Un cărturar, un om de cultură ne întâmpină zâmbind cald, uman, apoi deschide ușa frumoasei sale case pentru a ne arăta că lumina și cunoașterea divină nu sunt doar în cărți și în vise. Ing. Mihail-Nicolae Stanca are mai multe „opere” într-o existență umană îndelungată: familia, profesia și ceva care rămâne călăuza perpetuă față de cele tainice, anume toate acele înălțimi care pot fi atinse cu „credință, nădejde și iubire”. Vă invit să fiți martorii unei întâlniri ziditoare ce învinge clipa grea a prezentului!
Streche Nicolae: Pentru cei care nu vă cunosc, ne puteți spune cine sunteți și care este “opera” dvs.?
Mihail-Nicolae Stanca: Este mai greu să spun cine sunt, dar pot spune că Mihail Eminescu este un dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu prin tatăl meu. Copilăria mi-am petrecut-o în comunele Lucieni și Boteni (jud. Argeș), unde tatăl meu a funcționat ca Preot paroh. Astfel, tatăl meu respecta promisiunea făcută părinților săi adoptivi de a se întoarce în comuna natală. Relația mea cu tata a fost una specială, de natură duhovnicească și mistică. Preot fiind, tatăl meu pe nume Sisoe, absolvent de Teologie „magna cum laude”, nu uita să rostească versuri din Eminescu, pe care le adapta la contextul pericopei din duminica respectivă. Ceea ce era uimitor la tatăl meu, era faptul că în fiecare an versurile care însoțeau pericopa, chiar dacă unele dintre ele se repetau, erau prezentate prin sensuri noi, dar de fiecare dată în consens cu pericopa din duminica respectivă. El nu se folosea numai de opera eminesciană, ci și de poeziile lui Coșbuc, sau Octavian Goga, de pildă.
Începuturile mele literare i le datorez tatălui meu, dar au fost făcute publice grație scriitorului Mihai Opriș. După atâția ani, de când sunt preocupat și chiar scriu despre cunoașterea prin tăcere, pot înțelege mai bine îngrijorările și tăcerile părinților mei, mai ales din acei ani grei, când tatăl meu a fost închis la cumplita închisoare, de așa zisa reeducare, din Pitești, și am rămas cu mama și cele două surori mai mici. Mi-aș fi dorit să urmez Teologia ca să devin preot, însă faptul că eram fiu de preot nu îmi dădea nicio posibilitate de a-mi urma vocația. De aceea, din Școala generală și apoi în liceu am căutat să excelez la matematică și fizică, mulțumită cărora m-am propulsat în Politehnică. Cu toate că nu am putut să urmez Facultatea de Teologie, trebuie să recunosc că în permanență asupra mea a fost o lucrare a Harului divin.
Streche Nicolae: Cum v-ați apropiat de vasta operă eminesciană, ce sau cine v-a impulsionat?
Mihail-Nicolae Stanca: Desi sunt de formație hidroenergetician, a existat o atracție permanentă față de poezie și, cu precădere, față de lumina din poezia eminesciană. Dragostea pentru Eminescu și editarea de cărți cu profil moral-spiritual o datorez Părintelui Arhimandrit Petroniu Tănase, starețul Schitului Românesc, Prodromu, de la Muntele Athos, pe care l-am cunoscut în decembrie 1988, grație Părinntelui Nicodim, starețul Mânăstirii Crasna de Prahova. Menționez cu smerenia cuvenită că la această Sfântă Mânăstire mi-a îngăduit Dumnezeu să construiesc o microhidrocentrală, cu uvrajele aferente, în perioada când orice gram de ciment, sau fier beton, sau cable din cupru, sau alte materiale de construcție se aprobau doar de către Nicolae Ceaușescu sau, în cazuri excepționale, de către Dăscălescu, întrucât se construia Casa Poporului. Ca recompensă pentru cele făcute de mine pentru Sfânta Mânăstire Crasna, Părintele Nicodim a reușit un lucru de excepție: să-mi obțină aprobarea de la Constantinopol pentru intrarea în Sfântul Munte Athos și Pașaportul cu vizele necesare călătoriei într-o țară occidentală.
În Sfântul Munte Athos am fost primit și găzduit, în mod exemplar, de către Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Tănase Petroniu, o personalitate de foarte mare talie mistică, cu har de clarviziune. Misiunea pe care mi-a dat-o, la plecarea din Sfântul Munte Athos, pentru publicarea lucrării liturgice Pavecernița cu Octoihul de Canoane ale Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, după o transliterare din chirilică în română, a fost o muncă grea și formatoare.
Florentin Streche: Cum a început lucrul la volumele despre opera eminesciană – Eminescu și adevărul Sfintei Scripturi, în contextul în care există intelectuali care contestă sau neagă sursele creștine ale poetului?
Mihail-Nicolae Stanca: Relația dintre Biserică și Cultură a fost permanentă încă din primele veacuri. Când Sf. Apostol Andrei a ajuns pe plaiurile actuale, geto-tracii erau deja culturalizați în credința într-un singur Dumnezeu, astfel încât nu a fost prea greu ca ei să fie creștinați. Apoi, după creștinare, cultura română s-a clădit în incinta bisericilor. Un exemplu este mitropolia Tomisului, urmată de Mitropolia de la Vicina, din Țara Românească. Literatura română a preluat acest har divin din sânul bisericii. De pildă, Miorița și creația eminesciană sunt izvorâte din această relație străveche a strămoșilor cu Dumnezeu, care a permis constituirea unui creștinism profund.
Mihail Eminescu a acceptat să primească, în creația sa literară, o influență puternică din partea creștinismului ortodox, autohton. Apoi să nu pierdem din vedere că universalul poet a fost crescut într-un mediu creștin-ortodox, în care, pe lângă Bisericuța existentă pe moșia tatălui, existau mai multe fețe călugăreșți, un unchi stareț și o mătușă stareță, la care se adaugă un unchi călugăr și trei mătuși călugărițe, astfel încât operele sale reflectă adesea teme, motive și simboluri religioase.
Creștinismul, în special ortodoxia, a avut un impact semnificativ asupra viziunii lui Mihail Eminescu asupra lumii, a naturii umane și a existenței umane în relație cu Sfânta Scriptură, cu Filocalia și cu Dumnezeu. În poeziile sale, marele poet explorează adesea problemele fundamentale ale vieții și ale existenței, îmbinând aspecte metafizice și spirituale. Unele dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu – cum ar fi poemele „Feciorul de împărat fără de stea”, cu peste 800 de versuri și „Rime alegorice”, respectiv poeziile „Rugăciune”, „Răsai asupra mea”, „Rugăciunea unui dac”, „Eu nu cred nici în Iehova” etc. -, reflectă teme și motive creștine despre moarte și înviere, divinitate, iubire și speranță. Criticul literar G. Călinescu, în ciuda multor erori factuale, are și merite, declarând că „intrarea în opera eminesciană este precum intrarea într-un templu, o catedrală”. În cele două volume publicate până în prezent, un al treilea fiind în pregătire (în total, aproape 3000 de pagini), confirm cu argumente aceste surse profund creștine din opera înduhovnicitului Mihail Eminescu.
Streche Nicolae: Care este perspectiva lui Mihail Eminescu asupra Timpului și cum ați sintetizat-o în volumele hermeneutice?
Mihail-Nicolae Stanca: În „Glossa” avem magistrale definiții despre timp, așa cum în poezia „La steaua” suntem martorii principiilor fizice din teoriile relativității einsteiniene: „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă”. Am inventariat aproape 40 de definiții în opera lui Eminescu despre Timp, înainte de gândirea filosofică pe care o știm din spațiul german, în persoana lui Martin Heidegger. Inițierea lui Eminescu a avut loc în condiții divine, speciale. El parcurge pe jos, ducând cu sine două geamantane de campanie pline cu cărți; un drum inițiatic în zona Ardealului, pentru a ajunge la Iosif Vulcan, cu care se afla în corespondență, și de acolo la final, spre Blaj, unde se întâlnește cu viitorul istoric Nicolae Densușianu. Acest drum profund inițiatic îl va duce la Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, aflată în purtarea de grijă a maicilor de la Mănăstirea Bistrița – județul Vâlcea, și unde acad. Alexandru Odobescu inventariase comorile arheologice, odoarele bisericeșți și cărțile liturgice vechi, precum și exemplarele de literatură veche. Acolo Mihail Eminescu se întâlnește cu „Zahastrul mag de la Monastirea albă a Lunii”.
Numai în poemul „Feciorul de împărat fără de stea”, care merită un studiu de câteva sute pagini, Mihail Eminescu dezvoltă teme despre spațiu, timp și univers, de o valoare unică, incredibilă pentru cultura română și universală. Cine vrea să se apropie, cu adevărat, de copleșitoarea operă duhovnicească și mistică, cu numeroase referiri la Sfânta Scriptură, atât în poeziile și poemele, cât și în piesele de teatru scrise de Mihail Eminescu, trebuie să înțeleagă, de asemenea, simbolurile punctuației în completarea semnificațiilor simbolice, în spatele cărora sunt ascunse Persoane divine de prin rang, cum ar fi Domnul Iisus Hristos, Sfânta Treime și Maica Domnului. Iată cum este descrisă prezența Maicii Domnului în sens tainic, adică ascuns:
Călugărul îl vede, arfa scapă din mână,
Pe buze-i trece-un zâmbet ascet, slăbit, amar.
El stînca lui o lasă, la mag încet el vine
Şi mîna lui o prinde şi-ntreabă cu glas rar:
– Ce-ai mai făcut, părinte… iar ai venit la mine,
Crezi tu c-o să mă mîngâi pe mine? nu, în veci
Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line
Cum stîncele la glasu-mi surde rămân şi reci,
O, vino colo-n scorburi ca să-ţi arăt fereasta
Pe care umbra blândă ieri noaptea a venit
Pin stâlpii-n prăbuşeală… pin arcuri sparte… Asta…
Pe-aici pe-o scară de-aur ea blândă a intrat.
(Poemul „Feciorul de împărat fără de stea”)
Streche Nicolae: La finalul întâlnirii noastre, care credeți că rămâne „tainica umblare către lumină” a operei lui Eminescu, pentru prezent și în viitor?
Mihail-Nicolae Stanca: Mă bucur că-mi puneți această întrebare cu trimitere la volumul recent cu poeme și poezii, unde trei dintre poeme (De la umbră la întuneric; Scafandru dup-o stea; Serile-s doar densități nocturne) sunt dedicate Domnului Mihail Eminescu: „Tainica umblare către Lumină”. Cheia de înțelegere pentru cititorii adevărați ai operei eminesciene se află în simbolistica complexă și plină de semnificații multiple. Mihail Eminescu a folosit simbolurile pentru a transmite idei, emoții și imagini poetice puternice, adesea cu multiple niveluri de înțeles. Unele dintre cele mai frecvente simboluri întâlnite în opera lui Eminescu sunt:
1. Steaua – Steaua, ca tipos al Fecioarei Maria, sau Luceafărul, ca tipos al Domnului Iisus Hristos, sunt două dintre cele mai recurente simboluri în poezia lui Eminescu. Ea reprezintă aspirația către infinit, căutarea cunoașterii, precum și frumusețea și lumina în întuneric, prin prezența vie și lucrătoare fie a Maicii Domnului, fie a Domnului Iisus Hristos.
2. Luna – Luna nu este neapărat doar un simbol al melancoliei, iubirii, misterului și trecerii timpului. Eminescu folosește adesea imaginea lunii pentru a evoca stări de contemplare și meditație asupra existenței umane sub Acoperământul Maicii Domnului.
3. Natura – Natura are un rol central în poezia lui Eminescu și este adesea folosită ca simbol al vitalității, frumuseții, armoniei și legăturii profunde dintre om și lumea înconjurătoare.
4. Pasărea – Pasărea este și ea un simbol al libertății și al spiritului înălțător. Ea reprezintă dorința de a evada din constrângerile lumii materiale și de a atinge transcendența.
5. Floarea – Floarea, în special trandafirul, este un simbol al frumuseții, iubirii și efemerității vieții, dar și tipos al Născătoarei de Dumnezeu. Mihail Eminescu folosește imaginea florilor, a păsărilor, a naturii, a lunii, a luceafărului și a stelelor pentru a exprima emoții și stări interioare intense în context duhovnicesc, filocalic și mistic.
Acestea sunt doar câteva exemple de simboluri întâlnite în opera lui Eminescu, dar el a utilizat o varietate mult mai largă de imagini și simboluri în creațiile sale. Este important de menționat că interpretarea simbolurilor poate varia în funcție de contextul și perspectiva fiecărui cititor, iar operele lui Eminescu au lăsat deschisă interpretarea și explorarea lor în multiple moduri. Credința și Iubirea vor fi călăuzele fiecărui om care se va apropia de opera marelui poet, purtător de frumusețe, har și suflet românesc.
