O seară interesantă de teatru modern și foarte modern, un teatru fără inhibiții și care solicită atenția și simțurile spectatorilor. Regizorul Alexander Hausvater l-a readus și l-a adaptat în stilul propriu pe Bocaccio, cu al său celebru Decameron, la realitățile istoriei trecute și recente din Europa și din lume. Originea teatrală a premierei bucureștene (Teatrul Dramaturgilor) trebuie să o regăsim în prima versiune a spectacolului din 1981 – Le Décameron (Gêne Int., Gêne, Italia), text preluat și adăugat în volumul Decameronul (teatru), Editura Tracus Arte, 2008.
Cu o anexă de compoziții muzicale ale lui Eli Rubinstein, Alexander Hausvater reface modelul inițial al poetului dramatic, autor, interpret și regizor al propriilor texte. Evident, Decameronul este o adaptare scenică după povestirile lui Boccacio, dar una foarte ingenioasă, născocită de nevoia permanentă de implicare politică a acestui artist militant care este Hausvater. Nu umorul combinațiilor sexuale din epoca Renașterii îl interesează pe autorul scenariului, ci suferința fară fund a omenirii căreia îi găsește echivalente în imagini scenice sau literare. (Mircea Ghițulescu)
Afișul de la Teatrul Dramaturgilor contextualizează povestea în anii nazismului, însă la vizionare, în sală, dimensiunea este amplificată și extinsă la propriile realități și evenimente sociale. Abordarea regizorală este precum tăietura de bisturiu a unui chirurg, care își supune spectatorii la întâlnirea cu sordidul vieții, fără ficționalizări și aluzii. Totul este în priză directă, actorii reușind în unanimitate să înțeleagă și să comunice mesajul literar. Iubirea și libertatea reprezintă miza piesei, iar Decameronul lui Hausvater este o piesă-în-piesă, tehnică des întrebuințată a umanismului european. Opera literară și, iată, teatrală este alegorică și șocantă în același timp, un ansamblu de povești despre iubire, care apare sub toate aspectele sale – erotic, comic, până la inevitabilul tragic.
Subiectul spectacolului este simplu. Într-un lagăr de concentrare, de aievea, o echipă de actori execută sub teroarea unui dictator nevăzut, dar vocal, cel mai important act artistic din întreaga lor carieră: interpretarea scenelor relevante din Decameron pentru a supraviețui. Ulterior, aceștia sunt forțați de Tiran să râdă. Umiliți și brutalizați, dezumanizați, ei pică cel din urmă test. Moartea este sentința implicabilț, însă, la final, renunțarea la aparențe și frică, acolo unde Vocea terorii nu se mai aude, restabilește pacea, pentru liniștea din celălalt Tărâm. Actorii nu se vor mai întoarce pentru aplauze, ci vor renunța la trupul ocazional și…textual pentru a ne lăsa hainele drept mărturii de suflet.
Artiștii interpretați de Ioana Calotă, Ioan Paraschiv, Claudia Vasile, Ștefan Liță, Radu Catană plonjează în poveste cu toate simțurile, trupești și de conștiință, transformând teatrul în monedă de schimb a libertății. Însă realitatea din piesă și din afara ei se suprapune și dezumanizează actanții, dincolo de orice imaginație posibilă. Repertoriile actoricești sunt excelent evidențiate de toți cei cinci actori, dintre care Ioana Calotă, care o interpretează pe deținuta-raisonneur 135666, se distinge prin acuitate și prezență, prin modul în care reușește să comunice spectatorului că și el face parte din această mizanscenă. Ea reprezintă conștiința care face și desface tensiunile, ascultă și se revoltă subtil în fața Vocii autoritare. O voce plasată de regizor la intrarea în sala de teatru, ceea ce arată intenția clară a regizorului de a ne implica, de a face parte din acest Spectacol al suferinței mundane. Nuditatea este șocantă și respingătoare, însă la Hausvater, mai ales că textul propus este Decameronul, valoarea stilistică transcende, miza nefiind desacralizarea umanului, ci eliberarea dintr-o haină a durerii, dintr-un Iad existențial.
În acest spectacol este o luptă pe viață și pe moarte între teatru, artă, poveste și autoritățile politice, care în loc să ajute cultura să se dezvolte, fac tot ce se poate ca să o blocheze. Vorbim aici de lumea medievală a lui Boccaccio și lumea unui câmp de concentare în care omul își așteaptă moartea și-n acea așteptare, el revine la poveștile lui Bocccaccio. Boccaccio a scris Decameronul închipuindu-și un grup de refugiați care fug de la Pisa la Florența în timpul pestei. Cauza pentru care ei povestesc aceste povesti este ca ei să nu se infecteze. (Alexander Hausvater)
În toate spectacolele marca Alexander Hausvater parcă ne vedem altfel, ne descoperim pe noi și vremea pe care o trăim mult mai atent si mai adevărat. Avem norocul să fim părtași într-un demers cultural excepțional. Acele haine zdrentuite si pantofii scalciați, pe langa care trecem noi, spectatorii, le am simțit ca pe niște cunoștințe cu un sfârșit tragic. FELICITĂRI!
Bine scris, desfășurînd argumente ce ne lămuresc, perfect, asupra acestui act spectacular, atît de bine condus, pînă la un final care rămîne a trezi conștiințe. Un adevărat moment, în care tăcerea are puterea unui strigăt reverberat peste secol, pînă la ziua și ora pe care o trăim.
Felicitări Florentin Nicolae Streche și, bineînțeles, Alexander Hausvater!