc. Creatorul și atotstăpânitorul era unul singur. Cu alte cuvinte, lumea nu trebuia să aibă chipul și asemănarea omului, ci chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Chiar dacă omul era făcut după chipul lui Dumnezeu, el părea ca o copie modestă și umilă. Dar Biserica era întruchiparea lui Dumnezeu pe pământ. De aceea, de exemplu, pronunțarea afuriseniei (sau a excomunicării) asupra unei comunități de către papă sau de către alt prelat, devenea o nenorocire fără egal, lipsindu-i pe oameni de slujbele religioase curente, de botezuri, de căsătorii, de înmormântări etc., ceea ce apărea drept un cataclism sau drept un rău catastrofic. Când țăranii noștri răsculați și adunați la Bobâlna (1437) au fost excomunicați, ei s-au considerat blestemați, scoși din societate, blamați și, prin urmare, liberi să facă orice rele contra celorlalte două stări (nobilii și clericii). Biserica a avut însă un rol fundamental nu doar în trăirea spirituală, ci în toate compartimentele lumii medievale, inclusiv în viața economică și socială, în justiție, asigurând echilibrul social și buna funcționare a tuturor celorlalte instituții. Au fost și derapaje, dar mult mai puține decât cele relatate de obicei. De exemplu, tribunalul Inchiziției nu a avut nici pe departe rolul malefic atribuit de unii în Evul Mediu. Inchiziția a ordonat și disciplinat, cu mijloace obișnuite, viața oamenilor medievali, iar când a trecut la excese (faimoasele procese contra vrăjitoarelor și arderile pe rug) Evul Mediu era deja trecut (în Occident, Epoca Modernă începe pe la 1450-1500). Altminteri, dincolo de unele inerente note discordante, biserica medievală a asigurat pentru omul de rând legătura dintre Pământ și Cer, întreținând vie speranța, fără de care lumea nu poate viețui.
„Statele” medievale
Numele de stat este impropriu pentru acea lume, mai ales dacă i se dă acestui nume înțelesul din Antichitate ori din Epoca Modernă. Societatea medievală, atunci când a atins un anumit grad de evoluție, a simțit nevoia unor structurări teritorial-politice mai pronunțate, mai bine articulate, de tipul unor stăpâniri (seniorii), cum erau ducatele, principatele, regatele etc. în apus, sau cnezatele, voievodatele, țaratele etc. în răsărit. Deasupra tuturor, era imperiul sau mai precis amintirea imperiului destrămat complet în partea vestică a Europei la 476. Imperiul a supraviețuit, însă, în partea estică, până la 1453 și a purtat numele oficial de Imperiul Roman (era, de fapt, Imperiul Roman de Răsărit) și a fost numit ulterior, în Epoca Modernă, de către istorici Imperiul Bizantin. Această formă de putere s-a refăcut la anul 800 și în vest, sub forma Imperiului Carolingian și apoi Romano-German, perpetuat până la anul 1806, când l-a desființat Napoleon I. „Statele” medievale erau un fel de confederări comunități, fiecare cu șeful ei, puse sub protecția unui șef mai important, numit, de obicei, în Occident rege. Acești regi au tins de la un moment dat să centralizeze și să concentreze puterea, dar nu au reușit decât după mari eforturi. Când au ajuns la acest stadiu, societatea depășise Evul Mediu și trecea spre modernitate. Monarhia absolută nu mai face parte din Evul Mediu, că din Vechiul Regim, ceea ce este cu totul altceva.
În pofida unor prejudecăți încă vii, românii și-au construit structuri politice teritoriale medievale în paralel cu toate popoarele din jurul lor, mai întâi anumite entități ivite din tradiția veche romană, pe ruinele fostului imperiu și care au fost numite „Romanii” sau „Valahii”. Apoi, după conviețuirea cu slavii și pe măsura asimilării acestora, au apărut, prin secolele al IX-lea – al X-lea, cnezatele/ judeciile și voievodatele/ ducatele, influențate mai târziu și de populațiile stepei (pecenegii și cumanii). Aceste structuri politice românești, slavo-române sau eterogene se numeau încă din vechime țări (terrae) și aveau în frunte conducători locali, numiți în izvoare juzi sau cnezi și duci sau voievozi. Asemenea formațiuni din interiorul arcului Carpaților și din părțile vestice au fost surprinse, în secolele al X-lea – al XIII-lea, înainte de a se unifica, de raziile de pradă și apoi de atacurile organizate ale ungurilor. Treptat, până pe la 1200, aceste formațiuni au fost cuprinse în Regatul Ungariei. Conducătorii celorlalte, aflate la sud și la est de Carpați, au fost siliți să intre în raporturi de vasalitate cu regii Ungariei și să suporte presiunile Ungariei și ale tătarilor. Profitând de această rivalitate și concurență, dar și de alte împrejurări, aceste formațiuni politice au reușit totuși, în secolele XIII-XIV, să se organizeze sub forma unor voievodate (numite în Occident principate) centralizate, Țara Românească și Moldova, conduse de domni „din mila lui Dumnezeu”. Astfel, românii medievali au trăit în aceste două state de-sine-stătătoare (atât cât putea să existe atunci un asemenea statut), conduse de elite ivite din sânul lor, și în Transilvania (supusă Ungariei) și Ungaria propriu-zisă. Aici, în Ungaria (și Transilvania), viața românilor a urmat reguli distincte, adaptate specificului unui regat catolic, format după modelul Imperiului Romano-German și al Sfântului Scaun. Între aceste reguli, era și aceea de structurare a societății în funcție de pomenitul regim al stărilor. Nicolae Iorga scrie că românii au trăit în Evul Mediu în „două libertăți românești” (Țara Românească și Țara Românească a Moldovei) și într-o „stăpânire străină” (Transilvania).
Cealaltă jumătate a Europei. Românii transilvăneni
În Europa Centrală și Sud-Estică, această împărțire în luptători-rugători-lucrători este mult mai laxă și mai relativă și nu mai respectă formele pure din occidentul continentului. Dar ea există, așa cum există și regimul stărilor, deopotrivă în Cehia (Boemia), Polonia, Ungaria sau Țările Române. Ungaria, țară foarte eterogenă din varii puncte de vedere, are diferite structuri regionale particulare, în care societatea tripartită menționată are modele surprinzătoare, originale, irepetabile. Astfel, în Transilvania, țară de cucerire, cu tradiție separată și cu organizare distinctă, cu o populație românească numeroasă și cu grupuri etnice colonizate, conducerea s-a exercitat – conform mărturiilor păstrate din secolul al XIII-lea încoace – prin regimul de stări sau congregațional (care însemna întrunirea periodică a adunărilor de stări, numite și congregații). Însă stările, neputând îmbrăca forma clasică (deja perimată pe-atunci în Apus), s-au adaptat structurilor locale: cavalerii și clerul au format o stare, numită a nobilimii, iar sașii, secuii și românii alte trei stări, chemate în acord cu etnonimele respective. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea, aceste patru stări pe cale de consolidare s-au redus la trei – nobilii, sașii și secuii – prin eliminarea grupului românilor, care nici nu apucase să devină privilegiat în întregimea sa. Astfel, Transilvania a ajuns să fie condusă de aceste trei stări (grupuri privilegiate), care au dat specificul puterii sale, care i-au conferit personalitate internă și externă și care erau singurele vizibile din perspectivă oficială. De pe la 1450-1500, aceste stări transilvane, cu o așa de puternică și vizibilă componentă etnică, au început să fie numite „națiuni” (nationes). Națiunea nobililor a devenit treptat națiunea maghiară, iar celelalte două au continuat să poarte numele popoarelor lor, în dreptul cărora noțiunea de stare fusese înlocuită cu cea de națiune. Le zicem însă „națiuni politice”, fiindcă înțelesul lor medieval este acela de grupuri privilegiate care participă la putere.
Românii, excluși ca grup distinct (comunitate recunoscută) dintre stări după 1350-1366, nu au mai apucat să poată fi numiți și declarați în chip oficial „națiune” și au rămas astfel în afara regimului „constituțional” al țării lor, devenind din secolul al XVI-lea încoace „răbdați” sau „acceptați” ori „tolerați”, atât timp cât avea să dureze bunăvoința principilor și locuitorilor de drept ai Transilvaniei. Din acest „moment” istoric (care înseamnă decenii întregi, un secol sau chiar peste un secol), românii au încetat să mai aibă o conducere a lor, o elită în nume românesc, aidoma elitelor recunoscute (adică așa cum aveau sașii, secuii ori ungurii). Cu alte cuvinte, nu au mai avut o pătură bogată, acceptată oficial și liberă, ca să poată participa la putere. Au rămas în frunte cu mărunți posesori rurali – cnezi sau cnezi înnobilați – reduși treptat la starea țăranilor. Românii bogați – cavaleri și posesori de moșii – spre a-și păstra condiția și a deține în continuare puterea, au făcut slujbe credincioase regelui, au obținut diplome regale care le recunoșteau oficial stăpânirile, s-au catolicizat treptat și au intrat în rândul marii nobilimi. De pe la 1500 însă, nobilimea devine sinonimă cu maghiarimea. Cu alte cuvinte, acești nobili români care au continuat să participe la putere s-au desprins în timp de masa poporului lor, pe care au încetat să-l mai reprezinte.
Biserica medievală a românilor. Slavonismul bisericesc, cultural și de cancelarie
Alături de ortodoxia greacă și de cea slavă, românii ilustrează ortodoxia neolatină, ei fiind singurul popor romanic de credință răsăriteană, cu o biserică alcătuită după canoanele Noii Rome. Prin urmare, mai ales în cadrele eclesiastice, interferențele ortodoxiei românești cu lumea greacă și, cu precădere, slavă au fost foarte intense. În Evul Mediu, elitele românești din toate cele trei Țări Române sau avut drept limbă a cultului, a cancelariilor și a culturii scrise slavona. Cum s-a putut întâmpla acest lucru straniu, ca un popor romanic să aibă la limbă liturgică o limbă slavă?
Biserica bulgară, organizată de către țarul Boris-Mihail (în a doua parte a secolului al IX-lea) și legată ierarhic de patriarhul de la Constantinopol, a devenit singurul și cel mai apropiat model pentru făurirea bisericii canonice a românilor. Dar aici nu este vorba numai de imitarea unui model, ci și de impunerea acestuia. Statul bulgar, extinzându-și temporar dominația politică (în secolele al IX-lea – al X-lea) și asupra unor regiuni întinse de la nordul Dunării de Jos, inclusiv în sudul Transilvaniei (până spre văile Mureșului și Târnavelor), va fi și impus în aceste zone, în colaborare cu ierarhia sa religioasă, propriul tip de organizare a bisericii. Această organizare includea, alături de alte elemente, și limba cultului. Or, în ultimele două decenii ale secolului al IX-lea, grație activității desfășurate de Clement și Naum (discipolii fraților Chiril și Metodiu), veniți din Moravia și Pannonia, alfabetul chirilic se generalizează în Bulgaria, ca veșmânt firesc al limbii slave, recunoscute în Commonwealth-ul bizantin – după expresia exegetului Dimitri Obolensky – drept limbă canonică de cult, alături de greacă. În acest fel, în biserica de limbă și de tradiție latină a românilor – biserică populară, fără organizare canonică – se impune în secolele IX-X modelul bizantino-slav sud-dunărean. Acest model includea drept element exterior esențial limba de cult slavonă și alfabetul chirilic. Faptul a fost posibil nu doar datorită vecinătății și dominației politice, ci și prezenței de câteva secole a elementelor etnice slave alături de români și între români și strămoșii lor daco-romani. Treptat, aceste grupuri slave au fost asimilate, nu înainte de a lăsa importante urme în limba și cultura românilor. Cu alte cuvinte, elita românească (formată până în secolele al XII-lea – al XIII-lea din elemente etnice românești, amestecate cu altele slave, pecenego-cumane etc.) a adoptat liturghia slavă, limba de cancelarie slavă, tradiția slavă. Cum s-a ajuns de la liturghia slavă la cultura scrisă în limba slavonă? În Evul Mediu – deopotrivă în Apus și Răsărit, dar mai pregnant în Răsărit – nu se poate imagina cultura scrisă în afara bisericii. Biserica era marea patroană a culturii, a tuturor compartimentelor sale. Odată adoptată liturghia slavonă – adică limba slavonă ca limbă a cultului – și celelalte produse scrise s-au adaptat modelului slavon. Așadar, deși slavonismul etnic dispare la nord de Dunăre în secolele al XII-lea – al XIII-lea, românii au păstrat ca pe o prețioasă tradiție cultura bisericească și politică a slavilor încă vreo patru secole, iar alfabetul chirilic până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Cu alte cuvinte, slavonismul cultural la români nu trebuie confundat cu slavonismul etnic, deoarece clasa superioară din societatea românească, purtătoare a limbii culte slavone și a creațiilor spirituale în această limbă (în secolele al XIV-lea – al XVII-lea), nu era slavă (elementele slave fuseseră asimilate pe parcursul a 5-6 secole de conviețuire), ci românească. Tot așa, vectorii limbii latine din Occidentul medieval nu mai erau romani, ci italieni, francezi, germani etc. O mărturie impresionantă a acestui dualism medieval al românilor, cu o limbă cultă scrisă (slava) și o limbă vernaculară vorbită (româna, de origine latină), datează de dinainte de 1473 și aparține lui Nicolae, episcop de Modrussa, un apropiat colaborator al papei Pius al II-lea. Pe când umanistul Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă menționat) își redacta vasta sa scriere geografică în care expunea pe larg teoria originii romane a românilor (însoțită și de unele deducții etimologice fanteziste), Nicolae de Modrussa, în lucrarea De bellis Gothorum („Despre războaiele goților”), nota: „Românii aduc ca argument al originii lor faptul că deși se folosesc cu toții [în scris] de limba moesilor, care e ilirică, totuși ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu necunoscuți cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu știu să vorbească romana” (Valachi originis suae illud praecipuum prae se ferunt argumentum, quod quamvis Mysorum lingua, quae Illyrica est, omnes utantur, vernaculo tamen sermone hoc est latino haud prorsus obsoleto ab incunabulis loquuntur; et cum ignotis congressi, dum linguae explorant commercium, an Romane loqui nolint interrogant). Mărturia lui Nicolae de Modrussa (care a călătorit în Europa Central-Orientală, a vorbit personal cu episcopul de Oradea, umanistul Ioan Vitez și l-a cunoscut la curtea regelui Matia Corvin, la 1463, pe principele român Vlad Țepeș, viitorul Dracula din imaginarul occidental), este importantă cel puțin din două motive: 1) ea arată că unii români aveau conștiința romanității lor în Evul Mediu și 2) că aceștia constatau ei înșiși deosebirea dintre funcția limbii române (latina) folosită de popor (loquuntur) și cea a limbii slave (moesice sau ilirice), utilizată ca instrument de exprimare a culturii scrise (utantur).
Limba slavonă se învăța ca limbă cultă în mănăstirile din Țările Române și era o limbă moartă, cu anumite influențe ale limbilor slave vii (bulgară, sârbă, rusă) și ale limbii române. Limba slavă bisericească la români era limba în care Chiril și Metodiu traduseseră cărțile bisericești cu ocazia creștinării slavilor. Principalele texte bisericești scrise de români și pentru români datează din secolele al XIV-lea – al XVII-lea, perioadă din care s-au păstrat și texte de cronici (istoriografie), cărți de legi (literatură juridică), povestiri și acte de cancelarie (mai ales documente de proprietate), porunci princiare, corespondență diplomatică și particulară. Existau centre ale scrisului slavon în mănăstiri și pe lângă biserici, dar și în cancelariile de la curțile domnești și din orașe. Slavona se învăța și la curtea domnească și la unele curți boierești. Ulterior s-au creat și academii princiare în limba slavonă. Există încă din secolul al XVI-lea importante biblioteci, mai ales la mitropolii, episcopii, mănăstiri și biserici. Tiparul, introdus la români în 1508, a fost și el inițial în limba slavonă, trecându-se abia după câteva decenii, prin munca diaconului Coresi și a ucenicilor și urmașilor săi, și la cărți imprimate în românește (dar tot cu litere chirilice). În secolul al XVII-lea se produce o adevărată „renaștere ortodoxă” în Țările Române, însoțită de tipărirea unor valoroase cărți în limba română, dar și în slavonă, prin eforturile principilor Matei Basarab și Vasile Lupu, sprijiniți de Petru Movilă, mitropolitul de origine română al Kievului (oraș aflat atunci în Uniunea Polono-Lituaniană).
Este de notat faptul că și elita românească din Transilvania, Banat și Părțile Vestice – formată din mărunți feudali numiți inițial cnezi/ juzi, din clerici și puțini orășeni – avea ca limbă a cultului și a culturii tot slavona. Faptul este evident din cărțile care circulau, din pisaniile bisericilor și mănăstirilor ortodoxe, din atelierele de copiști, din arhivele și bibliotecile păstrate. În plus, pe verso-urile unor documente de danie emise în limba latină de către regii Ungariei pentru pomeniții cnezi și nobili români din anumite regiuni (Hațeg, Banat), în secolele XV-XVI, se găsesc însemnări personale ale donatarilor (beneficiarilor) în limba slavonă, cu nume proprii și cu un fel de explicații a ceea ce conțineau înscrisurile respective în latină. De altminteri, biserica românilor din Transilvania a fost în permanentă legătură cu mitropoliile și episcopiile din Țara Românească și Moldova. Mitropolitul Țării Românești era încă din secolul al XIV-lea „exarh” al Transilvaniei și Ungariei, iar ierarhii transilvăneni și unii dintre preoți și protopopi se hirotoniseau la sud de Carpați. Din secolul al XV-lea se observă un fel de patronaj spiritual al Mitropoliei Moldovei asupra românilor din Transilvania, mai ales asupra celor din regiunile nordice și estice ale provinciei intracarpatice.
Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV-lea, prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate tot în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influențe occidentale. Tot aici apar și primele școli românești, primele traduceri de cărți în românește, aici se trece la primele tipărituri românești, ca și la scrierea cu caractere latine. Din secolul al XVI-lea începând, influența Occidentului latin și neolatin devine tot mai puternică, cu precădere în Transilvania, și odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural la români. Acest slavonism va fi abandonat complet abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când s-a renunțat complet la alfabetul chirilic în scrierea limbii române.
Concluzii
Evul Mediu nu este nici bun și nici rău, ci este cu de toate, ca viața. În cele prezentate mai sus, am subliniat în mod intenționat părțile luminoase ale acelei lumi derulate pe parcursul unui mileniu (circa 500 – 1500, în Occident și circa 600 – 1600, la români și în Răsărit). Ce nu poate să facă vorbele sau cuvintele puse în pagină într-un anumit fel? Este evident că Evul Mediu are și umbre mari, cuprinde conflicte sângeroase, cruzimi, crime, calamități naturale și umane etc. Dar, pentru a ajunge la echilibrul necesar în înțelegerea acelei societăți, după toate „întunecările” menționate, creatoare de grave clișee, avem nevoie să subliniem și „luminile”. Cândva, urmașii ar putea realiza astfel o sinteză realistă asupra unei lumi care trebuie cunoscută în raport cu propriile valori, idealuri și vise.