Clipa de poezie: Constanța Abălașei-Donosă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*

Pentru tine, pentru mine

Aceste toate vechi poezii, pentru tine le-am re-scris…
Cu dorul frunzelor plângând sub vals,
Și din tăcerea ta violantin smolită –
Peste-al meu suflet, ce cu drag ți l-a deschis.
Acum fugi, de parcă-aș fi oglinda spartă…
Ești trist, sau te-ai ascuns sub norișor?
Un gând să ai, o rugă o privire, sau o șoaptă
Când lumânările se-asprind și se topesc de dor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*

Floare-s eu, tu ești copacul


Ffloare-s eu, tu ești pământul
Descoperă-mi de vrei cărarea,
Să pun sămânța, să dau fructul.
Floare-s eu, tu ești copacul.
Așteaptă-mi înfructatul !
Dorinței mele , fructul oprit –
Coroana ta ai dezgolit.
La jocul nostru de-nceput,
Prin stropi de lacrimi ne-am iubit.
Adânc, adânc, din fruct în fruct
Și trunchi în trunchi, îngemănați
Până-n pământ…până-n pământ.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*

Orașul cu amintiri

În parcul vechi și cunoscut
Abia au înflorit platanii…
Platani din secolul trecut,
Au înflorit cu sfere brune,
Plânse de crengile ce curg.
Și cesul vechi, abia că se aude.
Spălat de ploi și vechi dragi amintiri,
Mai întristat în soare
De dorurile-i neștiute.
La ceasul vechi, din parcul cunoscut,
Era popasul nostru sfânt
De întâlniri tăcute.
Cu amăgiri sau întristări,
Cu vagi reproșuri mute.
Iar cesul vechi și arhicunoscut
Uitând măsura timpului trecut,
Ucis de stele inutil,
Rămâne-n amintire efemer,
Și straniu de tăcut
Ca în tablourile lui Dali.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*

Acuarelă

La Dunăre îmi e aproape
Să văd albastru pe-al său val.
Trupul sălciilor plecate
În amurgul stins la mal.
În vară, sau în toamna pastelată
Cu visu-mi curgător de doruri,
Răsfrânt o lacrimă se-arată
În cuvinte și-n pasteluri.

Biruința poeziei

Poezia, cântă mai mult
Decât valurile mării.
Poezia, este mai frumoasă
Decât închipuirea inimilor noastre.
Poezia, vorbește mai mult
Decât vorbesc oamenii;
Poezia, dorește mai mult
Decât tot ce este firesc;
De viață
De dragoste
De virtute.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*

Peisaj

Toamna, are culoarea copacilor.
Ochii ei, privesc spre nuanța
Albastră a lacului.
Lacrimile cerului,
Căzute-n grădina de turcuaz
Părul despletit al copacilor, spală.
Surâsul lor,
La fiecare adiere de vânt
Se reflectă-n ochii mei,
Inundând cuvinte abia născute.
Încă o pasăre –
Se oprește în grădina mea,
Lângă celelalte păsări tăcute –
Ca-n uleiurile nepictate.
Toate acestea, sunt pierdute
În expoziția mea
De verde, de brun, de albastru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *