Capitolul 12. Marea Uitării
Iași, 1810
– Poftim, domnule zugrav! Intră și ia loc. Pun pariu că nu-ți dai seama de ce ți-am scris să ne faci o vizită!
Toader Ispas nu răspunse, limitându-se la a-l saluta ceremonios pe Grigore Tăun, spătarul Moldovei în locul lui Bogdan Dumbrăveanu.
– Cum de ai știut că vrăjitorii tocmiți de armean nu vor mai face necazuri garnizoanei din Calafat? Și de ce nu ai venit personal să-mi spui asta, pentru ce ai trimis o scrisoare?
“E bine că nu-și amintește visul…”.
– Ei, spătare, eu și pandurii din Calafat am întreprins o acțiune de anihilare a acestor vrăjitori…
– Și nu pot să știu și eu ce ați făcut?
– Nu.
– Are legătură cu distrugerea Plevnei, Vidinului și cetății Turnu?
– Nu.
– Și dacă pun să te tortureze, domnule Ispas?
– Pentru ce să faci asta, spătare? În definitiv, ce a fost a fost…Bine că s-a sfârșit.
– Eu îi plăteam pe solomonari să lase pandurii în pace…și mi-ai scris să n-o mai fac…
– Aaaa…voiai să-i ai datori…
Toader se ridică din jilț, dar se opri când văzu că Tăun e gata să tragă de un șnur.
– Potolește-te, Toadere! Tu nu vezi în ce situație grea sunt Principatele? În Moldova caimacan, în Țara Românească general rus…Cine ne iau, rușii sau turcii? Nu știu nici eu cum să fac să unesc românii, să lupte împreună…Acum că a semnat pace cu suedezii, Napoleon se va îndrepta spre Rusia. Poate ar fi bine să ne alăturăm lui și să scăpăm și de ruși și de turci! Dar ce s-a întâmplat cu garnizoana din Calafat? De ce nu mai reprezintă o forță?
– De ce oare nu te cred, jupâne Tăun? Nu te cred că ce spui vine din patriotism. Nu-ți vezi decât interesul personal. Așa că nu îți voi spune în ce mod am anihilat încercarea armeanului de a distruge garnizoana din Vidin. Iar dacă te atingi de un singur fir de păr din capul meu, Frăția nu te va ajuta niciodată. Asta în cel mai bun caz!
Remarcă șovăiala lui Tăun.
– A, deci ce aflai de la mine voiai să-i spui caimacanului! Cred și eu, turcii sunt supărați foc acum!
Grigore Tăun umplu două păhărele cu vișinată.
– Hai să lăsăm supărarea de o parte, Toadere! De fapt, te-am chemat pentru altceva. Fostul spătar, Bogdan Dumbrăveanu, a plecat cu Episcopul Antonie la o mănăstire. Sincer, nu știu care. Nu au vrut să-mi spună. Cică vrea să se călugărească și el. Nu ai terminat de pictat salonul de vânătoare. Te-a plătit Dumbrăveanu?
– Mi-a dat un avans.
– Și nu vrei să termini ce ai început? Doamna Maria, soția lui Dumbrăveanu, s-ar bucura…
Toader surâse. Și-o aminti pe soția fostului spătar, o blondă corpolentă, cu sânii revărsați peste corsajul rochiei. “Vrea să-i intre în grații…”. Se îndreptă spre soba de teracotă și-și trecu degetele pe una dintre plăci. În relief, doi balauri se mușcau de gât unul pe celălalt. Aveau să moară amândoi. Pe altă placă, doi șerpi își croiseră drum cu dinții unul prin carnea celuilalt. Ieșiseră afară și iar intraseră, închipuind două cusături lungi și dureroase.
– Dar fii lui sunt de-acum bărbați, nu?
– Da, da…Voi avea grijă de ei, să aibă o carieră militară strălucită…
– Ei bine, accept! Dă-mi restul banilor, și mă apuc de lucru. Dar voi picta ce vreau eu. Nu scene de vânătoare. Cel mai bine micuța piață din Iași, cea de lângă biserica armenească. Clădirile impozante, cu trei etaje, cu ferestre înalte și zăbrelite, ce străjuiesc turnul cu ceas. Le și văd încadrate în peisaj. Sau mai bine…
– Pictează, meștere Ispas, pictează! Tot ce iese din mâna dumitale este frumos!
*
Toader s-a apucat de lucru. Văzuse câteva miniaturi vechi ce înfățișau călătoria lui Alexandru cel Mare pe fundul mării, într-un butoi de sticlă tras de o corabie. Asta pictă pe un perete întreg. O corabie ce avea Frica la cârmă, acea femeie bătrână, oarbă și cu părul din crengi uscate, ce rupea carnea de pe tine dacă te apropiai de ea. Crengile se alungeau până spre fundul mării, prinzând rădăcini și ancorând corabia. În zadar mateloții, printre care i-a înfățișat pe toți cei bântuiți de frică, oameni ce îi influențaseră viața și nu o lăsaseră să se desfășoare lin, ca o corabie ce navighează pe o mare calmă, încercau să vâslească sau să întindă pânzele. Cele patru vânturi, ieșite din ciocuri de păsări, suflau din direcții diferite și velele se umflau împingându-se una pe alta. Printre marinari erau și Grigore Tăun, și Simion Predoi, și Osman Pazvantoglu, și Aslan călăul Iașului. Ca să nu pună să fie ștearsă pictura, pe spătarul Moldovei l-a zugrăvit așezat într-un jilț, comandând altora. De pântecele corabiei, legat cu lanțuri, atârna butoiul de sticlă în care stătea el însuși, în locul regelui Alexandru. În mână ținea un felinar cu care lumina adâncurile Mării Uitării. Mare cenușie și întunecată, în care se pierdeau armate, iubiri și speranțe. Mare prin care rătăcea Ana, cu frumosul ei păr roșu și cu trupul alb ca neaua. Mare pe fundul căreia mergeau, unul cu mâna pe umărul celuilalt, ca orbii, pandurii lui Nicolae Predoi, husarii lui András Papp, ienicerii Sultanului Mahmud, soldații Împăratului Napoleon și ai Țarului Alexandru. Peste veacuri, se vor pierde în Marea Uitării, dar acum, unde să caute Moldova alianțe contra armatelor țarului? Să fie Bonaparte un posibil salvator?
Sus, bradule, sus,
Sus, către apus
Că la răsărit,
Greu nour s-a pus.
Nu-i nour de vânt
Ci-i de pământ,
De țărînă nouă,
Neatinsă de rouă.[1]
Prin marea de alcool și opium rătăcea și Gavril Barbu, căutându-și fiul. Acesta însă zăcea întins pe fundul mării, între niște dune de nisip, cu singurul său braț deasupra ochilor.
Frunzuleană liliac,
Mîne-i anul de când zac
Pe trei scândure de brad,
Mi-a crescut iarba la cap.
Nici n-am frați să mi-o cosească,
Nici mămucă s-o plivească,
Nici surori s-o mai rărească,
Ca să mă mai răcorească.[2]
Razele felinarului luminau și o pădure subacvatică de mesteceni, prin care avea să colinde la nesfârșit căpitanul Luca Movilă, în căutarea unei femei de o frumusețe desăvârșită care să îl poată iubi așa cum e. Cugetă puțin, apoi, din câteva trăsături de penel, îi înfățișă pe Aslan soldatul, cel ce plecase din Vidin cu o pungă de pietre prețioase, și pe Klaus Muntean, ucigașul pe care opiumul îl ajutase să trăiască o poveste de dragoste pe tărâmul nălucilor cu Erji, striviți de butoiul de sticlă în drumul acestuia și lăsați să zacă pe fundul mării. Amândoi aveau gurile deschise, vrând să spună probabil că sunt nevinovați, că au dreptate, dar nu reușeau decât să scoată niște bule de aer. Faptele tuturor acestor oameni aveau să fie uitate, dacă nu se găsea cine să le reamintească păcatele, pentru a nu mai fi repetate. Târgoveții din Vidin se repezeau să se sfâșie unii pe alții, dar dinspre nisipul fundului mării le urcau solzi pe pielea picioarelor. Spuma valurilor era tăiată de caleașca trasă de patru telegari a doctoriței Safta. Încet, încet, avea să se cufunde. Avea să se uite că cei născuți fără noroc nu trebuie loviți, ci ajutați, pentru ca lumea să nu se prăbușească mai tare în genunile întunecatei mări. Toader aflase cu ce se ocupă Teodora în Calafat. Așa că o înfățișă în chip de sirenă, vorbindu-le unor copii ce țineau ochii închiși, pentru că îi usturau de la apa sărată, și își lungeau gâturile în zadar, pentru că nu puteau auzi nimic. În altă parte, după niște stânci subacvatice, stătea Mara cu prietenele ei, căutând în cărți groase de vrăjitorii. Erau adunate în jurul unui clopot gigantic, aducător de nenorociri. Cugetă o vreme, apoi mai pictă o corabie ce despica mândră valurile. De data aceasta la cârmă stătea un matelot bătrân, ce avea chipul lui Ion Mădăraș. Alături de el stătea răposatul său prieten, Nicolae Predoi. El nu fusese învins de frică, ci de supărări. Stătu mult să se gândească, dar până la urmă îl zugrăvi și pe Iancu Jianu, deși nu prea îl cunoștea. Dar parcă cu oameni ca el exista o șansă ca lucrurile să meargă spre bine. Nu prea știa pe cine să mai ia în corabia ce avea să poarte lumea spre mai departe. Ori era el prea critic cu oamenii, ori erau prea puțini cei în care te mai puteai încrede. Dar cum a putut să uite? Ion Codreanu! Până la urmă îl așeză în nava luminoasă și pe călugărul Antonie. Zâmbind, îi pictă, sprijiniți de grilajul bordului, pe soția sa, Erji, și pe părinții săi. Pe Bogdan Dumbrăveanu îl înfățișă într-o barcă micuță, vâslind disperat să prindă din urmă corabia celor drepți.
Își șterse mâinile cu o cârpă și făcu câțiva pași înapoi. Erau prea multe tonuri de gri. Iar galbenul razelor de lumină era prea copt. Nu mai picta ca acum câțiva ani. Din linii și din culori răzbatea tristețea. Erau departe zilele când făcea dragoste cu Erji la orele amiezii iar după aceea soarele avea aceeași strălucire până la miezul nopții. Iar asta se cunoștea, se cunoștea…
Ce se va face de acum încolo? Fără o nouă dragoste i se va pierde talentul! Unde sunt zilele fericite, ce ar fi dorit să nu se mai sfârșească? Datorită lor era încă tânăr și sănătos, în timp ce Nicolae Predoi era mort.
De-aș fi trăit tot așa
aș legăna ca iarba;
Ca iarba primăvara,
Când se ține cu coasa;
Când o tai și ea nu pică
Bate vântul și-o ridică
Tragi cu coas-a doua oară,
Bate vântul ș-o doboară.[3]
Dacă se va lăsa pradă nefericirii, va fi doborât ca iarba de coasă. Fără să-și dea seama prea bine ce face, începu să pună mai multă lumină pe hainele lui Alexandru cel Mare. Ai speranță, Toadere, altfel îți vei pierde harul, vei îmbătrâni și vei muri! Și mai cu seamă, iubește, Toadere, iubește! Dar alții iubesc? Toți acei copii fără minte care l-au pus pe Simion Predoi căpitan? Cu siguranță că nu, altfel nu ar fi făcut ce au făcut…Iar rezultatul este că ei, și poate toată țara, se vor pierde în Marea Uitării. Cu asemenea oameni, românii nu numai că nu se vor uni niciodată, dar chiar s-ar putea să piară cu toții…Din câteva trăsături pictă un flăcău cu mândra lui, ochi în ochi, ce ieșeau din Marea Uitării, pășind pe un țărm înverzit. Ei se iubeau și își asumau păcatele vieții, încercând însă să nu le mai repete.
*
– Ce a făcut omul ăsta aici? S-a prostit la bătrânețe? A zis că pictează ce vrea el, dar nici chiar așa! Nu înteleg nimic…Am să pun să șteargă…
Grigore Tăun privea pe rând valurile înspumate ale Mării Uitării, fiarele apocaliptice ce sălășuiau în adâncuri, fețele cunoscute, printre care și a lui. Maria Dumbrăveanu îl privi cu dispreț:
– Ba să nu faci asta, Grigore! Eu înțeleg. Plătește-l după învoială.
[1] Călinescu G. Istoria literaturii romîne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, pag. 47.
[2] Călinescu G. Istoria literaturii romîne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, pag. 206.
[3] Călinescu G. Istoria literaturii romîne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, pag. 207.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.