Capitolul 13. Amvonul ciumaților
Undeva în Transilvania, 1811
Toader călărea pe drumul ce străbătea câmpuri proaspăt arate. Era primăvară și o mulțime de pomi înfloriți, roz sau albi, luminau cerul destul de întunecat. În depărtare se vedeau culmile Făgărașilor, acoperite de zăpadă. Fâșii lungi și groase de nori albi despărțeau vârfurile înzăpezite de poalele acoperite de păduri verzi. Mai avea ceva de mers până în târgușorul unde îl invitase judecătorul locului, iar vârfurile munților îl însoțiră vreme de aproape un ceas. Erau aproape identice, de parcă un uriaș băgase o sfoară groasă sub pământ, apoi trăsese de ea și îl încrețise ca pe o manșetă de cămașă. Aproape de înserat văzu turnul înalt, în patru muchii, al bisericii fortificate. Aproape de vârf avea patru turnulețe, semn că în acest târg un răufăcător putea fi condamnat la moarte. Găsi destul de repede casa judelui, cea mai înaltă dintre toate. Fu primit cu politețe și poftit de îndată la masă. Judecătorul era un bărbat vârstnic, adus de spate. Purta perucă albă și haine negre. Cina era bogată, servită în vase de argint și porțelanuri scumpe, pictate. Pictate erau și masa, scrinul, dulapul și scaunele. Flori mărunte, ba chiar și păsări exotice, împodobeau lemnul întunecat.
– Pentru ce m-ați chemat, domnule? Îmi închipui că vreți să întăresc pictura bisericii. Sau poate să mai adaug ceva…
– Răbdare, jupâne Ispas, răbdare. Îți voi spune până la sfârșitul cinei, dar acum fă-mi plăcerea și gustă din acest vin de soi.
Toader mestecă absent friptura de curcan și sorbi din vinul incolor, dar tare. Oare ce voia acest bătrân? Îi cercetă fața brăzdată, dar, ca de cele mai multe ori, nu putu să citească nimic.
– Desertul îl va aduce nepoata mea. Chiar ea l-a făcut. Tort de ciocolată, după o rețetă specială.
În cameră intră o fată înaltă, probabil mai înaltă decât Toader, dar cu proporții desăvârșite și cu un chip ce ar fi făcut să moară de invidie pe vechile zeițe grecești. Pielea îi era fără cusur iar părul lung prins simplu, la spate. Zugravul își dădu seama că rămăsese cu gura căscată și se grăbi să și-o închidă la loc. Nu mai văzuse așa femeie frumoasă.
– Pot să stau și eu la masă cu voi, nu? Doar nu conduceți lumea voi, bărbații…
– Nu, rogu-te, retrage-te acum și vom veni noi mai târziu să stăm de vorbă cu tine. Poate îi vei arăta domnului Ispas sculpturile tale.
Chipul fetei se schimonosi, dădu să-și zgârie pleoapele cu unghiile, dar bătrânul se ridică, o luă de după umeri și îi șopti ceva la ureche. Mai liniștită în aparență, ieși cu o demnitate ostentativă.
– Ați văzut-o, domnule pictor? Ce părere aveți de ea?
– Ce pot să spun? Mă minunez cum de poate exista o femeie așa frumoasă…
– Așa frumoasă și chiar fără noroc. S-a născut cu mințile rătăcite. A vorbit târziu, niciodată nu a gândit normal, nu s-a comportat normal…E fiica fratelui meu. Părinții ei au zămislit-o la un an după răscoala lui Horia. Dacă ar fi să mă iau după ce spui dumneata, asta o fi cauza pentru care s-a născut cu spiritul schimonosit. Și mama și tatăl ei au păstrat în carne spaima cu care priveau castelele cuprinse de flăcări.
– Eu am luptat în armata lui Horia și nu mi-e rușine să spun asta oricând și oricui. Să nu-l învinovățești. A vrut numai bine. Și pentru români, și pentru sași, și pentru maghiari. Dacă lucrurile au scăpat de sub control…
– Nu asta vreau să discut. Sau poate că da, poate că este și vina dumitale că biata fată are mințile rătăcite.
Toader dădu din umeri.
– Eu am spus ce am avut…
– Bine, bine, să continui. Deci bieții ei părinți au murit, iar eu, văduv fără copii, sunt obligat să am grijă de ea. Mâine-poimâine trec și eu în lumea drepților. Ei bine, nici nu știu cum să-ți spun…Cred că simplu. Nu se poate mărita. Nimeni nu poate să stea lângă ea. Nici măcar plătit. Că bani, slavă Domnului, am. Dar niciun suflet nu poate…Mă rog, asta ai înțeles. Nici ea nu vrea să aibă un bărbat cumpărat cu bani. Ca să o mai liniștesc, am plimbat-o prin lumea asta largă. I-am arătat castele, picturi…La îndemnul unui doctor a început și ea să picteze. După un timp a atras-o mai mult sculptura. Dar să vedeți ce statui ies din mâinile ei! Jumătăți de trupuri, în care pune pământ și sădește buruieni! A văzut și două-trei biserici pictate de dumneata. În special una, dintr-un sat numit Hanul Anei, a impresionat-o în mod deosebit. A stat ore în șir uitându-se la pictură. A zis că vrea să te cunoască, să stați de vorbă. Ca să fiu direct, domnule pictor, pe mine nu m-ar deranja dacă…înțelegi dumneata.
– Domnule judecător, eu sunt om însurat!
Bătrânul zâmbi.
– Știu.
– Patru turnulețe. Nu mă condamnați la moartea trupului, în schimb la cea a sufletului.
– Nu o luați așa…
– Dar cum? Îmi dau seama că m-ați studiat bine, domnule. Ați cules informații despre mine, astfel încât cunoașteți și ce eu am uitat. Da, sunt robit patimilor cărnii, ăsta e păcatul meu. Și vreți să profitați de asta. Ei bine, am să rezist. Plec chiar acum!
– Unde să plecați la ceas târziu, domnule Ispas?
– Chiar că ceas târziu…Vreți domnule, să am grijă de ea ca de o fiică, deoarece sunt vinovat de boala ei. Dar știți bine că nu voi putea rămâne stană de piatră în fața frumuseții desăvârșite a acestei femei. Zarurile au fost aruncate…
Toader bău din vinul tare.
– Acum vorbesc doar ca să nu tac. Am cunoscut pe vremuri un maghiar, tot judecător, tot cu o fată cu mințile rătăcite. Nu știu ce mai fac, pe unde or fi…Dar nu m-a făcut răspunzător de boala fetei. Nici eu nu m-am simțit. E drept că nu era atât de frumoasă. Ce cursă! Dacă aș fi știut unde vin…Omul nu trebuie să se lase robit de patimile cărnii. Îi voi spune asta. Dacă a fost la biserica din hanul Anei, a văzut acolo că i-am pictat pe Adam și Eva astfel încât oamenii să înțeleagă că împreunarea nu este decât pentru procreere! Abia iarna asta am văzut o pictură mai sugestivă, într-o biserică dintr-un sat de lângă Cluj. A fost zugrăvită cu mulți ani în urmă, la puțin timp după ce turcii au asediat Viena. De aceea probabil în jurul Domnului nostru răstignit sunt strânși turci cu turbane, nu soldați habsburgici ca în bisericile pictate după răscoala Crăișorului. Ce mi-a atras atenția a fost că Adam și Eva, aflați lângă pomul cunoașterii, sunt înfățișați cu mijlocul străveziu, astfel încât li se văd intestinele. Sunt roz, ca la un vânat despicat. Din cauză că șarpele, plin de solzi, le oferă mărul. Iar ei se transformă în animale muritoare. Nu apucă să se bucure de patimile cărnii, că îi ajunge bătrânețea și moartea.
– Și totuși, dumneata, domnule Ispas, nu prea îți arăți anii.
Toader se prinse de coada în care își împletise părul lung, alb ca neaua. Își aminti de clopot, de a doua lui bătaie.
– Nu pot să fac ce îmi ceri, domnule. Îmi voi găsi o gazdă în sat.
– Acum am eu încredere în tine, Toader. Vrei să mă însoțești? Vreau să îți arăt ceva.
Pe nesimțite fata intrase în cameră. De când oare asculta discuția?
– Ia-ți pelerina, noaptea e rece.
La lumina felinarului, Toader văzu casele cu mici contraforturi, care parcă întindeau un picior să-i pună piedică. Pavajul lucea de la ploaia ce tocmai stătuse. Fata îl duse până la biserica fortificată. Scoase un mănunchi de chei.
– De unde ai cheile?
– Nu pune atâtea întrebări. Poate e doar un vis. Urmează-mă.
Zugravul se gândi că într-adevăr putea fi un vis, deoarece trecuseră printre ziduri lungi, care aveau guri de pivniță, bine ferecate, la fel de dese ca niște ferestre, cărora parcă le țineau locul. Turnuri înalte țâșneau oblic spre cerul nopții, retezate de muchii crenelate, aplecate după unghiuri stranii.
Au urcat niște scări întortocheate, uneori în serpentină, până au ajuns într-un mic amvon, din zidărie de piatră, care ieșea înafara masivului perete exterior al bisericii. Nu avea decât o fereastră mică, în formă de cruce, ce privea spre o curte împrejmuită.
– De fapt, ce ai pictat în biserica din Hanul Anei, domnule Ispas? Un râu de foc sau un râu de sânge? În ce înoată damnații? Sau sângele se face foc? Vezi, de aici predică preotul bolnavilor de ciumă. Nefericiții sunt adunați în această curte și ascultă, speră. Dar sunt atât de speriați de boala lor, încât mă îndoiesc că înțeleg ceva. Așa mă simt și eu, în fiecare zi, închisă într-un mic amvon pentru ciumați. Oamenii sunt atât de răi în ziua de azi, încât nu te poți apropia de ei. Orice le-ai spune, nu te înțeleg.
– Dacă stau să mă gândesc, ai dreptate. Și eu, cea mai mare parte a vieții, am spus oricărui om întâlnit în cale să fie mai bun, că păcatele se transmit pruncilor sub formă de urâțenie, boli, moarte. Dar mă îndoiesc că m-a ascultat cineva.
– Ține-mă în brațe, Toader. Nu-mi fă nimic altceva, dar ține-mă în brațe!
*
“Ce faci, Toader, ce faci?” Și totuși, el nu se putea simți fericit decât fiind mândru de corpul și mintea sa, ținând în brațe o femeie tânără și frumoasă, având sufletul plin de frumusețea naturii și a picturilor. Toate în același timp. Nu aveau ce să caute amintirile zilelor fericite. Avea nevoie de clipa prezentă, aici și acum! Nu putea concepe o viață trăită din amintiri. Carpe diem! Așa cum a fost la Vidin, când se scălda în Fântâna Tinereții, așa cum va fi și de acum încolo. Numai un om ce trăiește clipa nu se teme de moarte. Mai ales că acum se pierdea încetul cu încetul sufletul tuturor oamenilor. Dar mai erau câțiva care prinseseră dulceața vieții trăite din plin, și nu ar fi renunțat niciodată la ea…
Doar ei trăiesc din plin
O zi plină de soare
Fără a se gândi
Că lumea-ntreagă moare.
Doar ei au înțeles
Să soarbă fericirea
Și nu cată-n zadar
Să-nvie amintirea.
*
– Am auzit cum îi povesteai unchiului meu de biserica aceea de lemn, de picturi. Să știi că și eu am văzut multe. Și știi ce mi s-a părut? Că în bisericile construite din lemn de stejar torționarii lui Hristos sunt soldați habsburgici. Pe chipul Mântuitorului curg șiroaie de sânge. Este suferința voastră?
– Da, e martiriul lui Horia.
– Iar stejarul e copacul demnității…Și știi ce am mai observat? Că în bisericile durate din lemn de brad cei ce îl chinuiesc pe Hristos sunt turci.
„Ai văzut bine…și în bisericile făcute de Ștefan cel Mare torționarii au cușme țuguiate, de blană, cu moț în vârf, ca ale năvălitorilor de la răsărit”.
– Ai văzut bine. Brazii sunt străjerii noștri, soldații noștri. Păzesc Carpații de otomani.
– Și de aceea toate chipurile de pe pereții de lemn au ochii larg deschiși?
– Așa ai văzut? Da, poate că de aceea.
– Și de ce sunt atât de întunecate bisericile voastre, Toader?
– Pentru ca picturile să nu fie văzute de ochi care nu trebuie.
– Și totuși ochii ăștia ai mei au văzut că cerul plin de stele e grena în loc să fie albastru sau negru, semn că a început Sfârșitul Lumii. Și mai știu și cântecul acela al vostru, cântecul Bradului…
Eu dacă știam,
Nu mai răsăream,
Eu de a-și fi știut
N-aș mai fi crescut[1]
– Tu trebuie să trăiești, am să fiu lângă tine…
– Dar tu de ce nu îmbătrânești, Toadere? De ce te temi mai tare, de bătrânețe sau de moarte?
– Pe mine mă iubește Dumnezeu așa păcătos cum sunt, așteaptă ceva de la mine, să fac ceva pentru oameni. Iar eu încerc asta, dar…
Fata îi puse un deget pe buze.
– Stai liniștit, Toadere! Îți voi curăți eu visele. Muierea aceea cu părul de foc nu are decât să se lupte cu mine, dacă se crede în stare! Învățătoarea te va lăsa în pace ca și până acum pentru că mintea ei se învârte mereu, neputând face nimic nici în vis nici aievea.
– De unde știi de ele?
„Ce ai făcut, Ana, ai intrat în mintea fetei ăsteia? Dar nu, nu e posibil…Dar eu nu m-am mai gândit la Teodora de mult timp, absolut deloc…deloc…”
– Tu îți amintești visele?
– Ce întrebare e asta?
– Spune-mi!
– Și dacă nu vreau să-ți spun?
– Spune-mi!
– Foarte rar, aproape niciodată.
– De unde știi de Ana și de Teodora?
– Am aflat de ele, nu-ți spun de unde. Știu totul despre tine. Și apoi, o femeie are intuiție, nu e ca voi, bărbații, niște împiedicați!
[1] Călinescu G. Istoria literaturii romîne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, pag. 47.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.