Clipa de poezie: Vasile Aioanei

When birds cry, scientists get closer to understanding human tears

CÂND M-AM NĂSCUT

Când m-am născut,
Am primit din prima zi
O carte albă, de… identitate.
A doua zi deja citeam
Primele pagini anexate.
Era un test de buna cuviință,
Pe care l-am spart de la început
Cu un vârf de creion enigmatic,
Ca să nu sufăr de amnezie,
De boli imaginare
Sau de prea multă sănătate.
Din când în când,
Cât luna s-aprinde pe culme,
Îmi pregătesc cerneala
Și pana mea din antichitate
Care știe de toate, când nu șchiopătează
Acum, când mă gândesc la vremea,
Care a trecut pe sub sprânceană.
Mă doare un umăr și un ochi,
Pe care nu l-am deschis
În timp util, de sănătate
Sau de Crăciunul limitat.
Dar cartea mea de identitate
Le scrie singură, cu demnitate,
În versuri verzi, de libertate.

 

 ÎȚI ASCULT TĂCERILE

Îți ascult tăcerile
Din imagini care surprind
Și câmpul și beția de cuvinte,
Și nărăvașul fir de poezie,
Ce se îndreaptă către infinit.
În pomi apare iarăși sinfonia
Și crengile se leagănă în vânt…
S-apropie momentul de sublim.
Ce liră îl alintă în colind?
Albastră, verde, incoloră…
Pot să apară  tremoluri pe o foaie,
Să zumzăie silabele-îmbătate
Prin mirul cast cu aer de cetate,
Dumnezeite în clipe de sfințire.
E ca un joc de șah, în care riga
Poate salva o zi de suferință
Iar calul potcovit cu slove,
Să fie unul de poveste,
Să zboare și să te ducă-n soare
Printre coloane neterestre.

 

AM ÎNVĂȚAT

De la un copac am învățat
Că rugăciunea are rădăcini
Prin care respiră cerul,
Când spovedania s-a isprăvit.
În trunchi de lumânare
Și brațe de cuprins tot universul,
Comuniune și destin de înger
Prin care niciodată nu murim.
În carte, spune vântul, când adie,
Cu aroma de miresme tămâiate
Că pământul, complice, e avid
Să știe cum e ordinea cerească.
Dar pământ sau cer, înseamnă univers,
În care sunt și legi și taine,
Pe care omul le simte,
Când clopotele sihăstrie bat.
În carte liniște se face
Și slovele la timpuri oneste se așează,
Să afle cine a semănat cuvântul
Cu silabe și tropi nevătămați.
Pământ sau cer, o singură lege
În fiecare inimă vibrează.
O muză tăinuită, prin tine,
Își trimite mesajul de sentință.

 

PARADIGME

Niciodată nu am reușit
Să-mi pictez sufletul,
Cu tot ce are de împrumut.
Nici gândul  măcar
Nu mi l-am pictat
În nuanțele lui preferate,
Fiindcă se mișcă întruna
Când stau cu el la sfat.
Între suflet și gând,
E un contrast izbitor.
De aceea nu are nici viitor.
Ele putrezesc lent
Într-un sanctuar
Unde opulența e o bagatelă
Fără rost și rang important.
Se vede că viața e împărțită
În două lumi, de teferi și nebuni.
Unii nu știu ce e frica
De a te trezi fără nimic…
Eu, care sunt colector
De sentimente
Nu știu nici de foame, nici de sete.
Mă bucur sau plâng din nimica,
Fără să mă cred mentorul
Cerului introvertit,
Unde sunt proprietar de vise
Deasupra cerului peste care
Domnește tihna.

 

VIAȚA LA PĂTRAT

Din când în când,
Un înger păzitor îmi spune
Că viața adevărată
E la pătrat, fiindcă
De la o vreme se simte
Ce e în plus și netrecut
În actele de caritate.
Acum, în libertate, mă întreb,
Cum să mă car cu patru picioare!
Două din mine și două din umbră,
Care nu mă ascultă.
De ce n-ar fi inima la pătrat,
Fiindcă ea aleargă neîncetat,
Fără picioare sau aripi de împrumut.
Ea merge înainte, ca un călăreț.
Doar când urcăm în cer,
Fără aripi natale,
Un singur înger ne așteaptă.
Cu o pereche nouă, de aripi,
Marca instant prim.
Abia atunci predăm la schimb,
Inima, acolo unde ne doare.

 

 

DE O VREME

De o vreme, doctore, mă dor toate!
În coasta dreaptă s-a instalat ipohondria
Și n-o pot suporta, se mai tratează, poate?
Că n-aș purta-o pe gratis, cu toată dinastia!

În cot mă doare indiferența și-aș vrea
S-o mut în partea stângă, că tot nu am nevoie,
Să mă împiedic permanent de ea.
Dar mai am și alte dureri, fără de voie!

Eu cred că se tratează cu dificultate…
Aș vrea să știu, ce-mi recomandați?
Ori pentru asta, îmi trebuie o facultate?!
Dar și acolo sunt doar socri și cumnați!…

Iertare dacă le încurc și nu le înțeleg,
Acum e o oră așa târzie…,

Mai vin și altădat’ la dumneata,
Să văd ce fac cu toate, câte le culeg,
Și-mi dau multe simptome și cum le-oi corecta…
Va spune cel din ceruri, dar voi veni c-o listă,
Că lumea asta, de comedieni, e tare … tristă!

 

 

ȘI PĂSĂRILE PLÂNG

 

 

Plânge o pasăre în văzduh.

O auzi? Glasul ei e lacrimă de sânge.

Cerul plânge și el, năuc…

Privește atent cum ninge!

 

Printre păsări cu cioc de oțel,

Fulgii par obsedați de sânge.

Iată, zăpada și ea e la fel

De roșie și parcă plânge!

 

Și iarăși răbufnește cerul,

Se zguduie pământul obosit,

Orașul nu-și mai știe țelul,

Când sub ochii lui s-a năruit.

 

Din când în când, în surdină, se aude

Un geamăt sau un țipet înăbușit.

O fi potopul și nimeni nu răspunde,

De teamă să nu fie auzit?

 

Încet, încet, orașul se mută-n cimitir.

Tu ești pământ, ai tăi te plâng,

Vrăjmași-păgâni se ung cu mir

De sânge și păcat, pe cruce înjurând…              

 

 

 M-AM NĂSCUT VINOVAT

 

 

M-am născut vinovat

Că n-am știut să citesc,

De la început, cerul,

Pe care pictez mereu

În variante inexistente.

Încă nu am găsit

Culoarea potrivită

Pentru visul meu primar.

Probabil că nici nu înseamnă

Prea mult ce știu despre mine,

Fiindcă nu am talent

De negustor neostoit, de vise.

De fapt sunt vinovat

De propria-mi existență…

Lumea, pe care o am în ochi

Și o duc pe umeri,

Nu e lumea mea constantă…

Mă derutează nuanțele de gri

Și mă aprind pe verticală,

Când cerul se înroșește,

Spectaculos, în tot ce știe,

Despre nuanțele false.

Eu n-am puterea să le închid

În templul ancestral de sticlă

Transparentă doar pe la colțuri…

 

 

HOINAR PRINTRE CUVINTE

 

 

Ascute-mi pana mea de jar,

I-am spus destinului meu!

Și toarnă-mi cerneală în pahar

Și un pocal de argint pentru Orfeu.

Hoinar printre cuvinte

Voi fi și azi și mâine, mereu,

Căci pasărea Ibis nu minte,

Când spune că tribunul e zeu…

În turn și acum străbat în ecou

Cuvinte de strigăt în somn ramolit.

Orașul nu doarme, e treaz ca un erou

Cu străzi învechite și totuși iubit.

O partidă de cărți ar schimba

O stare ostilă, destin sau  utopie,

Din cuvinte neinstruite sau cam așa,

Ce nu țin socoteala la ironie.

 

 

NEVOIA DE SUFERINȚĂ

 

 

Când am evadat din mine,

Știam că soarele e la apus

Și că e un semn al decadenței…

Nu i-am zâmbit, nu mi-a zâmbit,

Fiindcă întunericul din el

E aproape perfect descompus.

Eram palid atunci și ostenit

De cât a cântat o frunză

De arțar, în premieră,

Pe un vector transparent de iubire.

De ce trebuie s-o iau de la început?

Ce poate fi efemer,

Decât timpul memoriei

Scufundat într-o toamnă bolnavă…

Și totuși încerc să mă cuibăresc

Într-un colț al focului

Genial câteodată, uneori fericit.

Și toamnele, când au insomnii,

Nu pot dormi fiindcă,

Stau prost în ultimul timp

Cu răbdarea celor șapte dimineți.

Suferința e dulce povară,

Te-nălță, când alții te coboară.

Nu este disponibilă nicio descriere.
Vasile Aioanei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *