Capitolul 7. Husarul
– Ce pot să vreau, domnule Papp, decât planul fântânii tinereții?
András zăcea în unul din beciurile întunecate ce lărgeau pe alocuri păienjenișul de coridoare subterane pe care stătea Iașul. Îi așternuseră o saltea de paie, avea un blid cu mâncare și chiar un urcior cu vin.
– De ce ești atât de sigur, spătare, că îl știu? Sau că se poate face?
Zâmbind trist, András își atinse pletele albe și îndoitura cotului, unde atârnau piei zbârcite.
– Nici măcar nu te urăsc că ai ucis-o pe Ana. Pentru ea e mai bine. Nu cred că aș fi putut să o învăț să lupte cu Frica. Până la urmă ar fi rupt carnea de pe ea.
– Ce vorbești acolo, husarule, ai renunțat la fântâna tinereții?
– Nu este mai eficientă decât o cârpă cu rachiu pusă pe o rană. Sau decât rachiul înghițit, ca leac contra fricii. La concluzia asta au ajuns doctorul și inginerul, savanții noștri.
– Atunci de ce te-ai mai dus după Le Moyne?
– Pentru că, din întâmplare, putea găsi altceva care să le dea turcilor un avantaj. Așa se întâmplă cu alchimiștii ăștia.
– Ai contribuit la moartea lui? Și a familiei?
– Nu, doar eram acolo, să veghez. Știi cum e turcul, iute la mânie.
Bogdan Dumbrăveanu privi mult timp la făclia fixată în perete.
– N-am ce face, trebuie să te cred. Schingiuit n-ai vorbi altceva decât până acum. Și să te pedepsesc pe tine pentru faptul că au fost câțiva husari care au intrat călare în bisericile noastre…? Ziceai ceva de lupta cu Frica. E vorba de creatura aceea din crengi uscate, care l-a ars pe Aslan, a ucis copilul din munți și a schilodit-o pe baba Paraschiva?
– Da.
Spătarul surâse.
– Și cum vrei tu, biet bătrân, să lupți cu așa demon?
– Plecând după ea, căutând-o, și…dar nu, mai departe nu-ți spun, decât dacă-mi dai drumul. Dacă vrei, mergem împreună, dar numai noi doi.
– Adică să merg doar eu cu tine, și să mă trezesc cu un glonț, drept răzbunare că ți-am ucis iubita…
– Am spus, dacă vrei…
– Mă mai gândesc!
*
A doua zi însă, spătarul Bogdan Dumbrăveanu, călare pe un armăsar negru, părăsea Iașul alături de ofițerul András Papp, ce dădea pinteni unui fugar murg. Husarul nu avea ca armă decât sabia.
– Dacă te apropii de mine mai mult de două lungimi de sabie, te împușc! îi spusese Dumbrăveanu.
După ce au trecut de primele dealuri împădurite ce păzeau drumul înspre vest al orașului, András își opri calul.
– Spătare, vreau să mergem în munții din nord, dar poate vrei să facem un ocol, până la Brașov. Să-l întreb și pe Toader Ispas dacă nu vrea să-și înfrângă frica.
Dumbrăveanu nu-și struni calul, dar aruncă peste umăr:
– Bine, mergem la Brașov.
– Nu ți-e frică că acolo sunt în țara mea?
– Ești prea mândru, husarule.
La Brașov au aflat că Toader e plecat într-un mic târg din apropiere, să picteze o biserică. L-au găsit la lucru. Torționarii lui Hristos aveau uniforme de soldați francezi.
– Dar ce faci, Toader? De ce-i pictezi pe soldații lui Napoleon?
– Pentru că acest împărat va aduce mai mult rău poporului meu decât sultanul turcilor.
Peste tot folosise o culoare sinilie, ca a tunicilor franceze, destul de stridentă. Nu era liniștitoare, ca albastrul de la Voroneț.
– Este ceva special, pigmentul ăsta nu se ia, orice i-ai face. Nici nu se strică de la fum.
– Dar din câte te știam eu pe dumneata, pui preț mai mult pe estetică decât pe durabilitate.
– Nu și de data aceasta. Vreau să fie un avertisment. Ați văzut arhanghelul din pronaos? Ați remarcat că buclele trâmbiței sale ocupă aproape un perete întreg, ca un soi de caligrafie secretă? Vreau ca sunetul grav al trâmbiței să se audă până departe, să-l audă toți românii.
– Sau mai degrabă vrei ca peste câteva sute de ani să-ți vadă oamenii semnătura, și să spună că a fost cândva un pictor de biserici, Toader Ispas, care a prevăzut urgia ce o va aduce Napoleon în partea asta de lume. În felul ăsta lupți cu frica de bătrânețe și de moarte?
– Poate că da!
Toader cobora de pe schelă, ștergându-și mâinile de șorțul de pânză cu care era încins. Înafara părului alb, nu se mai schimbase. Uneori avea acea privire de copil încredințat că totul nu poate fi decât bine.
– Cu Erji te-ai mai văzut?
– Chiar des. Cred că vom sta împreună pentru tot restul vieții.
– Auzisem că v-ați despărțit.
– Ei, mai greșesc oamenii…Totul este să-ți dai seama unde…Și apoi Dumnezeu nu permite asta, ca doi soți să se despartă!
– Atunci, Toader, noi te lăsăm cu bine. Îndeplinește-ți menirea.
– Stați, luați de îmbucați ceva, un pahar de vin…Nu e de cel cu care ești obișnuit, spătare, dar, totuși…
– Nu avem timp…Timpul nostru e pe sfârșite…
– Că al meu n-o fi!
– Măcar ai somn noaptea! Noi nu!
– Dar ce aveți, oameni buni? Sau…vă pot spune prieteni.
– Eu trebuie să-mi accept bătrânețea și moartea.
– Iar eu să-mi țin țara întreagă! Apoi, ca și el, să-mi accept sfârșitul.
– Atunci rugați-vă! Dumnezeu vă va da putere.
– Husarul zice altceva. Să mergem să înfruntăm Frica!
– Demonul din munți?
– Da.
Toader își trecu mâinile prin părul alb ca neaua. Peste drum erau niște poieni care până de curând erau pline de brândușe. Acum încetaseră să plângă.
– Duceți-vă voi! Eu am pierdut deja lupta cu acest demon.
András Papp și Bogdan Dumbrăveanu îl priviră amândoi parcă cu ceva invidie.
– Poate că ai câștigat, și nu știi!
– Rămâi cu bine!
– Stai, spătare! Ce mai face Ana?
– Ultima dată când am aflat de ea, bine.
– Nu-i dai drumul?
– Nu.
Toader șovăi câteva clipe, apoi fugi după ei.
– Stați, măi oamenii buni, unde vă duceți? În nord? Vedeți că dacă dați de Fata Pădurii, vă schimbă chipul, dacă nu vă omoară! Lăsați-l pe Dumnezeu să hotărască ce face cu voi!
Dar spătarul și husarul au încălecat fără să se uite la el și s-au pierdut pe drumul prăfuit.
Zugravul clătină din cap și se întoarse trist la schela sa. Știa că nu îi va mai revedea.
*
– Nu te simți mai bine, Mare Spătar al Moldovei, acum, când umbli tu după Frică, nu aștepți să te găsească ea?
Văzând că Dumbrăveanu nu răspunde, husarul adăugă:
– Eu da!
Respiră aerul tare al munților. Deși era începutul lui noiembrie, ziua era luminoasă și destul de caldă. Mesteceni subțiri se cățărau pe stânci pentru a prinde ultimele raze de soare.
– Uite colo niște fragi. Dar să nu-i mănânci, că la vremea asta sunt ai morților!
– Ia spune, domnule Papp, de ce vor toți fâșia asta de pământ dintre Prut și Nistru? Și voi o vreți, nu?
– Ehei, e o poveste lungă, nici eu nu o știu prea bine…
Spătarul se încruntă și clătină din cap cu supărare.
– Nu știi, …nu!
András Papp călări liniștit o vreme până ce poteca de pământ începu să se transforme în bolovani îngrămădiți.
– De aici mergem pe jos!
– Ești sigur că vom întâlni Frica?
– Dar ce, crezi că se ferește de noi? Ne-a trimis deja semne. Nu ai văzut, printre copaci, lebedele acelea cu șerpi încolăciți pe după gât? Sau pe Aslan, care-și bea propriul sânge zicând că doar așa prinde puteri?
– Husarule, tu ori ai o boală lumească ce ți-a stricat creierii și îți dă vedenii, ori vrei să te joci cu mintea mea. Mergi la zece pași înaintea mea! Să nu încerci ceva, că te împușc!
După câțiva pași, spătarul armă pistolul:
– Întoarce-te! Nu meriți să te împușc pe la spate! Mi-ai întins o cursă!
András Papp privi fuioarele albastre de noapte care începeau să cuprindă văile.
– Bine, dacă așa vrei. Dar îți vei găsi…
– Voi trimite oameni să te îngroape, asta dacă nu te vor fi mâncat lupii!
*
Bogdan Dumbrăveanu cobora cu pași grăbiți poteca de munte. Nu voia să-l prindă noaptea. Se potrivise minții bolnave a acelui biet bătrân. De fapt, husarul nu căutase decât răzbunare. Nu-i nimic, acum e lângă iubita lui. Adevărul e că până în ultima clipă crezuse că va afla secretul fântânii tinereții, dacă chiar exista. Dar acum, acum trebuia să se grăbească, pentru că Frica exista cu siguranță, și îi dădea târcoale de mult. Mai o noapte dormită cu greu, mai un trezit din somn înaintea zorilor zilei…de ani de zile îl încolțea, încetul cu încetul. Mai era puțin și si-ar fi dat seama vreun curtean, ori alcineva…, ori chiar Maria, soția sa. Sau vreunul din băieți. Și ăsta ar fi fost sfârșitul. Ori Vodă, de ce nu? Așa că tare ar fi vrut să înfrunte Frica alături de husar. Dar András Papp nu vrusese decât să moară împreună. Ei, uite că el trăia încă. Un ceas, și tot se cheamă că e o izbândă!
Gândurile îi fură sparte de un vaiet ce ieșea dintre copacii cu umbre mari. Dar nu era decât o pasăre a nopții. Începu aproape să alerge. Oare cât mai era până la sătucul acela? Acolo ar fi fost în siguranță. Se împiedică, căzu și se juli la față. Se șterse iute de sânge. Oare lupii sau alte fiare puteau să adulmece o urmă slabă de sânge? Tot așa de bine ca oamenii o urmă mică de slăbiciune sufletească? Cât de mare trebuie să fie teama pentru ca fiarele să atace? Pentru ca femeile să nu te mai iubească?
– Am știut că îmi vei aduce moartea, de când te-am văzut, spătare!
Focul răsărise din pământul drumului, risipind vânătăile date de loviturile înserării. Lângă foc stătea Ana, goală și despletită, sub pielea ei albă ghicindu-se rădăcini de copac, ce îi ieșeau de sub glezne și se întindeau spre flăcări.
– Deci asta a vrut András! Ai ajuns în iad, nenorocito! Dar cum de vorbești? Știam că Frica este mută!
Chipul încă frumos al Anei se strâmbă într-un rânjet.
– Am glas pentru a-ți spune de ce nu te omor încă. Vreau să tremuri de frică câte zile vei mai avea. Am timp, te aștept! Deocamdată ține asta!
Întinse o mână, îl apucă de carnea pieptului, și îl aruncă până în beciul de tortură din Iași, la picioarele călăului și a doi arnăuți care își terminaseră serviciul pe ziua aceea și stăteau la un pahar de vin.
– Spătare!
L-au ridicat, și, văzând ce tare sângerează, i-au legat rana cu cămașa unuia din ei. Două săptămâni a zăcut Bogdan Dumbrăveanu, mai mult mort decât viu. Doctorii și-au dat seama că boala minții va fi mai greu de vindecat decât rana adâncă a trupului. Din când în când murmura:
– Și nu am vrut decât binele țării!
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.