Capitolul 10. Raiaua turcească
Turnu Măgurele, 1809
– Acum înțeleg de ce-i zice Turnu!
Simion Predoi se ridicase în scări și privea cu gura căscată uriașul turn, de care bastioanele se lipeau ca niște pui de mama lor. Parcă de frică, își înghesuiseră jumătate din circumferința de piatră în grosimea zidurilor. Firidele pentru pușcași priveau în toate părțile, neliniștind oamenii și caii.
– Să atacăm!
– Nu te grăbi, Simioane!
Ion Codreanu îl prinse de braț și îl strânse tare. Se uită în ochii lui până ce Simion își plecă privirea. Uneori putea să-l stăpânească. După ce murise Nicolae Predoi, majoritatea pandurilor îl ceruseră pe nepotul acestuia drept căpitan. În zadar a încercat Ion Codreanu să le explice că tocmai din cauza supărării pricinuite de boala nepotului îl lăsase pe zapciu inima. Ce să facă cu un căpitan adus de la spitalul de lunatici? Dar cu cine să vorbească? Cui să le explice? Parcă erau stăpâniți de duhuri necurate. Cu o săptămână în urmă venise Iancu Jianu, și el aproape un copil căruia abia de-i mijise mustața, zicând că oltenii nu mai suportă atacurile pazvangiilor. Că bandiții își făcuseră alte cuiburi, la Turnu Măgurele, și, posibil, la Plevna. Era în fruntea câtorva mii de haiduci, care cereau să treacă Dunărea și să distrugă așezările turcești. “Și apoi cetatea de la Turnu Măgurele a fost a noastră, până să facă turcii raia acolo!” spusese Iancu Jianu, îndreptându-și trupul subțire. “Dacă nu vă alăturați nouă, trecem Dunărea singuri!”.
– Ai răbdare să se facă noapte, și atunci distrugem cetatea cu tunurile.
Ion Codreanu nu a avut ce face. L-a trimis pe Dumitru Macat la Brașov, să-l anunțe pe Toader. Dacă vrea, să li se alăture. Nu va trimite toată garnizoana să-i ajute pe haiduci, dar dacă vor avea pierderi mari, le va asigura întăriri. Trebuia păzit în continuare Calafatul. S-au dus spre gurile Oltului, pentru a întâlni armata haiducilor. Copiii codrului își mânau caii mai iute ca pandurii, întrecându-se cu aceștia. Unii dintre ei își desnodaseră mustățile lungi, care acum fluturau în vânt. La oblânc aveau flinte cu țintă sigură, datorită celor cinci inele de fier de lângă trăgaci.
Măi podare, trage podul,
Să nu trec prin apă Oltul,
Că mi-e murgul cam nebun,
Trece Oltul ca pe drum…[1]
Toader Ispas îi ajunsese din urmă, cu puțin timp înainte de a încercui cetatea Turnu.
– Ce nu înțeleg eu, Ioane, este cum de i-au dat drumul lui Simion din spital.
– S-au dus pandurii, l-au silit pe doctor să îi dea drumul…
– Dar ăștia chiar nu au pic de minte? Nu gândesc deloc?
– Uite ce cred eu, Toadere…dar ia-o și tu, așa, ca pe o părere. Eu am impresia că bătrânul Predoi prea i-a ținut din scurt. Disciplină și iar disciplină. Pedepse, rații reduse, solde tăiate…Mai ales în ultimul timp se făcuse așa de rău, de nici eu nu-l mai suportam. Ei, Dumnezeu să-l ierte, despre morți numai de bine, dar asta a fost. Iar flăcăii ăștia pișicheri s-au gândit la o șmecherie. Să-l pună căpitan pe Simion, că tot a mai fost el în funcția asta, îți amintești?
– Ba bine că nu! Ce pocinoage a făcut și atunci…
– Așa, și să profite de faptul că are mintea rătăcită, ca să facă de fapt ce vor ei. Sunt împărțiți în două. O parte, e drept mai mică, mă vor pe mine căpitan. Sunt oameni care înțeleg să-și facă datoria, să lupte, să păzească granița.
– Și adică acum garnizoana are doi căpitani?
Ion Codreanu zâmbise, mângâindu-și mustața încărunțită.
– Așa se pare…Oricum, eu am încă influență asupra lui…dar e nenorocire mare, cum nu-ți închipui. De abia pot să-l țin să nu facă prostii…Are vedenii…
– Își ia doctoriile?
– Nu, nu și le mai ia. Păi dacă oamenii ăștia îi cântă în strună că e sănătos tun, așa crede și el!
– Cum au putut face așa ceva?
– Răul prinde repede. A fost deajuns să-i vină unuia ideea…Acum fumează ciubuc nestingheriți, se trezesc cu o oră mai târziu, își aduc ibovnice în cazarmă, nu se mai antrenează, ce mai, asta viață!
– Doar n-or fi cei care m-au ajutat pe mine!
– Nu, nu toți, doar o parte… Ăștia profită ca să-și satisfacă năravul. Nu am aflat încă cine a fost mintea aia strălucită, cel căruia i-a venit primul ideea!
– Eeeiii, Ioane, tare mi-e teamă că ăsta e începutul unei noi mode…, tare mi-e teamă! Să pui la conducere un bolund ca să faci ce vrei…Iar dacă nu merg bine lucrurile, să-l trimiți la spânzurătoare!
*
Au făcut așa cum a zis Ion Codreanu. La adăpostul nopții, au distrus cetatea cu tunurile, fără să piardă niciun om. Zorile au arătat niște ruine pustii. Apărătorii fugiseră, luându-și probabil și răniții.
– Pe unde au scăpat? Acum nu mai avem pradă!
– Probabil printr-un tunel subteran, că nu au putut să zboare! Ia începeți și căutați!
Nu au găsit nicio poartă spre adâncul pământului. Un pandur se lăsase pe vine și privea cu ochii lui ageri colbul așternut peste pietrele și cărămizile sparte.
– Și totuși au fost aici, văd urme de sânge.
– S-ar putea ca poarta să fie astupată de dărâmături.
– Mai mult ca sigur! Nu există cetate fără ieșire pe sub pământ! Ziua i-am fi zărit. La asta te-ai gândit, căpitane Codreanu?
– Gândește-te tu, mucosule! Gândește-te că acum poate nu mai vedeai lumina zilei! Mai departe bate o muschetă din vârful unui bastion decât un tun așezat pe câmp! Sau nu știți că turcii au niște flinte mai lungi ca voi?
Ion Codreanu le întoarse spatele haiducilor ce se apropiau puși pe arțag. Se îndreptă cu pași mari spre Toader.
– Îi auzi? Nu-și dau seama că…
– Îi aud, Ioane, îi aud…Și-i văd! Asta este!
Zugravul își liniști calul, mângâindu-i coama.
– Oare flăcăii ăștia știu că un cal trebuie încălecat pe partea fără coamă? Că altfel te pasc numai nenorociri?
– Nu cred. Acum vor să dărâme și Plevna. Și Vidinul. Ce-i drept, trebuie să li se dea o lecție bandiților ce pradă Țara Românească, dar ce va zice Vodă?
– Care Vodă, Ioane? Chiar știu eu mai multe ca tine?
– Ah, da uitasem, e generalul ăla rus la cârma țării. De doi ani nu mai avem domn!
– Și asta nu-ți spune nimic? Ai văzut ce puști bune au haiducii? Mai bune decât pandurii…
– Adică de fapt e războiul rusului cu turcul?
– Păi eu așa gândesc…
– Dar nu spui nimic.
– Dar nu spun nimic! Că tot aia e!
Râseră amândoi.
– Și ce facem, îl anunțăm pe Aslan să fugă?
– Cum au același nume…Da, trebuie să-l anunțăm, doar ne-a slujit cu credință…
– Mult spus, Ioane. Și-a văzut interesul, atâta tot. Și uite așa se năruie domnia lui Pazvantoglu, și vremea de pace pe malurile Dunării. Toate au un sfârșit. Și asta numai fiindcă flăcăii ăștia vor răzbunare.
– Și episcopia, călugărul Antonie, Bogdan Dumbrăveanu…Cine se duce acolo?
– Eu, cine? Trebuie să fac și eu ceva, nu?
– Ai grijă și de iscoadele noastre din Vidin. Deși nu prea merită…
*
– Pleacă, Aslan, pleacă! Mâine, sau chiar în câteva ore, o armată va fi aici și va da foc Vidinului!
Aslan trase un fum din ciubuc, apoi încă unul. Privi covoarele bogat ornamentate ce acopereau fiecare jumătate de perete. Întâi pe cel verde, apoi pe cel roșu.
– Și unde să mă duc? Poate acasă. Sunt din Timoc, ca și Osman Pazvantoglu.
Toader tresări.
– Și de asta semănați atât de bine? Îți fi rude, poate?
– Poate, dar eu nu știu. Sunt macedonean. Mai degrabă, domnule Ispas, cred că e adevărat ce spui dumneata. Și eu, și Osman Pazavantoglu, am văzut în copilărie aceeași copaci, am respirat același aer, ne-a încălzit același soare, am avut de suferit din partea oamenilor aceluiași pământ și am răspuns la rândul nostru prin ură.
Oftă și se ridică în picioare.
– Să-mi fac o traistă. Voi ieși îmbrăcat ca un negustor neamț, și cu mustața rasă. Sunt pregătit pentru momentul acesta. Pot să-mi iau ce vreau din palat, nu?
– Parcă cât îți încape în traistă…Treaba ta! Adică nu! Să-mi arăți și mie ce iei! Te-aș întreba ceva, dar nu am cum să știu dacă spui adevărul. Te întreb totuși…Ai omorât vreodată un român? Eu eram la ascultătoarea din casa ambasadorului austriac când Pazvantoglu vorbea în numele tău, e drept că sub influența miasmelor aducătoare de vedenii. Dacă ar fi să-i dau crezare, ai ucis doi, chipurile în luptă dreaptă.[2]
– După cum spui, domnule Ispas, nu vei ști niciodată. Dacă m-ai iertat, ține-te de hotărâre…Eu îți mulțumesc.
– Vei pleca odată cu mine. Dacă faci ceva necugetat, te împușc!
– Mori și tu apoi.
– Nu ești prost, Aslan. Hai să nu pierdem timpul! Oricum…ai rostit mai mult de trei cuvinte…
*
Bogdan Dumbrăveanu privi iute, cu ochi măriți de spaimă, spre fereastră, deși prin aceasta nu se zărea decât cerul senin al după-amiezii.
– Și de ce să plecăm, jupâne Ispas? Nu sunt tot români de-ai noștri?
– Ba da, dar în fruntea pandurilor e Simion Predoi.
– Nebunul?
Episcopul Antonie se uită la Dumbrăveanu cu o licărire de zâmbet.
– Spătare, ți-am zis de atâtea ori să nu mai rostești cuvântul ăsta! Un creștin nu face asta!
Apoi îl întrebă pe Toader:
– Adică să fugim așa, ca Lot din Sodoma? Pe oamenii ăștia îi lăsăm să piară?
– Da, părinte? Ai uitat ce făceau oamenii ăștia acum zece ani? Câți din ei au fost pazvangii?
Bătrânul își împreună mâinile.
– Dacă l-ai iertat pe Aslan trebuie să-i ierți pe toți.
Toader se foi în scaun, apoi se ridică și începu să se plimbe prin cameră cu pași repezi.
– S-ar putea ca întâi să dea foc Plevnei, de-abia apoi să vină aici. Simion parcă e o fiară, ucide orice om întâlnit în cale. Și-a făcut o ceată de descreierați care, în goana calului, rotesc sulițe scurte deasupra capului și le aruncă în oameni ca în iepuri. Acum, eu nu zic că nu e bine că am distrus avanpostul turcului pe pământ românesc…
– E chiar foarte bine! Ce n-aș da să fi fost și eu acolo…
– Dar…Nu, nu știu ce să fac…
Își trecu mâinile prin părul alb.
“Non est loquens verbum quartus”.
– Nici nu pot să-mi trădez românii mei! Știi ce, părinte? Spune-le dumneata că vine Judecata de Apoi. Că se va cutremura pământul! Că va ieși Dunărea din albie și-i va înneca! Orice! Fă-i să plece, dar nu le spune de armata lui Jianu!
– Nu poate, domnule Ispas, nu are nimeni ce le face.
– Te-a întrebat cineva ceva?
Toader se uită urât la Aslan, acum bărbierit și îmbrăcat într-o redingotă neagră.
– De mine nu se vor atinge, orice ar fi.
– Zău, părinte? Vor trage cu tunurile, de pe câmp. Apoi vor da foc înainte de a intra în oraș.
– Atunci voi încerca ceva.
Călugărul Antonie, pășind încet din cauza poverii anilor, se duse la biserică și trase clopotul. Când s-au strâns destui oameni, le spuse că bogomilii de pe lumea cealaltă pregătesc un nou atac, așa că să-și ia fiecare ce are mai de preț și să plece departe. Să treacă Dunărea, sau să o ia spre sud, spre munți. Dar să plece degrabă din Vidin. Să revină abia peste o săptămână, că între timp el se va duce la așezarea bogomililor și le va cere să-și țină morții pe tărâmul lor. Unii l-au ascultat, alții nu. Cei credincioși nu i-au pus la îndoială cuvântul. Dar printre cei care l-au ascultat s-au găsit destui să zică că ori este o păcăleală, ori sunt aiurelile unui bătrân nebun. Ba chiar unul mai răsărit la minte a zis că îi scoate din oraș pentru ca turcii să le ocupe casele.
– Am făcut și eu ce am putut…
– Știți ce? Eu mai am o treabă de rezolvat în Vidin. Trebuie să-i anunț să plece pe câțiva oameni, iscoadele noastre. Luați-l voi pe Aslan, și nu-i dați drumul decât…Dar unde mergeți, părinte Antonie?
– Păi eu m-am gândit demult să-mi sfârșesc viața la o mănăstire din Moldova. Acolo mi-e locul.
– Și dumneata, spătare?
– Eu nu…Sunt neajutorat ca un copil. Mă cuprind spaimele oricând. Nu mă liniștesc decât rugăciunile preotului. Dar tot mai pot să-l împușc pe Aslan dacă vrea să fugă. Așa că vii cu noi în Moldova, turcule!
– Stați, ne vedem peste trei zile în București. La hanul Gabroveni.
*
După ce trecu pe la câteva case și discută cu gospodarii, spionii ce trebuiau anunțați, Toader se duse la frizer, îi spuse să-l tundă și să-i cănească părul.
– Ce culoare?
– Castaniu închis.
În timp ce-i număra plata omului, i se păru că aude clopotul de la Cascada Cailor bătând a doua oară. Aruncă iute o privire în oglindă, ce îi arătă umerii să-i lați și brațele groase. Poate doar i se păruse. Dar o va putea iubi pe slujnica de la han? Mai era încă acolo? Era acolo, servind doi bătrâni cu șerbet și cafea. Doi bătrâni? Zugravul se uită la mijlocul ei. Era tot subțire, poate nu făcuse copii încă.
– Cu ce vă servesc, domnule?
– Cu o bere. Aveți, nu?
– Desigur.
– Atât?
– Nu. Ia așează-te puțin la masă. Ai bărbat?
– Nu. Adică am avut, dar a murit.
– Îmi pare rău. Prunci?
– Nu.
Toader făcu un mare efort, mai mare poate decât ar fi fost să țintească spre pieptul inamicului, și nu spre picioare sau brațe, cum făcea mereu. Scoase doi galbeni și începu să-i rostogolească pe masă. După ce monedele se ciocniră de două ori, o întrebă:
– Mai ai multă treabă azi?
– Nu, jupâne, dacă vrei urcăm în camera mea.
– Dar dacă aș mai pune încă zece, și am merge în odaia mea, dar care e în București?
– Atunci mă duc chiar acum să-mi iau cufărul.
– Îl ai pregătit? De ce?
– Nu mai puneți întrebări, domnule, dacă vreți să vă fac pe plac. Am auzit și eu predica părintelui Antonie.
*
– Unde-i Toader Ispas? Am văzut că ai fost ultimul cu care a vorbit înainte de a dispărea în galop!
– Simioane, ia și te potolește, Simioane! A plecat și omul în treaba lui, nu-l poți obliga să participe la campanie. A venit de bună voie, pleacă când vrea!
– Asta după ce nu a tras un glonț la Turnu Măgurele?
– Dar tu ai tras?
– Nu mă interesează, tot dezertor se cheamă că e! Când îl prindem, îl spânzurăm!
– Simioane, amintește-ți ce a făcut omul ăsta pentru tine, Simioane! Cum te-a luat cu el, să-i fi ucenic. Și eu te-am ajutat să nu stai închis la bolniță, și Dumitru Macat…
– Și apoi de ce m-ați lăsat? De ce? Ai idee cum e să stai atâția ani în spitalul din Craiova? La nebuni?
– Amintește-ți că ai început să ai alte idei! Periculoase.
– Și de ce nu m-ați ajutat? Ați uitat de mine, sau ce?
Ion Codreanu tăcu, mușcându-și mustața.
– Eu a trebuit să-mi văd de viața mea. Nu puteam trăi în locul tău. Și amintește-ți ce mi-ai făcut! Ce-mi faci și acum!
– Ce-ți fac? Sunt mai iscusit ca tine, merit să fiu comandant!
– Da, Simioane, meriți! Desigur că meriți…
“Te răzbuni pe toți oamenii care ți-au văzut boala, slăbiciunea, fie că te-au ajutat sau nu”.
– Ai grijă, căpitane Codreanu, că te văd spânzurat de barba lungă a unui…
– Mai termină, nu mă sperii eu de vedeniile tale!
– Jianu zice să mergem întâi la Plevna, apoi la Vidin. Dar eu am să-l conving să facem invers. Pentru că știu că acolo s-a dus Toader Ispas.
– Simioane, mai bine să-ți dau o doctorie pentru minte, o fiertură de buruieni, așa cum știu eu să fac. Toader s-a dus spre casă, spre Brașov.
– Ține-ți doctoriile pentru tine, Codrene. Știu eu mai bine unde s-a dus maestrul meu.
*
– Nici nu m-ai întrebat cum mă cheamă…
– Cum te cheamă?
– Teodora, ca pe împărăteasă…
– Ce ești, româncă?
– Câte puțin din fiecare nație ce trăiește în orașul ăsta.
Treceau Dunărea cu bacul. Toader nu-i cumpărase încă un cal. Avea să-i ia unul la Calafat.
– Cum de aveai bagajul făcut, Teodora?
– Știam că ai să mă iei de aici, Toadere. După cum vezi, îți știu numele. Am știut de acum câțiva ani, de când ai venit la han și m-ai privit îndelung. Nu trebuia să-ți cănești părul. Pentru mine nu are importanță asta.
*
Drumul a fost lung pentru oastea de panduri și haiduci. Și-au făcut tabăra pe malul Dunării, mulțimea de focuri înroșind apa. Simion Predoi se retrase devreme în cortul său. Nu voia să spună ceva care să-l compromită în fața oamenilor săi. Știa că dacă bea vin vedeniile îi stăpâneau mintea. Se întinse, cu capul sprijinit pe pătura făcută sul, și într-un târziu adormi. În vis îi apăru Ana Turdaș, goală, legată de mâini și de picioare pe o roată care se învârtea încet.
– Ce faci, Simion?
Gura cu buze pline îi ajunsese în dreptul buzelor bărbatului.
– Ți-a fost dor de mine?
Acum Simion avea în fața ochilor coapsele albe ale femeii.
– Nu vrei să vezi ce mai face Toader?
Ochii albaștri ai Anei priveau într-ai lui, iar pupilele negre erau mici fântâni fără sfârșit. Fântâni ale dorinței, ale vieții, ale tinereții.
– Mai întâi te vreau pe tine!
Simion o prinse de sâni și roata se opri.
– Stai, nu acum, vino să vezi ce face!
– Dar putem intra în visul lui?
– Putem, pentru că tocmai păcătuiește!
– De ce nu te pot pătrunde?
– Pentru că în viața ta nu ai mai făcut asta!
Așa că mințile lor porniră în zbor, până în odaia întunecată a unui han din București, unde Toader dormea alături de Teodora. Când privi spre Ana, Simion văzu că dintr-o dată aceasta se acoperise cu o pelerină neagră, cu glugă.
– Veniți să stăm de vorbă, amândoi!
Trupurile rămaseră în pat, doborâte de somnul dulce ce urmează de obicei unei nopți de dragoste, dar duhurile se ridicară încet. Toader era îmbrăcat în veșmintele de drum, iar Teodora în hainele ei de slujnică.
– Știai, Toadere, că femeia asta e iscoada pazvangiilor?
– Da, bănuiam. De ce ați venit aici? Nu aveți nicio putere asupra mea!
Ana începu să râdă.
– Poate Simion, deși nu cred că vei mai putea să cobori munții spre Oltenia fără să fii spânzurat! Dar eu am ce-i face femeii ăsteia!
Teodora aruncă o privire spre corpul ei întins în pat, cufundat în somn. Un colț al plapumei era dat deoparte și i se vedea sânul drept. Făcu un efort să-și miște mâna și se înveli.
– M-aș putea trezi de tot, dacă nu aș citi în cugetul tău ce vrei să-mi faci. Așa, să văd cum te pot împiedica. Văd că ești de pe lumea cealaltă.
– Probabil că sunt singurul care sunt conștient că visez, dar nu pot pătrunde în mintea altora. Asta probabil din cauză că nu am fumat opium niciodată. Tu ai fumat, Teodora?
Umbra femeii se lipi de cea a lui Toader. Îl sărută pe urechea mărginită de șuvițe care se făcea când albe, când castanii.
– Tot prost ai rămas, măi Toadere! Păi tu știi că bărbatul ei nu e mort, așa cum ți-a spus, că este pazvangiu?
– Taci, nălucă! Noi ne putem trezi oricând și face dragoste cu trupurile noastre de carne. Tu poți? Dacă da, pătrunde-o, Toadere, ce mai stai! Dacă nu ai făcut-o niciodată cu ea în timpul vieții, nu vei putea simți nimic! Și văd multe femei în viața ta, dar nu pe aceasta! Chiar dacă ai iubit-o! Vai, și o mai iubești! Te silești să mă iubești pe mine, chiar așa păcătoasă cum crezi că sunt, dar o iubești mai departe pe ea! Și-ți pare rău!
Glasul Teodorei suna din ce în ce mai ascuțit, iar trupul lui Toader se mișcă în somn, bărbatul ducându-și mâna la ureche.
– De ce faci asta, Simioane? De ce ești aici?
– Tu ai avut noroc toată viața. Te iubesc femeile și după moarte și se bat pentru tine. Trebuie să suferi și dumneata, domnule Ispas! Prea m-ai disprețuit tot timpul în sinea ta! Nici măcar milă nu ți-a fost de mine. Doar dispreț. Aveai cu cine te compara, față de cine să te simți un zeu! Dar acum s-ar putea să o pățești! Pentru că eu te-am declarat dezertor și mai devreme sau mai târziu vei fi spânzurat!
– Ah, taci, Simion, taci! Ai dreptate, iartă-mă!
Teodora îl privi surprinsă.
– Îți ceri iertare? Te credeam mai bărbat! Dar de la mine nu-ți ceri? De ce nu mă poți iubi? Ce are năluca asta și eu nu am?
– Recunoaște, Toader, că față de asta eu am fost bună în timpul vieții!
– Recunosc, recunosc…
Se apropie de Teodora și o mângâie pe părul lung, pe gâtul neted, pe sânii tineri. Trupurile din pat se îmbrățișară.
– Crezi că dacă îmi iubeam bărbatul mai plecam cu tine?
– Prostule, a plecat cu tine ca să afle secrete despre Frăție!
– Cui să i le spună?
– Găsește ea cui, cui îi dă mai mulți bani. Sau la toți, pe gratis. Doar e copilul durerii mai mult ca mine sau ca tine.
– Și totuși de frumoasă e frumoasă…
Teodora începu să țipe iar pleoapele ei din carne pâlpâiră. Ana se repezi și-i astupă gura.
– Nu te trezi încă!
– Dar ce vrei să faci, Ana? Nu ai venit aici să ne răzbunăm pe Toader?
– Am venit să-i arăt cât e de prost. Se va trezi el, să-și amintească visul ăsta și lângă ce viperă stă. Pe cine a crezut el că salvează din Vidin și poate iubi! Dar nu acum. Acum trebuie să-l convingi pe Simion să renunțe la răzbunare, Toader!
– Adică tot pe el îl iubești? Pe cine ai iubit în timpul vieții, pe el sau pe András Papp?
Năluca Anei se așeză pe un scaun. Pelerina neagră se desfăcu, arătând o parte din trupul ei gol, pe care fugeau umbre întunecate.
– Nu știu. Cred că pe amândoi. Dar acum nu mai are importanță. Nimeni nu mai poate face dragoste cu mine, nici măcar în vis. Doar…doar Avi Katz. Dar cu el nu vreau eu. Nu pot să-i iert felul în care m-a jignit. Sau…Dar apropie-te, Toader! Pune-mi mâna pe sâni!
Năluca își încolăci picioarele albe în jurul mijlocului bărbatului.
– Ah, o simți pe Erji! Amintirea pântecelui ei îți ocupă mintea! Chiar dacă…chiar dacă nu o mai iubești. Sărăcuțul de tine! Ce vei face acum? Că nici pe muierea asta nu o poți iubi, acum, că știi ce poate! Nici măcar nu…
– Taci, Ana, taci!
Teodora se aruncă asupra Anei și o zgârie cu unghiile pe față, dar nu rămase nicio urmă. Apoi începu iar să țipe, dar de data asta Toader fu cel care-i astupă gura.
– De fapt al cui e visul ăsta?
– Al tuturor.
– Și cine-l stăpânește?
– Cine e mai puternic.
– Atunci, Ana, ajută-mă să o leg cu o cârpă peste gură, și cu o funie de scaun. Nu vreau să se trezească până dimineață!
– Și de ce aș face-o?
– Ca să…
Toader cugetă îndelung, încruntat.
– Poate mai ai o șansă să fi iertată la Judecata de Apoi.
– La ceasul al unsprezecelea, când vor învia oasele! Atunci Safta va avea spatele drept, și Mihai Barbu brațul. Dar eu voi dori tot dragostea pământească, pentru că îi știu dulceața!
– Atunci nu vei fi iertată, Ana! Căiește-te! Sau poate mai ai o șansă! Uitarea! Uitarea vindecă totul. Poate că aduce și iertarea.
În timp ce vorbeau, legau fedeleș duhul Teodorei. Dintr-o dată, chipul Anei se lumină. Pocni din palme ca pe vremuri, în Bucovina. În mână îi apăru un ac lung cu care îl înțepă pe Simion în coapsă. Acesta țipă și dispăru. Trupul adormit într-un cort pe malul Dunării tresări puternic, apoi se cufundă mai departe în somn. Dar duhul lui Simion nu se mai duse la Ana. Acum era băiat, de-abia îi mijise mustața, și se chinuia cu problemele de matematică la cula tatălui său. Nu-i ieșeau. Furios, ieși în curte, se duse la fântână și se uită în adâncul ei.
– Toader, în iad există o fântână de piatră. Izvorul curge o zi de la gâtul unui om decapitat la gura capului ce îl ține în mâini, iar o zi invers. Dacă bei în prima zi uiți totul, dacă bei în a doua zi îți amintești totul.
– Nu te cred. Ai citit în mintea mea. E o veche legendă grecească.
– Chiar în noaptea aceasta îl voi duce pe Simion să bea din izvorul uitării. Te va lăsa în pace. Poate nu va mai ucide pe nimeni.
– Lasă-l în pace! Unde e acum, oare?
– Nu, asta trebuie să fac, nu ai cum să mă împiedici. Dar nu vrei să vii și tu să bei din apa de a doua zi? În felul acesta nu vei uita niciodată zilele tale fericite.
– Tu ai băut?
– Da.
– Și nu ți le amintești și pe cele chinuite?
– Ba da.
– Și nu crezi că asta se întâmplă dacă bei dintr-un izvor aflat în iad?
Ana nu răspunse.
– Îți zic adio, Ana. Nu mă voi mai atinge de femeia asta, așa că nu îmi vei mai putea veni în vis. Dar de ce m-ai iertat? Venisei cu Simion să îmi faci rău.
Ochii albaștri ai Anei se umplură de lacrimi. Îl sărută ușor, pe buze.
– Pentru că mă iubești. Măcar puțin.
Dispăru încet, desfăcându-se în fuioare.
Toader privi spre Teodora, trupul de carne dormind lângă al lui, iar duhul legat de scaun și cu gura astupată cu cârpe. Apoi începu să țipe tare, până se trezi. Rămase mult timp privind tavanul, de un alb lăptos în camera întunecată. Cele patru scaune zăceau liniștite în jurul mesei mici, pătrate. Nu le mișcă nimeni tot restul nopții. O auzea pe Teodora scrâșnind din dinți, în somnul ei zbuciumat.
*
– Ce fel de căpitan e ăsta? Nici nu știe unde mergem…
Pe doi haiduci îi pufniră râsul. Pandurul care vorbise continuă cu voce scăzută:
– Da, da…ia priviți-l!
Simion se chinuia să se încheie la nasturii tunicii, fără a reuși însă. Un râs tâmp îi schimonosea fața tot timpul. Degetele îi tremurau.
– Căpitane Predoi, ce ai mâncat dimineață, mai știi?
– Cafea, cafea…ce să mănânc…
– Lăsați-l în pace!
Ion Codreanu se apropie și îl ajută pe Simion să se îmbrace.
*
– Vai, Toader, ce rău am dormit azinoapte! Am visat urât, dar nu-mi amintesc.
Teodora își freca încheieturile mâinilor.
– Dar parcă mă lega cineva, sau mă bătea, nu mai știu…
Toader o privi cu tristețe.
– Uite ce e…Eu de fapt…Pur și simplu aici căile noastre se despart. Poftim restul banilor.
Femeia rămase cu gura căscată.
– Cum…cum poți face asta? Cum…cum crezi că poți scăpa nepedepsit?
Izbucni apoi într-un plâns puternic.
– Ai să plătești! Cu ce am greșit?
– Nu te așteapă bărbatul tău, pazvangiul? Fugi repede, poate îl mai prinzi în viață!
– Ce bărbat? Care bărbat? Ți-am spus că a murit…
– Mai bine taci!
– Mă jur, Toadere! Ce vrei, să-ți aduc martori? Îți aduc…
Dar zugravul ieșise din cameră fără să mai spună nimic. Teodora făcu calea întoarsă spre Calafat, dar chiar înainte de a ajunge în port află de la oameni că Vidinul e în flăcări.
*
Vidinul era în flăcări! Tunurile bubuiau fără încetare, și ghiulele grele dărâmau zidurile caselor. Târgoveții care ieșeau din oraș erau uciși de gloanțe ivite de niciunde. Au căzut și primele rânduri ale soldaților turci care porniseră la contraatac. Pandurii erau adăpostiți în tranșee, de unde trăgeau cu mâini sigure.
– Ce vreți? Ne predăm!
– Lăsați armele! Doi dintre voi, să se întoarcă în Vidin. Când intrăm în oraș, să ni-l dați legat pe Osman Pazvantoglu! Pe el și pe toți cei care au trecut Dunărea și ne-au prădat!
– Vi-i dăm!
Cum nu l-au găsit pe adevăratul Osman, nici pe sosia acestuia, nici măcar pe sosia sosiei, au pus mâna pe unul din soldații din gardă care semăna leit cu ei, criteriu pentru care fusese ales, cu mult timp în urmă, să facă parte din suita Pașei de Vidin. Nu numai soldații turci, mulți din ei foști sau actuali pazvagii, dar și unii dintre târgoveți, se îmbulzeau să-l vadă cum este dus la temniță, legat de mâini. Toți urlau cât îi ținea gura:
– La temniță!
– Acolo să stai!
– Acolo ți-e locul, ticălosule!
Parcă nimeni nu voia să observe că omul nu avea niciun semn pe față și ambii ochi, deși holbați de spaimă, erau sănătoși.
– HUUUUOOOOOO!!!!!!!
– Hoțule!!!
– Hoțuuuuleeeeeeee!
Asurziți de propriile urlete, unii au început să cânte, fără însă a se înțelege vreun cuvânt. L-au pentrecut până la poarta temniței, continuând să strige mult timp după ce aceasta s-a închis. S-au cățărat unii pe umerii altora, uitându-se printre gratiile de fier în curtea interioară, pustie și străjuită de copaci umbroși și nemișcați. Parcă așteptau ca presupusul Osman Pazvantoglu să fie ucis chiar atunci. Târziu, s-au înduplecat să plece din fața zidurilor, dar numai ca să se adune în piață și să înceapă să se învinuiască între ei. Care a fost pazvangiu și care nu. Cine merită să fie spânzurat sau tras pe roată de haiduci și cine nu.
– Dar preotul acela, Antonie, nu știa de venirea pandurilor? De ce ne-a amenințat cu năvala bogomililor?
– Ba bine că nu! Să-l ucidem! Unde e?
– A plecat. El și mulți alții, care au fost anunțați!
– Păi ei sunt pazvangii, fraților! Numai ei aveau iscoade să-i informeze de tot ce mișcă!
Dinspre est venea însă un nor de praf, ridicat de copitele cailor iuți ai haiducilor. Printre cei din frunte, călărea Simion Predoi, cu ochii lui rătăciți.
[1] Călinescu G. Istoria literaturii romîne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, pag. 150.
[2] Vezi “Șarpele de aramă”, de Bogdan-Alexandru Hagiu, Editura Sedcom Libris, 2020.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.