Capitolul 8. Armata ciungilor
Brașov, 1804
Toader strigă în somn, trezind-o pe Erji.
– Ce s-a întâmplat? De ce țipi?
– Nimic, un vis de noapte. Am vrut să mă trezesc.
– Spune-mi.
– Se făcea că Maxim, dacul căruia i-am pictat o cruce la Calafat…
– Da, știu, îmi amintesc.
– Ei bine, mă avertizează că bogomilii, un popor cu o credință ciudată, cu care s-a luptat el însuși la Vidin…știi că Maxim a făcut parte din armata bizantină…
– Da, da!
– Ei bine, cei morți de veacuri care au avut această credință, se strâng în infern și vor să atace garnizoana română din Calafat. Să pună apoi mâna pe episcopia ortodoxă din Vidin și s-o distrugă. Trebuie să merg la Vidin, să văd ce-i acolo. Bietul episcop Antonie…Are de înfruntat o armată de năluci. O armată de ciungi, pentru că pe bogomili îi îngropa fără mâna dreaptă! [[1]].
– Vai, Toader, tu ai mintea zbuciumată! Cum poți să visezi asemenea orori?
– Tu crezi că răul a dispărut? De ce a înnebunit Bogdan Dumbrăveanu? Auzi, să-l pună spătar pe Grigore Tăun…Păi ăla duce Moldova de râpă…Și de András Papp a mai auzit cineva? Cine știe prin ce văgăună putrezește! Ți-am mai spus, eu cred că l-a omorât Dumbrăveanu! Nu știu ce aveau când au venit la mine anul trecut, parcă erau turbați! Și András nu avea decât sabia.
– Unde-i Dumbrăveanu acum?
– La Vidin, ți-am mai spus. Îi citește călugărul Antonie în fiecare zi. Doar asta îl mai liniștește! Sau Ana! A mai auzit cineva ceva de ea? Dacă Dumbrăveanu nu mai e spătar, cine o ține închisă în conacul acela ascuns de ochii muritorilor? Tăun? Mă duc să vorbesc cu el! Sau mai întâi la Calafat, să-l previn pe Nicolae!
– Auzi…? Dacă vrei, du-te și la Paris, să stai de vorbă și cu Bonaparte, dar acum ia și dormi!
Erji îl sărută pe ureche, îl luă cu brațul de gât și îi puse capul pe sânul ei înveșmântat într-o cămașă de noapte de mătase, apoi începu să respire sonor și ritmic, silindu-l pe Toader să adoarmă la loc.
Dar acesta mai bine rămânea treaz până în zori. Pentru că acum se afla pe câmpia verde a iadului, într-o pădure de brazi ce aveau un singur con, dar mare cât trunchiul. Printre ei se înălțau și câțiva stejari, ale căror ramuri din carne creșteau din trunchiuri, dar erau cozile unor dragoni ce permanent voiau să-și ia zborul. Din pământ ieșeau mănunchiuri de frunze lungi. Unele se transformau în păianjeni ce o luau la fugă în ce direcție se nimerea. Nu puteai ști dinainte care tufiș se va transforma în păianjen, și când o va face. Dintre copaci ieși Ana, albă și suplă, înveșmântată doar în pletele ei roșii, fără niciun fir cărunt.
– Am auzit că te interesai adineauri de soarta mea, Toadere! Ei bine, după cum vezi, sunt moartă. Și în iad! Un arnăut de-al lui Dumbrăveanu m-a ucis!
– Și pentru asta i-ai luat mințile spătarului, nu? Nu vreau să vorbesc cu tine, vreau să mă trezesc! Dorm cu soția mea acum!
– Nu te vei trezi decât după ce vei face dragoste cu mine! Cât am fost vie nu ai vrut, o vei face acum!
Ana îl împinse iar Toader se împletici câțiva pași, se împiedică de un tufiș, sau poate că deja era un păianjen, și căzu pe spate. Sânii femeii se clătinau sub vântul dorinței, ca două flori roșii.
– Nu voi face asta! Înseamnă să-mi pierd sufletul!
Reuși să se ridice, se întoarse și o luă la fugă, dar din spate venea o armată înspăimântătoare. Toți erau ciungi de mâna dreaptă. În urechi îi sună râsul răutăcios al Anei.
– Știi cine sunt ăștia?
– Știu. Dar de ce printre ei sunt unii cu turbane?
– Bogomililor li s-au alăturat pazvangii uciși de Mihai Barbu. Și ei vor distrugerea episcopiei din Vidin…nici ei nu au mâna dreaptă…
Un braț alb ca neaua se încolăci pe după gâtul bărbatului.
– Ana, nu…
– Toader, iartă-mă că te trezesc, dar la vârsta noastră nu trebuie să pierdem așa o ocazie!
– Da, Erji, da…
*
A doua zi însă Toader porunci grăjdarului să-i pregătească calul.
– Ai grijă, Toader, nu mai ești tânăr…Unde te duci mai întâi?
– La Mihai Barbu. Îl iau cu mine și mergem la Calafat.
– Mai ai crucea sfințită? Stai să ți-o aduc…
– Da, Erji, îmi trebuie neapărat…
Nu-i spusese, dar azi-noapte, în timp ce făceau dragoste, i s-a părut că i se transformă chipul în cel al Anei, care striga disperată să nu cumva să o lase din brațe, că dacă îi dă drumul se întoarce la pedeapsa ei eternă, în infern. Buzele femeii nu se mișcau, dar vorbele îi răsunau în urechi. Ce se întâmpla? Își pierdea mințile? Unde pleca așa, fără altă dovadă decât niște vise? “Probabil că am dorit-o pe femeia asta mai mult decât mi-am dat seama”.
*
Cula familiei Barbu dormea liniștită în după-amiaza caldă de vară. Își rezemase obrazul zbârcit de piatră pe iarba verde, fără să-i pese de furnicile ce se urcau pe el. Tresări ușor însă când simți în depărtare galopul fugarului lui Toader.
– Ce se întâmplă, tată, iar se cutremură pământul? Ar fi al treilea numai anul ăsta.
Bătrânul privi pe fereastră. Păsările din copaci erau liniștite. La fel și câinii din curte. Dar micile trosnituri din lemnul dulapului se auzeau din ce în ce mai tare.
– Mai degrabă cred că ne dă casa de știre că nenorocirile se întorc cu forțe sporite. Ce ai visat azi-noapte?
– Nimic care să merite a fi povestit. Safta nu a mai venit. Dar de ce?
– Eu am visat o armată de morți fără brațul drept. I-au strâns și pe turcii schilodiți de tine, cei îngropați în pămânul livezii. Nu știu în ce fel, am știut că se duc la Calafat, apoi la Vidin, să distrugă episcopia.
– Dar de ce?
– Morții fără brațul drept au avut în viață o credință ciudată, care a semănat cu cea creștină, dar nu era decât erezie. Le zicea bogomili.
– Am citit despre ei. Adică eu, cu faptele mele, îi ajut pe eretici să lovească în creștini?
– Așa se pare, fiule.
– Și totuși, tot așa aș face dacă aș mai trăi o dată!
Bătrânul clătină cu tristețe din cap.
– Păi tocmai asta e! Dacă totul s-ar fi oprit la ghindele acelea îngemănate pe care le-am aruncat în foc…
– Domnul Toader Ispas vă roagă să-l primiți!
*
– Și de unde știi că armata nălucilor nu e deja la Vidin? Presupun că ei nu au nevoie să-și lase caii la păscut…
– Sigur sunt acolo…Cine știe ce necazuri au zapciul Predoi și Episcopul Antonie…
– Și cum putem lupta contra lor? Noi putem folosi banii Frăției, oamenii ei, dar cum luptăm cu lumea de dincolo?
– Nu știu, de asta am venit, să ne sfătuim…Cum de am visat amândoi același lucru? Cine ne avertizează? De fapt, acum îmi amintesc, mie mi-a apărut, printre bogomili, fetița cu picioarele întoarse ce cerșea la biserica de lemn din Calafat. Mi-a spus: “Să vezi ce o să se întâmple acum!”.
Rămaseră tăcuți toți trei, adunați în jurul unei mese mici pe care slujinica pusese niște plăcinte și un clondir cu vin negru.
– Din cauza mea, numai din cauza mea…, se tângui Mihai.
Tatăl său și Toader Ispas nu spuseră nimic.
– Ia mai povestește-mi istoria aia cu armeanul ce vrea să vândă Moldova rușilor. Nu are oare vreun amestec?
– Nu știu, nu cred…Dar tare mi-e teamă că Grigore Tăun nu-și va apăra țara cu vrednicia cu care a făcut-o Bogdan Dumbrăveanu!
– Ba să știi, Toadere, că toate îmi par a se lega. Am citit și eu ceva la viața mea…
– Nu mă îndoiesc, boier Barbu, nu mă îndoiesc…
– …și de la armeni a plecat erezia bogomililor [[2]].
– Da? Înseamnă că acel armean din Iași…
– Tu l-ai văzut la Iași, dar el de fapt locuiește în București. Nu are un singur nume, își zice în multe feluri, așa a scăpat de…
– …a strâns armata morților ciungi de mâna dreaptă ca să distrugă episcopia din Vidin, apoi Moldova…
– Așa se pare. Dacă nu mai întâi Țara Românească!
– Și eu, care i-am dat câteva zeci de oșteni…o fi fost vreun bogomil printre pazvangii, l-am îngropat conform datinii lor…
– Lasă glumele, Mihai, nu e locul lor aici.
– Ce să fac, să vin cu voi la Calafat, sau să merg la Iași să văd ce face unsurosul ăla de Tăun? Parcă are un nume predestinat…
– Merg eu la Iași, tu du-te cu Toader.
Mihai Barbu se ridică de la masă și făcu câțiva pași prin cameră. Covorul gros, turcesc, îi asurzea pașii.
– Mă gândesc la ceva, zugravule bisericesc. Dacă ți-ai imagina fiecare heruvim și serafim văzut sau pictat vreodată de tine, și ai strânge cu ochii minții o armată pe care să o poți pune oricând contra celei a armeanului?
– Bună idee, boierule, bună. Să văd, să văd ce pot face….
– Iar eu mă duc chiar acum la Băneasa. Să vorbesc cu toți preoții și călugării pe care îi cunosc. De abia pe urmă mă îndrept spre Iași.
După ce ieși bătrânul boier, Toader îi spuse lui Mihai Barbu:
– Pentru a intra în lumea de dincolo e nevoie de o minte bolnavă.
– Te gândești la cine mă gândesc și eu?
– Simion Predoi. E în spital, săracu’, la Craiova.
– Și cine suntem noi să-l sacrificăm? Cine știe ce poate păți…
– Vorbești de parcă n-ai fi tu, Mihai…dar ai dreptate. Nu putem dispune de voința unui om cu mintea luată!
“Probabil că ți-e frică ca într-o bună zi cineva să se joace cu mintea ta, cea plină de durerea de a nu-ți mai putea trăi viața!”. Dar tocmai el gândea asta? El, Toader, aflat în pragul bătrâneții, sau poate chiar trecut de el? Și mintea lui putea fi influențată de cineva priceput în astfel de vicleșuguri. Pe Erji o prinsese. Îl necăjea des, și în special înainte de a face dragoste, crezând astfel că el nu-și dă seama că nu mai e femeia care a fost odată. Și chiar dacă știa asta, Toader devenea din ce în ce mai posac, cheful de viață îi pierea pe zi ce trece. Dar nu prea avea ce face. Sau cel puțin deocamdată nu-i venise în minte niciun plan. Cum să-și recapete viața?
*
Au ajuns în Calafat pe înserat. O furtună de praf roșu ținea oamenii în case. Doar un fierar, în curte, ciocănea la un talger uriaș. Când l-au întrebat ce face, a zis că e cadranul unui ceas pentru turnul primăriei. Deocamdată nu înscripționase nicio cifră. Toader își aminti de ceasul morții lui Hristos, pictat într-o biserică de vărul său, Dimitrie Ispas. Cifrele erau chirilice și limbile arătau ora doisprezece.
Pe Nicolae Predoi l-au găsit la popota cazarmei, jucând faraon cu Ion Codreanu și alți doi căpitani. De-abia dacă a avut putere să zâmbească.
– De ce ați mai venit și voi? Vreți să muriți aici? Majoritatea oamenilor au plecat din oraș. Cred că am rămas doar noi, pandurii. Oamenilor le e frică să adoarmă.
Arătă spre un ibric mare cu cafea aburindă, care trona pe masă.
– Dacă ațipim, suntem atacați de o armată de moroi fără brațul drept.
– Sunt bogomili…
– Ce-or fi, dacă ne lovesc cu sabia, după ce ne trezim ne doare partea de trup vătămată în vis. Pe mine m-a înjunghiat în inimă și mă doare și acum. Pe Ion…ia arată-i, Ioane!
Codreanu, încruntat, își suflecă mâneca și le arătă brațul învinețit.
– Iar pe un flăcău l-au lovit la ceafă. Nu mai vede decât umbre! Mai bine pleacă, Toadere! Mai bine pleacă, Mihai!
– Voi de ce nu plecați? Ca să nu dea turcii, nu? Am venit să gonim armata morților într-un fel…
– Da, dar cum?!
Rămaseră toți pe gânduri. Mihai Barbu sparse tăcerea:
– Dar sosia sosiei, Aslan machidonul, sau bulgarul, sau ce neam o mai fi, ce face? E cuminte?
– E cuminte, dar abia dacă-și dă osteneala să-și tragă un colț al turbanului peste ochi. Toată lumea știe că nu e Pazvante Chioru, și că pe acesta l-a ucis Dumbrăveanu. Dar nimeni nu zice nimic, nici măcar turcii. Se mulțumesc numai cu birul dat de cetate. Știu că dacă năvălesc peste noi, în zilele următoare în Balcani ar fi armate austriece sau franceze. Dar dacă Napoleon ar fi înfrânt, nu ar mai rămâne casă întreagă în Calafat și nici urmă din garnizoana noastră. Mai rău e că nu a dispărut de tot sămânța pazvangiilor. Și-au făcut alte cuiburi, pe la Turnu Măgurele, pe la Plevna…Deocamdată, nu au fost decât câteva atacuri, pe care le-am respins, dar nu se știe pe viitor.
– Deci și pe voi vă chinuie Frica!
– Toadere, tu nu știi ce e aici! Seara Dunărea e traversată de flăcărui roșii, iar de pe malul celălalt se aud cântece de jale în toate limbile!
Se strânseră cu toții în jurul sobei, cu toate că în cameră era cald.
– Ce să facem? Să mergem la biserica de lemn, să-l rugăm pe Vasile Nădășan să ne ajute?
– Nu e faptă de creștin, Nicolae! Lasă-l să doarmă în liniște, dacă așa vrea!
– Dar unei oști de moroi nu-i putem împotrivi decât tot o oaste de moroi!
– Să ne gândim…să ne gândim…Non est loquens verbum quartus…
– Ce?
– Așa scria pe clopotul care atunci când a bătut o dată mi-a albit părul. Să nu rostești niciodată al patrulea cuvânt. Adică răzbunare!
– Și eu de ce n-am pățit nimic când a bătut clopotul ăla? râse Mihai Barbu.
– Nu e timpul pierdut, asta ca să glumesc în felul tău.
– Dar pe tine cine…?
– Ei, o muiere nebună…
– Sau poate avea dreptate, mai știi?
Nicolae Predoi se prinse de umărul stâng și se strâmbă de durere.
– Lăsați vorbele, ce facem? Au topit clopotul ăla?
– Cred că da, așa ziceau…Oricum era un clopot păgân, făcut de niște eretici veniți din nord. Și nu am avea timp…Dar poate putem să facem altceva, să-i oprim pe bogomili să se răzbune!
– Ce?
– Nu știu, plec chiar acum la Vidin, să-l întreb pe episcopul Antonie.
– Treci Dunărea noaptea, cu toate duhurile alea fără brațul drept dansând în jurul tău?
– Am să strig tot timpul că răzbunarea e numai a lui Dumnezeu, și să lase oamenii vii în pace!
– E și ofițerul Papp printre ei? Vrea capul lui Dumbrăveanu? L-a visat cineva?
– Nu.
– Nu! Dar tu de unde știi povestea asta?
– Chiar tu ziceai, Toadere, că vorbele aleargă mai repede ca orice armăsar!
– András, András! Ai rămas demn și după moarte! Îți aștepți liniștit Judecata!
– Dar pe Ana a visat-o cineva?
– De unde știi că e moartă?
– Păi ai spus-o tu acuma!
– Nu știu, prespun doar.
Mihai Barbu râse amar, mângâindu-și ciotul brațului drept.
– Eu aș fi bun de bogomil mort. Numai de n-o fi și Safta printre ei! Dar mie mi-ar fi apărut în primul rând. Probabil că o țin rugăciunile adormită.
– Tot rugăciunile au să-i învingă și pe bogomili! Hai, vii cu mine?
– Vin, ce să fac…Nu cred că sunt mai în siguranță aici, în cazarmă!
*
Vodă Alexandru Moruzi, întunecat și la chip și la cuget, l-a primit pe Gavril Barbu de îndată ce i-a fost anunțat.
– Hai, Măria Ta, eu știu bine că ai fost inițiat ca mason la loja “Sfântul Andrei la cele trei frunze de nufăr”, ca și unii prieteni de-ai mei din Frăție.
– Și?
– Și trebuie să ne ajuți! Mai ales că dacă…
Gavril Barbu tăcu brusc, amintindu-și o dată în plus că Vodă Moruzi fusese pus de francezi să domnească peste Moldova, dar se întorsese împotriva lor și acum făcea jocul Țarului Alexandru. Deci poate și al armeanului…
– Că dacă ce?
– Am vrut să zic că dacă dispare Episcopia din Vidin nu ne mai putem uni în veci, așa cum vrea Țarul!
– Mă mai gândesc, ce pot să-ți spun, boier Barbu…Din ce mi-ai povestit, nu luptăm cu oameni, ci cu duhuri necurate! Și apoi de unde până unde crezi că acest cinstit negustor armean…
– Mai gândește-te, Măria Ta! Știi că pe Napoleon l-au proclamat împărat anul acesta, nu?
– Dar de ce nu te ajută vodă Constantin Ipsilanti, stăpânul tău? Doar ai mai fost la Iași, boierule, pe când el domnea peste Moldova. Știu ce ați făcut cu Pazvantoglu.
– Mă întreb dacă mai există vreun secret în Principate! Vodă Ipsilanti mă ajută, dar nu e suficient!
*
Mica ambarcațiune străbătea apele Dunării la fel de lin ca o lebădă un lac liniștit, într-o zi plină de soare. Numai că acum era noapte și lumina felinarului nu reușea să rupă întunericul prea departe. Pe malul celălat se vedeau focuri mari. Toader se gândi că erau aprinse pentru a chema sufletele morților.
– Ai încredere în Dumnezeu, Mihai! Dacă vrea, ne poate pedepsi și în paturile noastre, înveliți cu plapuma. Iar dacă ne apără…
– Știu! Ne apără și aici! Nu mi-e frică. Frica îmbolnăvește, așa știu de la tata. Ori eu mai vreau să trăiesc, să-i văd pe români uniți într-o singură țară! Atât mi-a mai rămas.
– Cred că și mie. Numai că mie…mie mi-e frică că în anii ce au să vie vom mai pierde o bucată de țară, nu ne vom uni.
*
– Ți-am spus, cinstite boier, ți-am spus! Capul plecat, sabia nu-l taie. Eu voi fi spătar și peste zece ani, nu ca bietul Bogdan Dumbrăveanu, care s-a semețit prea tare. Cum vrei să te ajut? Nu-l cunosc pe armeanul ăla!
Grigore Tăun renunțase la fesul de agă, și acum purta un impozant comănac albastru închis. O barbă castanie îi împodobea, sau ca să fim cinstiți mai degrabă îi sluțea obrazul. Vorbele îi ieșeau printre nori de fum. Narghileaua îi zăcea la picioare.
– Nu-l cunoști, spătare? Nu cumva ești omul lui?
– Nu. Pe crucea mea că nu. Dar cum vrei să te ajut?
Ochii lui Tăun sclipiră ciudat, ca ai unui băiețandru care joacă șah și tocmai i-a venit o idee bună.
– Mă crezi sau nu, dar și eu vreau Moldova întreagă. Solomonăriile nu le face el. Iar eu știu de cine se folosește, și cum să-i ameninț. Dar nu va fi suficient. Nu voi putea decât să slăbesc lucrătura iadului, și asta doar pentru scurt timp. Solomonarii vor pleca în alt oraș, și o vor lua de la capăt.
– Bine măcar că ne dai un răgaz, Grigore. Ai grijă, să nu pățești ceva.
– Nu mă cunoști, jupâne! Știu eu cum să-i iau! Îmi vor fi chiar recunoscători.
*
În biserică ardeau lumânările. Călugărul Antonie se ruga la altar. Într-o strană stătea Bogdan Dumbrăveanu, care din când în când se uita la creștinii din Vidin, adunați în biserică, cu ochi bănuitori. Când i-a văzut intrând pe Toader Ispas și pe Mihai Barbu, le-a ieșit în întâmpinare.
– Ați trecut Dunărea noaptea? Și mai sunteți întregi la minte și la trup?
– Tot atât cât eram și înainte, spuse Mihai Barbu râzând încet.
Toader se închina.
– Numai aici suntem feriți.
– Și totuși, noi va trebui să ieșim dimineață. Ne-am sfătuit și am hotărât să vorbim cu bogomilii. Cu cei vii. Toader zice că sunt câțiva aici, în Vidin.
– Nu chiar în oraș, ci într-o așezare apropiată.
– Ne poate duce cineva?
– Cred că da. Hangiul de lângă baia turcească, el zicea că știe unde viețuiesc bogomilii.
Abia acum Toader observă că mulți oameni dormeau, unii în strane, alții chiar pe jos, înfășurați în haine.
– Numai aici pot dormi, nu?
– Da, aici sunt feriți de oastea demonilor care aruncă cu globuri de foc.
– Globuri de foc?
– Da.
Dumbrăveanu îi arătă cu degetul câteva chipuri arse.
– Mari păcate mai au oamenii ăștia…Și cel mai mare cred că e răzbunarea.
– Răzbunarea, trufia…Mândria prea mare l-a pierdut pe bietul Luca Movilă. Nu am să pricep niciodată cum a putut să moară prostește. Auzi, să-l împuște neisprăvitul de Aslan…Probabil nu-l credea în stare. Dar, de fapt, trufia m-a pierdut și pe mine. M-am crezut de neînfrânt. Ei uite că Ana, de pe lumea cealaltă, mi-a luat mințile! Păzește-te și tu, zugravule!
Toader se gândea de mult la Ana și la pericolul ce îl reprezenta pentru el. Dar, pe de altă parte, nu se putea stăpâni să nu gândească rău de Erji. Erzsebet, care îi băga dinadins pletele în ochi, atunci când îl săruta. Lui, care avea atât de mare nevoie de lumina ochilor! Doar-doar o face vreun buboi din cauza căruia să-și piardă vederea! Sau care se împiedica înadins de sacii de hârtie în care își ținea prafurile din care-și prepara vopselele! Doar-doar s-ar sfâșia vreunul, și s-ar risipi pulberea colorată pe care dăduse atâția bani și de care avea atâta nevoie! Și toate astea de ce? Că nu mai avea sânii atât de semeți ca acum câțiva ani! Că nu mai avea aceeași vigoare a pântecelui! Cu toate că, de asta, ca să se păstreze, nu făcuse copii. Toader era convins de faptul ăsta, și nu o ierta. Dar nici Ana nu era mai bună. Ana Turdaș, iscoada austriecilor! Ana Turdaș, care-și omorâse bărbatul! Ana Turdaș, vrăjitoarea! Ajunsese în iad, acolo unde-i era locul. Nu avea să-l tragă și pe el!
– Știi ce cred eu, spătare? Că bietului căpitan Movilă i-au fost băgate în minte semințe ale pierzaniei! Am întâlnit de curând în Maramureș o femeie care zicea că a luat mințile unor bărbați prin vrăji și prin vorbe meșteșugite. Cine știe ce vorbe de felul acesta i-au fost spuse și lui Luca Movilă! Sau…dumitale. Nimeni nu trebuie să-și ia viața sau să lase să-i fie luată. Iar a lăsa să-ți fie luată mintea e același lucru. Trebuie să luptăm până la sfârșit, până în ultima zi.
S-a oprit și a privit chipul lui Bogdan Dumbrăveanu. O undă de lumină îi apăru în priviri, dar se stinse destul de repede.
Au stat în biserică până dimineață. Călugărul Antonie i-a îmbiat să se înfășoare în pelerine și să tragă un pui de somn. Mihai Barbu a dormit, Toader nu. Se gândea la păcatele oamenilor, la păcatele lui. La viața tihnită a părinților săi, în comparație cu a sa. La Războiul lui Horia, la execuția Crăișorului. La vorbele acestuia, care îl îndemnase să ierte. Toată viața s-a străduit să ierte, dar nu a putut. “Non est loquens verbum quartus”. Oare când va bate clopotul a doua oară?
Era o dimineață cenușie, plină de murmurul Dunării. Nu au apucat să facă nici zece pași, când de la o poartă a țâșnit un bărbat care a împlântat o furcă în pieptul și pântecele lui Mihai. Toți cei patru dinți. Totul s-a petrecut atât de repede, că de-abia după ce omul a luat-o la fugă Toader a scos pistolul, a tras și l-a nimerit în umăr. Din urmă venea episcopul Antonie, împreună cu câțiva oameni ce ieșiseră din biserică, speriați de împușcătură.
– Vai, ce nenorocire!
Mihai Barbu murise pe loc. Din gură îi ieșeau valuri de sânge.
– Precis moare taică-su!
Doi soldați turci îl aduceau pe asasin. Omul se ținea de umăr și printre degete îi curgea sânge.
– Așa mi-a zis femeia care mi-a apărut în vis. O femeie blondă, cu un gheb mare în spate și unul în piept. Că azi va intra în Vidin regele bogomililor morți, îmbrăcat în negru și fără brațul drept!
– Duceți-l la spânzurătoare!
– La spânzurătoare!
– Și dacă a avut dreptate bietul om? De unde știți că acest bărbat nu era un bogomil mort de veacuri?
– Lasă-mă, jupâne, să pun mâna pe el, să văd dacă a fost om în carne și oase!
Toader se aplecase peste trupul lui Mihai, pentru a-l apăra de mulțimea de oameni ce-și pierdeau mințile cu fiecare clipă ce trecea.
– Hai, ajutați-mă să-l duc în biserică!
Câțiva creștini, ce-l țineau minte pe zugrav de când fusese proclamat salvatorul Vidinului, l-au ajutat să transporte trupul neînsuflețit.
– Safta a făcut asta! Doctorița Safta, din Craiova. L-a luat la ea, să-i ție de urât! Of, Doamne, pe mine ce soartă mă așteaptă?
– Uită-te, fiule, mai mult spre cer decât pe pământ!
– Asta încerc zi de zi!
– Nu destul, nu destul! Aşa, şi Bogdan Dumbrăveanu mă roagă în fiecare zi să-i citesc rugăciuni. Dar mare lucru nu se poate face atât timp cât el are inima arsă de patimi.
Fostul spătar se ţinea deoparte, privind cu ochi cuprinşi de groază oamenii ce cărau cadavrul. Fusese prima noapte pe care o petrecuse în biserică. Ațipise puțin în strană, și nu mai avusese vreunul din visele ce-i chinuiseră somnul de o săptămână încoace. În ele se făcea că pe o câmpie verde erau aliniați oșteni fără brațul drept. Așa cum puteau, doi dintre ei învârteau o tocilă uriașă. Ana, goală în întregime, ascuțea pe tocilă o sabie mai mare decât ea, ca cele folosite în vechime. În alt vis, femeia era culcată pe sabie și o ascuțea cu o piatră lunguiață. O ajuta un bogomil care avea mâini în loc de labele picioarelor. De fiecare dată îi spunea: “Mai ai puțin, Dumbrăveanu, mai ai puțin, și capul ți se va rostogoli printre picioarele bogomililor!” Și râsul ei răsuna până departe. Îi zgâria urechile mult timp după ce se trezea. Dar și Ana era rănită de dorința ei de răzbunare. Trupul ei, alb și neted la începutul visului, ajungea să fie înțepat de așchiile sărite din tocilă până ce sângele curgea șiroaie. Iar când stătea culcată pe sabia gigantică și încerca să o ascută cu piatra, aluneca și tăieturi lungi îi brăzdau coapsele. Sângele care se întărea lua forma unor boturi lungi și rânjite de lup.
– Minune! Minune!
Unul din târgoveții ce ațipise pe o bancă, biruit de chinul unei nopți albe, fugea acum după călugărul Antonie.
– M-a doborât somnul, dar de data aceasta nu am mai visat oștirea morților! Și nu eram în biserică, după cum se vede!
– Ești de-al lor, înseamnă! spuse un bărbat vârstnic, ai cărui ochi luceau de răutatea unei îndelungate boli.
Călugărul Antonie se opri în pragul bisericii.
– Să mai vedem ce se întâmplă. Prin case mai sunt oameni doborâți de somn. Să mai treacă o zi. Demonii poate atacă mai mult în somnul de noapte.
Peste patru ceasuri, toți creștinii din oraș sperau că scăpaseră de asaltul oastei de strigoi. Ba chiar nu-l mai spânzurară pe ucigașul lui Mihai Barbu. Era acum eroul cetății.
– Bine a făcut. Ați văzut ce chip schimonosit de ură avea boierul oltean? Dacă asta era cu adevărat, pentru că eu cred că era căpetenia oștii de strigoi!
– Și zugravul bisericesc? Doar au venit împreună!
– Pe ăsta să-l lăsăm deocamdată. Dar dacă se mai întâmplă ceva…
În acest timp Toader plecă de la căpătâiul lui Mihai Barbu, depus în biserică, așa cum se cuvenea.
– Părinte Antonie, cred că am să-mi amân vizita în sălașul bogomililor. După cum ai spus, să vedem ce se mai întâmplă.
– Ai grijă mare, Toadere!
– Pe mine mă apără Dumnezeu!
– Te apără, dar tu însuși, prin slăbiciunea ta pentru muieri și prin faptul că nu poți ierta, te descoperi forțelor răului!
– Să iert…să iert! Văd că Dumbrăveanu nu se dezlipește de Sfinția Ta. Spune drept, el l-a ucis pe ofițerul Papp?
– E taina spovedaniei, fiule…nu pot să-ți spun…Dar tu socotește că a făcut-o el și iartă-l!
Toader nu spuse nimic. Se îndreptă gânditor spre han. La unul din geamurile de jos, o slujnică tânără uda florile de pe pervaz. Așa cum se apleca, i se vedeau sânii albi, netezi și strălucitori. Cum îi avusese odată Ana. Cum îi avusese odată Erji.
Zugravul ceru o cameră. Urcă, își așeză micul cufăr pe pat și se uită în oglindă. Dacă nu ar fi avut părul alb, i-ai fi putut da treizeci de ani. Dacă!
Coborî scările cu pași măsurați. Slujnica ștergea mesele și nu îi aruncă nicio privire. Deasupra orașului se adunaseră nori de ploaie. Pentru o clipă, lui Toader i se păru că semănau cu boii negri ce trag dricul uriaș al Morții, gata să calce în picioare bogați și săraci, tineri și bătrâni, urâți și frumoși. Se întoarse la biserică, unde îl văzu pe Bogdan Dumbrăveanu așezat într-o strană. Îi puse o mână pe umăr.
– Eu te iert, spătare!
[1] idee preluată din Crangan C. Cine erau bogomilii, straniul popor fără de țară. Erau creștini, dar își îngropau morții fără mâna dreaptă, articol online, 2015, https://adevarul.ro/locale/galati/cine-erau-bogomilii-straniul-popor-tara-erau-crestini-isi-ingropau-mortii-mana-dreapta-1_5655e1347d919ed50e93f920/index.html, accesat noiembrie 2018
[2] idee preluată din Crangan C. Cine erau bogomilii, straniul popor fără de țară. Erau creștini, dar își îngropau morții fără mâna dreaptă, articol online, 2015, https://adevarul.ro/locale/galati/cine-erau-bogomilii-straniul-popor-tara-erau-crestini-isi-ingropau-mortii-mana-dreapta-1_5655e1347d919ed50e93f920/index.html, accesat noiembrie 2018
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.