Capitolul 11. Ce a urmat
București, 1809
– Nu, Toader, păcatele nu trebuie uitate! Nu așa se obține iertarea, trebuie reamintite!
Părintele Antonie bătu de câteva ori cu cârja episcopală în podea, pentru a-și întări spusele.
– Atunci, câți ani voi mai trăi, voi picta pacatele mele și ale altora. Cine vrea, să ia aminte!
Toader deja începu să vadă cu ochii minții fuga din Sodoma, pe care o va picta în pronaosul unei biserici din Sibiu.
– Ce culoare avea cerul Vidinului, spătare?
– Era albastru ca marea pe înserate. Străbătut de trâmbe negre și groase de fum. Flăcările se zăreau din Calafat, roșii ca pletele Anei.
– Îți mai apare în vis?
– Tot timpul.
– Și ce-ți spune?
– Mă acuză că am omorât-o. De cele mai multe ori ne aflăm amândoi într-un vechi atelier de făurit coifuri și platoșe. Este pe malul Dunării, iar forța apei învârte niște tocile uriașe. În platoșele șlefuite se reflectă nu imaginea celui ce le privește, ci scene din viețile oamenilor ce le vor purta. Dar cu Ana este altfel. Femeia apropie câte un coif de una din tocile, îl șlefuiește până lucește ca oglinda, își privește chipul în apele metalului, și i se pare din nou tânăr. Apoi mă simt atras între două pietre aspre și cenușii, care îmi jupoaie pielea și îmi frâng oasele.
– Și chiar nu îl poți ajuta, părinte?
– Îl ajut cât pot cu rugăciunile, dar el e cel ce nu se străduiește destul. Nu a renunțat cu totul la trufie, la poftele trupești…De aceea are moarta aceea putere asupra lui.
În clipa aceea intră Aslan în odaia hanului.
– Nu am unde să mă duc. Luați-mă cu voi. Poate vă voi fi de folos.
– Așa de repede te-ai întors, jupâne? Păi, cu cine vrei să mergi, cu Toader Ispas, la Brașov, sau cu noi, în Moldova?
Machidonul își trecu mâna peste chipul întunecat, pe care doar buza de sus închipuia o pată albă.
– Nu știu. Eu toată viața am ascultat de porunci. Așa sunt obișnuit.
– Atunci vino cu mine, zise Toader. Ai să te apuci de ucenicie, chiar dacă ai anii cărunteții. Ai pus vreodată mâna pe o pensulă? Vei mai face și ceva negoț, îmi vei cumpăra vopsele și ce-mi va mai trebui. Ai și bani să-ți iei o casă frumoasă în Brașov…
Călugărul Antonie sorbi din ceașca de ceai.
– Nu refacem episcopia de la Vidin? Mă îndoiesc că haiducii s-au atins de biserică.
– Cine să ne susțină acum? Nu vedeți ce tulburi sunt vremurile? Am să vorbesc cu Grigore Tăun, dar nu am speranțe prea mari…Nu te duci la Iași, spătare, să vorbești cu Vodă?
Dumbrăveanu îl privi cu tristețe pe zugrav, fără să spună nimic.
*
Teodora nu s-a întors în Vidin, nici chiar după ce spoitorii au acoperit și ultima urmă de funingine de pe ziduri. A rămas în Calafat, unde, ajutată de frumusețea ei, și-a făcut un rost. I-a spus starostelui că vrea să lucreze la școală, că știe latinește și grecește, matematică și muzică. Că îi poate învăța pe copii să citească. Starostele a pus-o la încercare, i-a dat să citească un fragment dintr-o carte de legi pe care o avea în casă. Când Teodora a greșit un cuvânt, i-a zis că nu e bună de dăscăliță. Dar a doua zi femeia i-a bătut la ușă, cu un ziar nemțesc în mână. I-a arătat un fragment atât de mic, încât nici măcar dacă și-ar fi pus ochelarii starostele nu l-ar fi putut citi. I l-a băgat însă sub ochi, zicându-i să se uite bine și altădată să se poarte mai frumos cu femeile, pentru că vorba cu pricina era chiar acolo (și a subliniat un cuvânt cu unghia), taman așa cum spusese ea. Așa că să o angajeze fără vreun comentariu, pentru că altfel toți cetățenii Calafatului au să afle că au un staroste fără știință de carte. Starostele s-a înroșit, a deschis gura să spună ceva, dar femeia a mototolit pagina de ziar, strigând că așa este, că are dreptate, și va merge până-n pânzele albe să-și apere cauza. Gândindu-se că majoritatea oamenilor din Calafat nici nu știu să citească, darmite să fi auzit de un cuvânt așa complicat, și uitându-se la pielea netedă și ochii mari ai femeii care oricum va spune ce vrea ea, starostele a bătut în retragere. A zis că se poate să nu cunoască el cuvântul, să fie unul nou apărut, că oricum pătrund o grămadă de cuvinte străine, și ăsta o fi printre ele…în sfârșit, îi dă slujba! Dar și-a jurat în sinea lui să se păzească bine de ființa asta, câte zile o mai avea!
Teodora a început să învețe copiii, de fapt numai fetele, nu atât carte, cât meșteșugul de a suci mintea omului. Le lua deoparte și le cerea să nu mai povestească nimănui ce au discutat, fiindcă în Moldova le-ar fi turnat plumb topit în gură. Și i-a mers multă vreme de minune, după socoteala ei, pentru că neamintindu-și visul din camera hanului din București, nu avea cum să-i fie frică de răzbunarea Anei. Și deci nu zărea niciodată femeia cu plete din ramuri uscate ce o pândea din întuneric.
*
Toader și Aslan nu s-au dus direct la Brașov. Au făcut un ocol până în Craiova, la moșia lui Gavril Barbu. L-au găsit pe bătrân plimbându-se prin grădină, cu pași mici. Era o zi frumoasă și graurii cântau. Mai cu seamă unul se suise în vârful uscat al unui pom, și de acolo, în văzul tuturor, slobozea spre văzduh triluri puternice, dând din aripi la fiecare opintire.
– Ce-și închipuie? Că n-o să moară? Așa era și Mihai…
– Așa eram și eu…De fapt așa sunt și acum, nu am leac…
– Poate că nici nu-ți trebuie leac, jupâne zugrav. Poate că dacă ai fost și ești iubit, poți fi și destul de bun. Ia veniți să vă arăt ceva!
O porniră toți trei pe aleea pietruită, mărginită de arbori ornamentali, aduși din ținuturile de la miazăzi. După o cotitură, se descoperi priveliștea unor dealuri cultivate cu viță-de-vie. În vârful unuia se zărea o casă mare, albă.
– Vedeți? Acolo e spitalul făcut de Mihai, fie-i țărâna ușoară. L-a făcut ca să-și mai spele păcatele. L-a făcut special pentru copiii schilozi. Năcuți fără mâini, cu spatele sau cu picioarele strâmbe. Mai întâi am adus doctori să-i opereze, cei mai buni doctori din țară. Era și unul de la Budapesta. Dar nu au reușit să facă nimic. Doi copii au murit. Vâzând așa, am renunțat să-i mai oblojim. Dar le-am oferit masă și casă. Mâncare bună! Ei bine, știți ce s-a întâmplat? Mai întâi că trebuia să-i cumpărăm de la părinți. Ziceau că în felul ăsta nu mai câștigă de pe urma lor, nu-i mai trimit cu cerșitul. Am făcut-o și pe asta. Dar credeți că au putut să viețuiască pe moșia mea? Ași! Se băteau, loveau femeile care-i îngrijeau, iar după un timp fugeau. Unii se mai întorc din când în când, dar pleacă iar. Îi atrag drumurile, la fel cum pe voi v-a atras fântâna tinereții. Simt nevoia să cerșească, să doarmă pe jos, nu într-un pat curat.
– De ce?
– Nu știu. Am încercat să vorbesc cu ei, dar nu au vrut să-mi răspundă. Poate că nu m-am priceput. Oamenii au născocit o mie de feluri de a distruge mintea, dar foarte puține de a o vindeca. Asta dacă o exista vreun asemenea meșteșug! Oricum, eu nu îl cunosc…
– Probabil că din cauză că nu sunt iubiți.
– Posibil, și spre deosebire de Mihai, ei nu au fost iubiți niciodată. Deci nu putem face mare lucru pentru ei.
– Vreun preot are spitalul? Mă gândesc că ar putea…
– Nu are, dar am să caut.
– Stau și mă întreb, boier Barbu, unde o fi puterea celor slabi? Mereu mă gândesc că trebuie să existe, numai așa omul va putea fi ridicat din nou. Se pare că nu aici, nu în acești copii nefericiți…
– Vrei tu să existe așa ceva, Toadere…Dar poate nu e putere, e doar…mai bine nu mai spun!
Toader se uită la chipul zbârcit al boierului, la spatele său încovoiat. Bătrânul trebuia să se oprească la fiecare zece pași ca să-și tragă suflul. Nu-l mai întrebă dacă îi apare Safta în vis, sau Mihai. Chiar și un cuvânt poate grăbi sfârșitul unui om.
Când se întorceau către culă, un graur se așeză pe piciorul unei bănci, în fața lui Toader, și începu să bată din aripi. Din ciocul căscat îi ieșea un fel de sâsâit.
– Și-a pierdut vocea, săracul! Sau mă amenință?
Pasărea își luă zborul.
– Eu cred, domnule Ispas, că e același graur pe care l-ai admirat când era suit în vârful pomului și cânta de mama focului. Acum voia să-i dai de mâncare. Și-a dat seama că-l iubești. Poate că de aia a și început să cânte din ce în ce mai frumos când ne-am oprit și ne-am uitat la el. Dacă m-ar fi iubit și pe mine cineva în viața asta…
Toader și Gavril Barbu se opriră și-l priviră lung pe Aslan.
– Și el este un copil al durerii, dar s-a împăcat cu asta.
– Da, e mai bun decât celălalt Aslan, călăul din Iași. De aceea l-am luat cu mine să-mi fie ucenic.
Seara, la cină, Toader participa absent la conversație. Se gândea că, la fel ca și copiii schilozi din naștere adunați în spital, și Aslan va pleca într-o zi în lumea largă. Spre a-și continua viața de mercenar. Nu va suporta liniștea, nu a fost iubit niciodată. Sau poate prin el va ajunge anticristul în Brașov? Abia acum se gândi că machidonul călărea un roib a cărui piele lucea roșiatic în bătaia soarelui. Aslan îl alesese la târg, dintr-o mulțime de cai murgi și negri. Dar avea el dreptul să judece? Fusese iubit îndeajuns încât să aibă mintea și trupul sănătoase? Măsura era cât a putut iubi la rândul său…Nu prea mult! Sau poate cât de frumos a pictat? Cea mai frumoasă biserică zugrăvită de el era în Hanul Anei, pe vremea când Erji îl iubea ca pe ochii din cap. Oare?
– Iartă-mă că te întreb, Toadere, dar ți-ai recăpătat viața de dinainte? Așa cum îți doreai?
– Da…nu, nu. Dar nici nu renunț.
Bătrânul boier surâse și sorbi din paharul cu vin.
– Renunți, nu renunți, tot aia e! Într-o lume care se pierde, nu poți fi iubit îndeajuns. Și atunci…Nu-ți rămâne decât să te rogi, ca preotul Antonie.
După ce s-au dus la culcare, Toader a rămas multă vreme privind pereții camerei. Acum se gândea la Cascada Cailor, la oamenii de acolo, la clopot. Chiar dacă îl topiseră, oare din metalul său nu făcuseră clopoței cu care copiii să colinde? Zurgălăi ce săltau la gâturile cailor pe toate drumurile? Răul se răspândea cu prea mare repeziciune, peste tot auzeai numai de crime și trădări, oamenii mințeau tot timpul, în asemenea măsură, încât mulți nici nu mai știau ce vorbesc. Nu mai puteau sta toată viața într-un loc, lângă un singură persoană iubită. Simțeau nevoia să fugă, ca și copii din spitalul întemeiat de Mihai Barbu. Dacă nu cu picioarele, măcar cu mintea. Apoi se simțeau singuri și îi găsea Frica. Femeia cu păr din crengi îi omora sau îi lăsa bolnavi la pat. Credeau că scapă cufundându-se în tulburea mare a uitării. În valurile gri-albăstrui de opium. În valurile galben-tulburi de vin. Și astfel nu făceau decât să repete păcatele, pentru că acestea nu trebuie uitate. Și asta numai din cauză că erau, iată, aproape treizeci de ani de când țara nu avea liniște. De când un război îl urma pe altul, de când fiecare an aducea o mărire a birurilor, de când, din timp în timp, mai era luată câte o bucată din vechea țară a dacilor. Iar durerea chema boli, urâțenie. Cum să iubești un om mușcat de durere? Iar cei neiubiți răspundeau cu aceeași monedă. Toader își aminti de vechile miniaturi apusene în care oameni și animale își mușcau propriile trupuri și pe ale altora, contorsiunile închipuind astfel dubla spirală a vieții. Dar printe animale erau pictate și plante. Câteva spire din lujeri înfloriți ar fi fost suficiente pentru a face ca fălcile pline de colți să se închidă în gol. Câțiva zeci de ani de liniște pentru țară, și iar vor crește prunci frumoși și limpezi la judecată. Dar când vor veni oare? Ce putea face el, Toader, pentru alții, când nici pe sine nu se putea ajuta prea mult…
și bătut-am la porțile de apă
cu lacăte de foc,
poate-se ori nu se poate de loc?[1]
Își amintea stihurile rostite de țărani la șezători, cântecele de la nunți sau cumătrii, doinele ce duceau mai departe jalea românilor. Le asculta de când era copil, încercând să le pătrundă înțelesul. Acum i se părea că vechile cântece îi dădeau răspunsuri. Ce se alesese din toată truda lui de a deschide ochii oamenilor asupra pericolului reprezentat de durerea trupească și sufletească?
Semănat-am grâu de vară,
A ieșit numai negară,
Semănat-am orz, ovăz,
A ieșit mohor pe șes,[2]
Adormi cu greu, somn fără vise.
A doua zi și-au luat rămas bun de la Gavril Barbu. Toader îi privi mâinile tremurânde și se gândi că bătrânul nu va mai trăi mult. Deja vorba îi era împleticită și privirea tulbure.
Ieri de dimineață
Mi s-a pus o ceață,
Ceață la fereastră,[3]
………………………..
Și atunci cine va mai ajuta Frăția cu bani? Cine va mai finanța garnizoana de la Calafat? Țara Românească va fi la cheremul fanarioților. Deodată realiză că boierul arăta cu mult mai slăbit chiar în comparație cu ziua de ieri. Cine stătuse aproape de el la masă? Cine altul decât Aslan! Își scoase pistolul și-l aținti pe machidon.
– Mărturisește, năpârcă! L-ai otrăvit pe boier!
– Eu nu…
– Ba da! Am fost prost de bun, după obiceiul meu, să nu acuz oamenii numai după niște bănuieli. Cum să fii tu ucenicul unui zugrav bisericesc? Ce credință ai, mai știi? Mai degrabă cred că i-ai acoperit pe pazvangii toată perioada cât ai domnit. Nu mai porneau din Vidin, ci din Plevna!
Pe măsură ce Toader vorbea, chipul lui Aslan se întuneca. Atrași de tonul ridicat al zugravului, slugile veniră în fugă.
– Și acum ce dovezi ai, domnule Ispas?
– Niciuna, dar nici nu te pot lăsa să-ți faci mendrele mai departe! Țineți-l! Ziceai că ai ucis doi valahi în luptă dreaptă! Să vedem dacă mă poți ucide și pe mine! Dați-i o sabie!
– Nu e cinstit! Eu nu știu să lupt decât cu iataganul!
– Oricum ai mai multe șanse ca mine, care nu sunt soldat de meserie. Să nu mai lungim vorba. Și stai așa, că la Vidin te-am văzut antrenându-te cu sabia. Deci uite o dovadă că minți tot timpul!
– Când m-ai văzut? Eu nu știu…
– De ce faci asta Toadere? Vrei să te ucidă ticălosul? Să-l spânzurăm.
Gavril Barbu se apropie de trei arnăuți îmbrăcați cu ilice negre, cusute cu fir de argint, și le spuse ceva în șoaptă. Unul din bărbați plecă spre culă.
– I-am zis să aducă frânghia. Uite, stejarul de colo e numai bun.
– Nu mă puteți ucide ca pe un câine! Nu am făcut nimic!
– Așa e, boierule. Am să mă duelez cu el. Hai Aslan, apără-te. Dați-i o sabie!
Unul dintre arnăuți îi aruncă sabia lui. Aslan și-o prinse tacticos la cingătoare, întorcându-se puțin. Toader și-a dat seama imediat că vrea să-i arunce sabia în piept când o scoate din teacă. La figura asta nu exista eschivă, singura posibilitate era să atace înaintea lui. Dar dacă nu asta intenționa machidonul?
O bubuitură alungă ciripitul păsărilor și Aslan se prăbuși cu o gaură în frunte. Unul dintre arnăuții rămași lângă boierul Barbu își băgă încet pistolul înapoi în chimir.
– Nu prea știi ce e pe lumea asta, jupâne! Dacă întârziam o secundă, acum erai mort. Voia să-ți arunce sabia în piept.
– Și dacă nu?
– De ce nu a scos-o pur și simplu din teacă? Ce nevoie avea să se încingă?
Toader încuviință, dar chipul îi era trist.
– Mi-e teamă să nu fi ucis un om nevinovat!
– Nu-ți fie teamă, măi băiete! Ia vino să-ți spun ceva! Dar mai întâi…
Bătrânul boier se duse la trupul neînsuflețit al lui Aslan, se aplecă și-i desfăcu cămașa. Îi smulse de la gât un pandantiv plin de înscripții ciudate.
– Uite, ăsta îl apăra! De asta nu puteam să intru în mintea lui când doarme. Crezi că nu am încercat de mai multe ori, de când l-am pus la Vidin în locul celuilalt Aslan? Și acum spune și tu, un om curat are de ce se apăra în felul ăsta?
– Are! De tot felul de farmece și năluci! Ia dă-mi mie pandantivul ăla!
– Nu, tu ține-te departe de păcate ca să-ți fie somnul sigur. Am să văd eu cui i-l dau. Deocamdată am să-l port eu.
– De cine mai trebuie să te aperi tu, bătrâne?
Gavril Barbu surâse, privindu-l parcă cu milă pe Toader.
– Ehei, băiete, nu ai trăit tu nici a zecea parte din viața mea plină de întâmplări de tot felul. Mi-am făcut dușmani de temut, care mă amenință și de pe lumea cealaltă. Nu mai am mult și mă duc la ei, și atunci va fi vai de mine. Dar câteva zile, câte mai am, poate reușesc să dorm liniștit. Uite, să-ți povestesc ceva. I-am asigurat liniștea și bietului Mihai. Safta cea bătută de Dumnezeu îl chinuia în lumea de apoi. I-am căutat mormântul, la Craiova. Și am bătut un par de lemn prin sicriu. Apoi, când a venit noaptea, m-am dus cu puterea gândului să văd ce am făcut. Țeapa îi trecuse prin pântece, nu prin inimă, dar zăcea țintuită pe câmpia cea verde ca smaraldul. Ca smaraldul….
Se întoarse neașteptat de iute și din câțiva pași fu la roibul machidonului. Îi scotoci în desagi. Găsi o pungă nu prea mare, din piele groasă. Băgă mâna înăuntru și o scoase plină de diamante, smaralde, rubine….
– Cum de mi-a scăpat…Am zis că verific tot ce ia cu el…
– Știi ce e asta? Truda țăranilor noștri. Mai ai vreo îndoială că era tartorul pazvangiilor?
– Nu, acum nu. Vor fi banii Frăției?
– O parte. Pe cei mai mulți îi voi da bieților plugari. Sau le voi face școli și spitale.
Toader îi privi chipul brăzdat și gălbejit, buzele tremurătoare.
– Ciudat om mai ești, boierule. Ești sigur că nu te-a otrăvit?
– Îți dai seama că am vegheat asupra lui! Dar nici multe zile nu mai am…Îți mulțumesc că-mi porți de grijă. Dar fii cu băgare de seamă, că am văzut murind o grămadă de oameni în floarea vârstei, nu numai bătrâni așa ca mine…
“De ce vrea să semene o asemenea sămânță distrugătoare în mintea mea? Mă urăște? Îi urăște pe toți care se mai bucură cât de cât de viață? Din cauză că Mihai…”
– Du-te în pace!
– Mă duc, mă duc…Dar mai am o întrebare. În mintea cui ai mai intrat, în timpul somnului, boier Barbu? De ce nu ai împiedicat toate nenorocirile care s-au întâmplat?
– Cum să-ți spun…Nu reușesc întotdeauna. Și apoi, ferindu-te de un rău te lovește altul, la fel ca pietrele pe un condamnat pus la butuc…
– Multe taine ai să mai iei cu tine, bătrâne…Nu puteai să…
– Nu, nu puteam!
[1] Călinescu G. Istoria literaturii romîne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, pag. 66.
[2] Călinescu G. Istoria literaturii romîne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, pag. 210.
[3] Călinescu G. Istoria literaturii romîne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, pag. 50.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.