Capitolul 15. Răzbunarea
Brașov, 1812
Avi Katz își mai umplu un păhărel de lichior. Obișnuia ca o dată la două-trei luni să vină în vizită la familia Ispas. Nu se însurase, deși afacerile îi mergeau de minune. Dar poate că banii nu sunt suficienți pentru a fi fericit. Pentru a iubi și a fi iubit. Așa erau vremurile, nu mai exista dragoste.
– Mai trebuie și noroc, Toader, mai trebuie și noroc…Eeeh, ce să fac…bine că sunt sănătos.
– Lasă, Avi, că pentru tine nu au intrat zilele în sac. Și apoi, neîmplinirile unui om nu se compară cu nenorocirea unui popor. Uite, pe mine mă doare mai tare faptul că Moldova a fost ruptă în două decât că nu am copii.
– Dar cum s-a putut întâmpla așa ceva? Numai prin înțelegerea împăraților, fără ca moldovenii să se poată apăra…
– Uite că s-a putut! Măcar dacă am mai avea armata de panduri din Călărași…
– Dar de ce după victoria de acum trei ani, când era clar că turcii nu vă vor mai supăra niciodată, i-ați trimis pe flăcăi la vatră?
– Am mai discutat, era greu de întreținut o armată așa de mare…și nu se mai putea cu Simion și cei care-l susțineau…
– Și apoi boierul Gavril Barbu a plecat și el după fiul său, nu mai avea cine să vă susțină financiar…Nici din Frăție nu a mai rămas mare lucru…Dar moldovenii ar fi putut să lupte, aveau doar armele speciale ale spătarului Dumbrăveanu, tunica ce nu o străbate glonțul…Cred că au fost doar laudele spătarului, menite a intimida adversarul…
Avi Katz relua același subiect a mia oară, dar de data aceasta interesul său era sporit de evenimentul anexării Moldovei de dincolo de Prut de către Imperiul țarist. Era și îmbujorat de la vinul băut la masă, la care se adăuga acum lichiorul.
– Lasă că le-ați făcut-o! Au vuit ziarele din toată lumea! Auzi, să ardeți Vidinul, Plevna, să nu lăsați piatră pe piatră din raiaua de la Târgu Măgurele!
– Asta-i, că totul se plătește!
Dar Avi continuă de parcă Toader nu ar fi zis nimic:
– Păcat că nu a mai trăit să vadă asta zapciul Predoi! Ei, inima l-a răpus, la fel ca și pe tata. Zici că nepotu-su nu și-a mai revenit? Dar flăcăul acela, Iancu Jianu, care i-a condus pe panduri, ce mai face? A scăpat de spânzurătoare? Da, mi-ai zis că da…Noroc de Ion Codreanu, bravul căpitan, care a știut să fie și avocat, nu numai oștean. Dar ce facem, că acum pandurii sunt risipiți?
Toader îl asculta din politețe, încuviințând uneori, dar gândurile îi erau departe. Ce mai putea face acum? Cum să lupte românii cu uriașul de la răsărit?
– Dar Erji de ce stă mai mult la părinții ei? Nu te-ai gândit că ai tăi te vor copil pe veci? Dar, lasă, partea bună e că așa rămân ei în viață, să le dea Dumnezeu zile multe…
Toader își aprinse pipa și suflă un fum spre grinzile din tavan.
– Da, Avi, da…
Se duse la una din ferestre și trase draperiile. Nori plumburii închipuiau noi șiruri de creste muntoase, răsărite deasupra celor din piatră.
Din scrinul de lemn de nuc ce stătea lipit de jilțul plin de perne în care se lăfăia Avi Katz începură să se audă mici trosnete, la intervale ritmice, ca bătăile unui ceas. Zaraful tresări, apoi spuse râzând:
– Aveți și voi gândaci de lemn. Păcat de mobila asta așa bună!
Toader s-a gândit să îl întrebe dacă nu îi apare Ana în vis, dar s-a stăpânit. Puțin probabil ca Avi să fi recunoscut, în caz că așa stăteau lucrurile.
– Măi Toader, da’ știi ce mă gândesc eu? Dacă armeanul ăla care căuta fântâna tinereții a vândut Moldova rușilor? Am un văr care e zaraf la Chișinău. Zilele trecute a venit în vizită la mine, era în drum spre Viena. Mi-a spus că un armean a cumpărat o moșie imensă lângă mănăstirea Căpriana. Chiar cea în care mi-ai zis că s-a retras preotul Antonie, după distrugerea Vidinului. A murit anul trecut, nu?
– Da, ți-am zis că l-a luat cu el la mănăstire și pe Bogdan Dumbrăveanu…
– Da, care nu și-a mai recăpătat mințile…
– Da, și?
– Păi asta este, că vărul meu era în vizită la acest bogat armean, pentru niște afaceri. Dacă ai ști ce are acolo….Are o livadă care rodește și iarna, și ce fructe…Mere mari și roșii, portocale…Are un iaz cuprins între ziduri de piatră, a cărui apă e caldă și iarna…Unde mai pui că și-a luat și nevastă tânără, o frumusețe!
– O fi găsit până la urmă fântâna tinereții! Nu mă mai fierbe atâta, zi mai departe!
– Ei, da, și cât vărul meu era acolo, un bărbat îmbrăcat într-o rasă din pânză de sac, blond, uriaș la statură, a sărit zidurile și s-a repezit la armean, care tocmai îl conducea spre ieșire pe vărul meu. Slugile l-au ținut cu greu. Striga că este spătarul Moldovei, că îi va omorî pe toți și că va reface țara.
– Săracul Dumbrăveanu!
– I-a spus armeanului că mai bine îl omora la Iași acum zece ani, cât încă mai avea puterea.
– Și ce i-au făcut săracul?
– Nimic, l-au dus înapoi la mănăstire. Îl țin închis, dar mai scapă din când în când. De fapt, curând după ce l-au imobilizat, a început să tremure ca și cum ar fi avut friguri. Zicea ceva de lumea cealaltă. L-au dus la fel de ușor ca pe un copil.
– Și de ce nu mi-ai spus de la început toate astea, Avi? De ce ai așteptat să termin desertul și să se retragă părinții mei?
– Și ce voiai, să nu le tihnească mâncarea?
– Dar cu mine puteai fi mai direct!
– Dacă eram mai direct, te ridicai de la masă, încălecai, și mergeai întins să-l omori pe armean. Așa…
– Așa, non est loquens verbum quartus. Dar parcă de data asta…
Toader se ridică în picioare și se îndreptă spre sabia atârnată de perete. Anii nu îi împuținaseră trupul.
– Sper că nu vrei să mă tai acuma…
– Nu, stai liniștit. Dar chiar astăzi plec la Iași să vorbesc cu Grigore Tăun.
– Și-ți închipui că el nu știe? De ce nu face nimic?
Zugravul se opri cu mâna la doar un centimetru de mânerul sabiei.
– Și apoi de unde știi că e vinovat? Doar pentru că negocierile în urma cărora rușii au luat estul Moldovei s-au ținut în casa lui din București?
– Și pentru că a reușit să-și cumpere o moșie imensă lângă Căpriana, acum a rușilor, cu toate minunile de care mi-ai zis? Nu, nu se poate ca doar pentru niște bănuieli neîntemeiate să ucizi un om, e adevărat…
– Toader, gândește-te că nu te poți întoarce viu de acolo. Muscalii au iscoade, armată…Și apoi…Apoi că nu refaci țara Moldovei ucigându-l pe armean. Mai așteaptă, cine știe ce aduce viitorul…
– Și atunci de ce mi-ai mai spus?
– Nu e mai bine să afli de la un prieten?
Toader se așeză înapoi la masă și își prinse capul în mâini.
– Și mai e ceva, Toadere. Știi doar că armeanul avea tocmiți niște solomonari.
– Da, și? Erau și ei acolo?
– Nu, dar…Dar se pare că mai are legături cu lumea întunericului. Printre pomii din livada aceea neasemuită avea și unul care rodește fructe ca ăsta!
Avi Katz îi întinse peste masă un fel de ghindă dublă, ale cărei coji semănau cu două turbane prinse unul de altul, făcute din piele de șarpe. Sub ele erau două chipuri pline de ură.
Toader surâse, dar ochii îi erau îngroziți.
– Osman și Aslan! Livada otrăvită de ură a lui Mihai Barbu! Credeam că Dumbrăveanu a ars toate fructele urii!
– Ele nu vor dispărea niciodată, Toader! Niciodată, până nu se va găsi cineva care să pună capăt răzbunării. Aici și acum! Toată viața le-ai spus tuturor că nu trebuie provocată durere, că aceasta aduce boli și moarte, chiar și peste generații. De ce nu ești în stare să-ți urmezi spusele?
Toader frământa în mâini ciudatul fruct.
– Dacă îl rupi curge sânge.
Avi Katz își mai turnă un păhărel de lichior.
– De ce am rămas doar noi, Toadere, nu știu.
„Dacă ai ști, zarafule, că acum viața mea e o vară fără de sfârșit, dacă ai ști…Sau știi?”
Privirea lui Avi se limpezi.
– Uite, am să-ți povestesc ceva…Ceva ce nu am vorbit cu nimeni din partea asta de lume…Când am stat în America, am aflat ceva…Niște fapte atât de înspăimântătoare, încât parcă nici nu le-aș da crezare. De fapt cel care mi le-a povestit mi-a spus că e în interesul meu să păstrez tăcerea.
– Atunci de ce ți le-a mai povestit?
– Ca să mă avertizeze, să mă păzesc dacă grozăviile astea mai apar în alte părți ale lumii. Știa că voi pleca curând din New York. Deci, pe undeva, într-un orășel aflat la marginea unor păduri nestrăbătute, un savant nebun a distilat un leac care întinerește, dar nu prelungește prea mult viața. Asta pentru că cei care întinereau făceau și boala sângelui dulce.
– Din ce a făcut leacul?
– Nu știu, din niște buruieni de leac de-ale indienilor, cu niște fierturi din creier de vită…nu știu, totul e secret. Am aflat doar că dacă-l înghițeau copii, creșteau mult dintr-o dată. De fapt, pe aici nu se zice că dacă bei din izvoarele cu apă vie, bătrânii întineresc iar flăcăii mai cresc în înălțime. Destul că cei ce au înghițit leacul și-au recăpătat tinerețea. Și asta de-adevăratelea, nu așa ca la fântâna făcută de Le Moyne. Și care a fost rezultatul? Nu mai credeau în Dumnezeu, nu-i mai respectau poruncile. Nu se mai căsătoreau, nu mai făceau copii. Dar frica de moarte nu i-a părăsit. Pentru că tot mureau într-o zi. Cică făceau și rac mai des decât ceilalți oameni. Erau certăreți și smintiți. Nu puteau să lucreze, să-și facă meseriile. Greșeau, făceau boacăne tot timpul, ce mai, o nenorocire…Cei din împrejurimi au hotărât să îi ucidă pe toți și să îngroape secretul. Dar în mod sigur au scăpat măcar unii care știu să fabrice doctoria! Boala asta se va întinde în toată lumea, Toader. Are și bătrânețea rolul ei, Toader, nu trebuie să fugim atât de ea. Ar trebui ca pletele albe să ne aducă liniștea că avem mai mult timp pe pământ decât cei care caută tinerețea veșnică. Lor le apare femeia cu plete din crengi. Lor le e mai frică!
*
Toader Ispas nu a mai plecat la Iași. Dar în acea noapte a avut un vis. Se făcea că unul din pandurii care au participat la înfrângerea oastei bogomililor, unul din cei pe care opiumul îl face să știe că doarme și visează, îi bate la poartă.
– Haide, domnule Ispas, haide, ia-ți sabia, și să mergem, că avem treabă!
– Unde mă duci?
– De când rușii au luat jumătate de Moldovă, te-am vizitat în fiecare noapte, în primul somn, și nu ți-ai amintit niciodată. Nu ești chiar fără păcate, jupâne, nu e greu să intre cineva în somnul tău.
– Și atunci Ana de ce nu vine? Ești cel ce mi-a fost oaspete anul trecut, nu? Ai știut unde mi-e casa…Unde vrei să mergem?
– Haide, flăcăii sunt aici, mergem să-l ucidem pe armean. Dar pentru asta, avem nevoie de un suflet chinuit în iad.
– Lăsați-mă, nu vreau să mor!
– Nu mori, nu te teme.
– Nu mă duc acolo, acolo e Ana.
– Bine, atunci noi ne-am și întors, ia uite pe cine am adus!
În fața casei, doi panduri călări țineau de mâini o femeie. Mara.
– Noroc că am luat-o de acolo, chinuia un alt suflet damnat, un oștean, Luca Movilă. Zicea că în sfârșit a găsit cel mai ticălos bărbat de pe pământ. Hai, Mara, să-ți iei caii! I-am zis că mergem să pedepsim un bătrân care și-a luat nevastă tânără.
– De unde știți de Mara? De cai?
– Din mintea ta, jupâne.
Mara începu să râdă tare, după obiceiul ei.
– Ne vedem din nou, jupâne zugrav! Am eu grijă și de tine, dar mai întâi să termin cu armeanul!
– Cine te-a ucis, Mara?
– Cum cine? Însemnații ăia doi care au plecat călări după mine, ai uitat? Dar nici fețele flăcăilor alora nu-mi plac! Sunt cam muieratici!
Mara se uită spre doi panduri, drept în ochii lor. Unul se trezi țipând, în patul său, iar celălalt într-o poiană aflată departe de casa în care se culcase, îmbrăcat doar în cămașa de noapte și dârdâind de frig.
– Lasă-i în pace! Ai timp să te socotești cu cine vrei, dar acum avem o treabă de făcut!
Toader încălecă și împreună cu umbrele pandurilor zbură peste munți până la Cascada Cailor, până la peșteră, până la platoul de dincolo de nori, unde, în întunericul greu, pășteau trei cai albi și unul murg. Mara încălecă pe armăsarul roșu, ce poartă moartea.
– Vede cineva din voi Frica? O femeie bătrână, cu ochi orbi, cu plete din crengi, care stă lângă un foc?
– Nu.
– Nu, nimeni. Dar dumneata, domnule Ispas?
– Nici eu. Voi sunteți prea tineri, iar eu prea bătrân ca să o mai văd. Trebuie ori să nu-ți pese, ori să-ți pese prea mult. Dar ea este undeva, după stâncile astea. Să nu mai veniți aici, nici măcar în vis! De unde știți drumul până la moșia armeanului?
– A fost unul din noi acolo…e suficient.
După cum a spus pandurul, ochii tuturor minților au văzut dealurile Moldovei perindându-se cu repeziciune.
Aoleo, ciocoi bălțat,
Sunt trei ani de când te cat,
Sunt trei ani ș-o săptămână,
Pân’te-oi dobândi la mână,
Să-ți iau pielea de pe cap,
Să-mi fac toc la măzărac,
Și pielea de pe picioare,
Să-mi fac tocuri la pistoale![1]
Au intrat în conac, și imediat au fost la capul patului în care dormea armeanul. Acesta a deschis ochii și a început să se roage de iertare. A spus mai mult de trei cuvinte, așa că Mara i-a luat graiul, i-a schimbat chipul, iar peste câteva zile, cu toate strădaniile doctorilor de a-l ține în viață, i-a sorbit sufletul.
[1] Baladă populară – Iancu Jianul, culeasă de Gh. Dem. Theodorescu, https://scriitoriclasici.blogspot.com/2012/06/balada-populara-iancu-jianul.html, accesat iunie 2019
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.