Lucian Muscurel – Despre Dali și „cântecul de lebădă” al gării Vilajuïga

1 iunie 2020

Mă temeam de readucerea  acestui text. Dar uite că zeloșii de F:B. nu mă iartă. De ce anume mă temeam?  Păi, uite de asta: de a fi pus în situația să republic sau să ignor. De a fi pus în situația să aleg. Situație pe care nu întotdeauna o agreez. Primul reflex a fost – sari peste, ignoră. Un text vechi de un an, scris dintr-un loc atât de îndepărtat, ce rost are? Dar, recitind m-a izbit un lucru la care nu aveam cum să mă gândesc acum un an. O puternică  revelație. Asta mă face să reiau textul fără ca să mai ezit.

Ce văd si constat acum mă înspăimântă mai tare decit anul trecut. Anul trecut mă uluia puterea de anticipare a Geniului: a vedea într-o gară vie, forfotindă de oameni, gara moartă, „osificată” la numai câțiva ani mi se părea fabulos. Credeam că viziunea lui Dali se baza pe capacitatea sa supradimensionată, de a „citi” oamenii,  modul lor de a merge „înainte”, „evoluția” în timp a comportamentului uman  și mă uluiam de cum vremurile i-au dat dreptate. Ce văd acum, ce constat acum, după ce trecem prin ce trecem de câteva luni, este că, dincolo de toate celelalte de care vorbeam anul trecut, el a anticipat tocmai asta: experimentul extrem, catastrofa mondială prin care trecem. Osificarea gărilor din pricina oamenilor nevoiți sa stea închiși. Osificarea întreagă a societăților.

Dar gândind așa, nu mă pot opri să nu merg mai departe în această încercare de a detecta gândul lui Dali. Hai, izolarea dintre noi, datorată egoismului, comunicării aproape în exclusivitate prin Smartphonuri și „like”-uri, poate avea vindecare. Ne trezim la un moment dat, pricepem ce suntem pe cale sa pierdem, aruncăm smartphonurile și ne îmbrățișăm din nou prin gări înghețate în jurul godinului duduind. O viziune cu speranță, se poate spune. Chiar și sperietoarea asta cu Corona putem spera că va trece. Ca mai toate molimele.

Dar dacă NU ASTA a vrut să ne spună Dali cu viziunea lui? Cu gara lui osificată? Dacă vrea să ne avertizeze cu anticipația lui apocaliptică, de ceva care, dacă se va întâmpla din pricina imbecilității noastre, nu va ma avea putința unei reparări? Când Dali a pictat viziunea asta, apocalipsa de la Hirosima si Nagasaky  încă nu avuse loc. Dacă viziunea acestui tablou este viziunea cu adevarat finală? Dacă această anticipație privește toate gările lumii? Uite, la gândurile astea reiau postarea de anul trecut.

******

Cu siguranță, când Dali a ales exact această gară, Vilajuïga, pentru gândurile ce-i treceau prin cap tocmai atunci, știa el ce face. Nu sunt un specialist, un Dan Hăulică. Nici filozof, nici eseist. Nu sunt nimic din toate astea. Sunt un om obișnuit. Puși Dinulescu este un erudit și un specializat într’alde d’astea. Și un minunat. Să-l tot citești. Nu, eu sunt un om obișnuit, zic. Mă rog, poate influențat oleacă de exersarea ocupației de regizor. Chiar și de actor. Ocupații care te obligă la reflecții, analize, asociații. Dar să uităm toate astea. Sunt un biet om care, ca noi toți, are si el, din când în când, gândurile sale, când ocazia se ivește. Ca acum.

Mă aflu în fața a două imagini. Celebrul tablou al lui Dali, una din icoanele splendidei zăpăceli numite „suprealism”, tablou intitulat „Osificarea prematură a unei gări”, și fotografia în care Liliana participă la „cântecul de lebădă” al acestei gări. Gară pe care o cunoscusem deja cu 15 ani înainte de această fotografie. O gară ca toate gările normale: un loc plin de viață unde, hai dacă nu exact ca în „Steaua fără nume” a lui Sebastian, acceleratul nu se oprește întotdeauna, dar în schimb „personalul” și „cursa” revarsă zilnic zeci și sute de pasageri, de călători, de oameni. Un loc unde sala de așteptare era centrul universului. Mai ales în anotimpurile friguroase, umede. La căldura godinului oamenii, înghesuiți unii în alții, își depănau poveștile, discutau, se contraziceau, fără să-și dea seama se înfrățeau, ba unii se mai și împrieteneau. I-am cunoscut, am participat la asta. Pot, și putem pune cu toții semnul egalității între gară și viață.

Lui Dali nu-i ajungea că era geniu. Era conștient de asta. În spatele mustăților sale de homar încă în libertate, se juca de-a v-ați ascunselea cu noi. Ca toți în această situație, hai să se ascundă. Cum? Sub haina nebuniei. Nu era singurul. Istoria este presărată de multitudinea „nebunilor Regelui” care se ascundeau sub haina aceasta pentru a putea proiecta adevăruri, viziuni, una mai lucidă (deci, fără greș catastrofale) decât alta. Toți pictorii Evului Mediu, Renaștererii și mai apoi, au făcut asta: au „ascuns”, au mascat tot felul de simboluri, viziuni, previziuni, în câte un colț al tablourilor lor. Toți fabuliștii, toți compozitorii … Hamlet îmbracă haina nebuniei ca, la adăpostul ei, să arunce „adevăruri” spre a ajunge la adevărate adevăruri. Deci, Dali este în bună companie. Ce este uluitor, revenind la viziunea lui din acest tablou, este puterea sa de anticipare. Nici aici nu este singur. Nu mai vorbesc de misteriosul Nostradamus, dar hai la mai apropiatul de noi, Jules Verne care ne-a dat atotcuprinzătorul (sunet –imagine) Smartphone, deja acum mai bine de 150 de ani … Puterea de anticipație … Doamne, ce dar divin! Sau diavolesc. Nu știu, mi-e greu să aleg.

Viața este spirit, carne, sânge și os. După 7 ani, la deschiderea unui mormânt, ce a rămas este numai osul. Osificarea PREMATURĂ a acestei gări, a vieții, este, după mine, pieirea nedreaptă și înainte de vreme a vieții înseși. Când Dali a pictat la fața locului această gară, în 1931, să fim siguri că ea forfotea de viață. Mulți ani mai târziu, noi, eu și Liliana, am coborât dintr-un personal, în această gară, plină de viață ca un furnicar. Dar, după numai 15 ani, târziu, ajunsese ce vedeți în fotografia cu Liliana. OSIFICATĂ. Moartă. Acum, de vreo câțiva ani, numai există. NIMIC. DUST, pulbere, țarână. Nici măcar o amintire. Sau poate o amintire pentru cei inițiați care privesc „viziunea”, „anticiparea” din tabloul „nebunului” Dali.  Și, desigur, în fotografia mea făcută după „osificare „.

Unde sunt cei ce așteptau trenul în gară și, în așteptare, legau prietenii? Pe drumuri asfaltate – dă-l în mă-sa de tren, fiecare cu mașina personală. Unde sunt cei care legau prietenii în jurul godinului? Aiurind în existență, dependenți de Smartphonuri și textouri ce abia cuprind un subiect și, eventual, un predicat. Incapabili să povestească, să vorbească să comunice omenește unii cu alții. Cel mult, în suficiența lor, capabili să dea un „like”. Ha, ha! Unde sunt candoarea, prietenia, ospitalitatea, gratitudinea, empatia, recunoștința, dorința de a comunica, de a povesti, de a împărtăși bucurii și necazuri ? Unde s-a dus solidaritatea umană ? Osificate ca în tabloul lui Dali… Mona nu mai are o gară unde să coboare. Iar Miroiu și-a băgat de mult picioarele în a mai descoperi vreo stea căreia să-i mai dea te miri ce nume …

Al dracului geniu cu viziunile și anticipările lui ! Uite că ne-a ghicit ….