Introducere
Dragi cititori, vă era dor de Toader Ispas? Am auzit că da…Și atunci am scris un roman în care apare Toader tânăr, cu alte gânduri decât vi s-a înfățișat până acum. Ce-i drept, aici este un personaj secundar, vă propun un alt zugrav bisericesc: Vlad Sălăgean. El este altfel, veți vedea. Acțiunea este plasată tot în secolul al XVIII-lea, cartea fiind o ficțiune istorică. Deoarece am constat cu plăcere că am cititori în sudul țării, am hotărât să apară și zapciul Nicolae Predoi, poate mai reușește să dreagă câte ceva!
Capitolul 1. Pădurea roșie
Copacii bătrâni, căzuți la pământ, sau cei uciși de fulger, nu putrezeau niciodată. Dimpotrivă, lemnul se întărea parcă pe zi ce trece. Noaptea toți arborii se făceau roșii, cu o strălucire slabă. Păianjenii din acea pădure țeseau pânze rare, destrămate, ca și cum știau că înafară de ei nu există alte vietăți în acest loc, decât poate doar păsările care ajungeau în zbor deasupra coroanelor uscate, apoi se îndepărtau rapid. Sau bătrânele care umblau rătăcite printre trunchiuri, murmurând:
Mă dusăi într’o pădure roşie mare
Şi tăeai lemne roşii mari,
Făcui o masă roşie mare,
Şi făcui scamne roşii mari,
Şi făcui un foc roşu mare,
Şi făcui oale roşii mari;
Făcui un prânz roşu mare,
Şi-l pusăi pe masa roşie mare;
Mă şuii pe scamn roşu mare
Şi strigai:
Veniţi muroni!
Veniţi strigoni![1]
“Ai curaj și acceptă-ți moartea, altfel vei rătăci pe vecie în această pădure”. Cu acest gând se trezi Vlad Sălăgean, iar vorbele i-au ars multă vreme mintea, chiar în timp ce și-a dat barba jos cu briciul, chiar în timp ce întețea focul în sobă. Se temea de moarte. Îi îngropaseră umbra la temelia conacului grofului. Îi luaseră măsura umbrei pe când era copil. Se juca cu două bucăți de cremene, una ruginie și una cenușie. Le-a izbit până când cea brumărie s-a desfăcut în țăndări, dar tot nu au ieșit destule scântei ca să aprindă paiele uscate. Era dimineață iar umbrele erau lungi. A lui era cât pentru un flăcău căruia i-au dat tuleiele. Și atunci i-au măsurat umbra. Doi meșteri zidari, care se apropiaseră pe nesimțite. A plâns, s-a rugat de ei să nu i-o zidească. Să îngroape un cap de cocoș, un cap de miel, un cap de câine, ori un cap de lup, dacă se tem atât că zidurile se vor nărui. Dar nu umbra lui. Bărbații au râs și au părut că se lasă înduplecați. Dar i-o zidiseră. La șaisprezece ani s-a îmbolnăvit. Era ucenic la un vestit zugrav bisericesc. Uneori i se întâmpla ca ochii să devină dureroși și să nu mai poată aprecia proporțiile. Picta atunci brațe alungite, degete întinse nefiresc de mult, nasuri uriașe, căciuli aproape la fel de mari ca trupul. Meșterul l-a certat, o dată, de două ori…Până la urmă i-a spus să plece, că nu va ieși nimic din el. Vlad s-a încăpățânat însă. Când ochii nu îi erau două bile tari și dureroase, putea picta destul de bine. Chipurile sfinților erau subțiri, ochii mari, după canoane. Așa că acum lucra la biserica din Valea Adâncă. Mai avea mult. S-a îmbrăcat în grabă și a ieșit, deși afară nu se luminase. S-a chinuit o grămadă cu zăvorul din lemn, dar până la urmă a reușit să deschidă ușa bisericii. Ochii nu îl dureau iar vederea îi era limpede, așa că trebuia să se grăbească. A aprins două sfeșnice, fiecare cu trei brațe. Pe pereții pictați fugeau umbre. Umbrele lumânărilor, nu ale flăcărilor, pentru că flăcările erau lumină, iar lumina nu putea fi atinsă de nicio pedeapsă. Umbrele mângâiau lemnul crucii pe care era răstignit Mântuitorul, apoi se trăgeau înapoi, fără a-i atinge picioarele. Au zăbovit apoi pe registrul în care erau înfățișați Adam și Eva, au stat mai mult acolo. Parcă au lăsat o urmă de întuneric în pletele lungi, pe care Vlad le făcuse blonde ale femeii și castanii ale bărbatului. Acum erau parcă mai întunecate. Pictorul amestecă iute galben, brun, negru, alb, până obținu nuanțele pe care le dorea. Începu să refacă părul lui Adam, pletele Evei. Dar nu mai ieșeau ca înainte. Se cunoștea stratul nou de vopsea, care parcă încadra chipurile într-o coroană, dar nu una de rege, ci un cerc de fier folosit de călău pentru a smulge mărturisiri. “De ce nu s-a îmbolnăvit groful? De ce nu el? El sau copiii lui? De ce eu? De ce mi-au zidit umbra? Unde era tata să mă scape? Unde era mama? Au spus că mă vor apăra întotdeauna!” Doctorul spusese că nu își poate da seama cu exactitate ce boală are. Dacă e numai la ochi, își va pierde vederea. Dacă e la creier, va muri. Oricum, nu îl poate ajuta nimeni. Nici știința, nici leacurile băbești. Puțin probabil să trăiască mai mult de treizeci de ani. Acum avea însă patruzeci. Cu mână încă sigură, Vlad pictă cocoșul care nu va apuca să cânte a treia oară, că Petru se va lepăda de Hristos. L-a așezat în vârful unui stâlp, căruia după ce s-a gândit o vreme i-a adăugat ramuri, transformându-l în pom. Pomul vieții, iar pasărea din vârf era sufletul. Cu o umbră de zâmbet, a zugrăvit și ceasul morții lui Hristos. Semăna cu pendula din conacul grofului. Nu i-a făcut însă nicio cifră, iar limbile…limbile ar fi trebuit să arate ora trei după-amiază. Dădu un strat de vopsea, apoi pictă un ceas solar, după modelul celui pe care-l purta groful la brâu, legat de un lănțișor. Se lăuda că i-l dăduse un meșter neamț, și că nu trebuia întors. Era un disc împărțit pe jumătate de raze lungi, ce se sfârșeau în cifre romane. Un ac de metal proiecta umbra. Atât doar că dacă nu pictase soarele, acul nu avea ce să arate.
– Ce faci, măi, ce faci? Parcă ți-am spus să nu mai pictezi astfel de prostii! Ce, crezi că oamenii vin ca să vadă năzbâtiile astea?
– Cu respect vă reamintesc, domnule Silaghi, că nu mai sunt de mult ucenicul dumneavoastră. Nu că nu v-aș fi recunoscător pentru câte m-ați învățat, dar mie nu îmi place să…
I se adresa după moda franțuzească, așa cum știa că îi place.
– Bine, bine, continuă cum vrei tu, dar să nu zici că nu am vrut să te ajut. Să știi că altuia nu i-am dat niciodată așa sfaturi…
“Nici nu a pus mâna pe pensulă de când e aici! Nu s-a murdărit de vopsea! Dar îmi dă sfaturi…Ei, nu că nu ar fi bune, dar…”
– Acum suntem colegi de breaslă, Vlad, nu mai ești ucenicul meu, dar poate mai știu și eu câte ceva…Uite, de exemplu, aici, cum ai redat profunzimea? Nu se face asta prin umbre cenușii, ci prin nuanțarea culorii.
– Da, aveți dreptate, așa e.
Vlad Sălăgean corectă în grabă ce greșise (sau poate era mai bine așa?), fiindu-i recunoscător bătrânului că venise acolo și continua să-i dea sfaturi, chiar dacă el nu prea merita. Nu prea merita el sau moșul exagera? Uite, de exemplu, cum se îmbrăcase azi! Avea o pălărie florentină de un model ce nu se mai văzuse de vreo două sute de ani, verde ca…unde e cel mai aprins verde? Brotacul, frunza de…Mă rog, verde foarte aprins. Și ce pelerină! Împărțită în două, pe lungime, jumătate neagră, jumătate albă. Cu tunică roșie! “Remus Silaghi! Silaghi, nu Sălăgean, ca pe mine, ca să intre în grațiile cârmuirii!”
– Dar ți-e bine, azi, măi băiete? Nu te dor ochii?
– Nu, până acum, nu.
Un timp lucră în liniște, urmărit de ochii negri ai bătrânului.
– Ai cel mai mare dar, cel mai mare avantaj, și anume tinerețea.
– Ei, nu mai sunt nici eu atât de tânăr. Ba chiar mă pot numi bătrân de acum.
– Dar măcar nu te doare nimic. Uite, pe mine mă dor oasele atât de tare, că nici nu mai pot ține pensula în mână.
– Îmi pare rău.
– Da…, ei, da…, așa e viața. Dar știi ce zice lumea? Că sunt atât de frumos, că aș putea sluji de model pentru un pictor care ar vrea să-l înfățișeze pe Adonis.
Fără să vrea, Vlad Sălăgean se uită la chipul bătrânului. Fără să vrea, pentru că îl știa prea bine. Trăsături regulate, chiar dacă nasul era prea mic, obraz nebrăzdat de riduri, favoriți albi lugi până la piept, plete albe…Remus Silaghi nu a fost foarte sigur că ochii lui Sălăgean nu zăboviseră prea mult asupra favoriților săi. “Oare știe?”
– Mă dor oasele atât de tare, că deseori mă gândesc să îmi iau viața. Tu nu?
– Nu.
– Niciodată?
– Chiar niciodată.
– De ce?
– Pentru că nu m-ar mai îngropa în cimitir. Dacă îmi iau viața, năluca mea se va răzbuna pe zidarii aceia.
– Da, care ți-au furat umbra…
– Și oamenii se vor răzbuna la rândul lor pe mine. Nu mă vor îngropa în cimitir.
“Nu știe, dar bănuiește!”
– Bine, Vlad, bine, foarte bine atunci…
– Și în primul rând că sunt creștin!
– Bine, măi băiatule, foarte bine! Mă bucur că sfaturile mele au rodit atât de bine. Ești un băiat curat. Dar ce zici, ce se întâmplă dacă cineva fură umbra unei femei gravide? Poate să se nască un copil cu defecte?
– Nu știu, nu am auzit.
– Cu minte slabă…așa ceva? Sau pitic?
– Adică să rămână pitic…Nu știu, maestre, v-am spus că nu știu.
Bătrânul tăcu îndelung, urmărind mâna lui Vlad. Surâse când îl văzu că greșește iar.
– Măi Vlad, ia spune tu drept, de ce faci figurile astea prelungi? Nasurile astea așa de mari, degetele care se alungesc…Picioarele astea așa de scurte? Hai, înțeleg, torționarii lui Hristos trebuie să aibă trupuri diforme și trupuri hâde, pe măsura caracterului. Dar văd că aici l-ai pictat aidoima și pe Mântuitor. Nu e asta blasfemie, măi băiatule? Sau vrei să zici că procedezi așa ca să arăți că Mântuitorul a luat asupra sa păcatele oamenilor…Așa-i?
“Sunt bolnav, nenorocitule, sunt bolnav! Norocul și sănătatea mea sunt la grof acum! Mi le-au luat zidarii ăia blestemați! Nu m-a apărat nimeni!”
– Nu mai lucrez astăzi, domnule Silaghi! V-am spus că nu suport să vorbiți așa cu mine! Vă rămân recunoscător, dar astăzi plec!
– Vlade, nu fi mândru Vlade! Mândria e un păcat diavolesc, îți va aduce numai necazuri!
Dar Vlad nu-l mai asculta. Ieșise în ulița învăluită în ceață și mergea repede, uitându-se mereu în urmă. Se temea să nu umble după el câinii aceia cu blană roșcată, pătată cu negru, ce urmăresc omul căruia i se apropie moartea. Din ceața sau din fumul ce se strângea de la casele răspândite prin văile munților ieși Ion, groparul satului.
– Groparule, aștepți să-mi sapi groapa? Mai așteaptă, sau fă ceva, ajută-mă! Mi-au furat umbra când eram copil.
– Nu mă ruga nimic, zugravule, nu pe mine…Eu, ca și tine, sunt un copac din pădurea roșie. Iar în pădurea roșie copacii nu se hrănesc din aceleași rădăcini.
– Spune-mi măcar, de ce ați vrut o biserică de lemn și nu de piatră? Ca să nu poată fi zidit niciun suflet?
Groparul dădu din umeri și își continuă drumul, după câțiva pași oprindu-se și chemându-și câinele ce întârzia, amușinându-l pe Sălăgean.
*
A doua zi era duminică dimineață, așa că Vlad Sălăgean se spălă, se bărbieri și porni călare spre Sibiu. Mai aruncă o privire crestelor muntoase strâns lipite, ce alcătuiau un zid de netrecut. Depăși ultimele case moțești, cu acoperișurile lor ascuțite, din șindrilă. Fiecare acoperiș îl privea cu o lucarnă în formă de ochi, situată aproape de vârf. Unele erau limpezi, gospodinele spălaseră sticla geamului, altele, ale unor oameni vârstnici, erau tulburi și întunecate, iar câteva, ce adăposteau pesemne haiduci, clipeau neliniștite sub lumina unor lămpi sau lumânări cu care proprietarii umblau prin casele cufundate în penumbră, cu obloanele trase.
Ajuns în oraș, își îndemnă calul pe Strada Lungă, către micuța biserică din lemn a măierilor. Oamenii strângeau bani pentru una din piatră. Era încă devreme și slujba nu începuse. Făcu cale întoarsă, se opri la ușa starostelui și bătu în poartă cu inelul greu de aramă.
– Ziua bună, jupâne!
– Ziua bună, zugravule, ce vânt te aduce?
– Am auzit spunându-se că vreți să ridicați o biserică din piatră.
– Păi nu? Păi nu trebuie să avem și noi, ortodocșii, biserica noastră, la fel de mare ca celelalte? Și din piatră, nu din lemn?
– Și, oare, cine o va picta?
– Ai vrea dumneata?
– De asta am venit. Eu și maestrul Silaghi. Remus Silaghi.
– Ăsta e român de-al nostru?
– Da, chiar dacă-l cheamă Silaghi. Silaghi…
– E de la Sălăgean, știu. Mai rămâne să ne înțelegem la preț.
– Păi, eu aș picta-o gratis. Nu știu maestrul…Să-l întreb…
Starostele măierilor se uită pe sub sprâncene la Sălăgean, dar nu spuse nimic.
Vlad privi la pădurea din apropiere, înroșită de toamnă. Cei mai roșii erau arțarii.
Copacii aveau forme și culori diferite, nu erau de același soi. Pădurarii spuneau că rădăcinile arborilor bătrâni îi hrăneau pe cei tineri, dar numai dacă aparțineau aceluiași neam. Dar Remus Silaghi era român, ca și el…Sau nu? “Dacă nu Ion Groparul este cel care mă va îngropa, atunci cine?”
Călări mai departe spre biserica armenească din micul orășel învecinat Sibiului, acolo unde voia de fapt să se ducă de la început. Trecu apa Cibinului, părându-i că șuvoaiele era pline de creaturi alungite, transparente, cenușii-albăstrui, cu mulți colți, ce se încolăceau pe picioarele calului, vrând să-l muște.
O văzu pe Monica Damadian pregătindu-se să intre în biserică. Ca de obicei, întârziase. Locuia în Sibiu, doar duminica venea aici. Se uita pe rând la cele două turnuri înalte, fiecare cu câte trei ferestre, de parcă nu se putea hotărî. “Să se hotărască pentru ce?” Avea un văl negru, ce îi ascundea în parte fruntea prea lată. Oare chiar era prea lată sau așa i se părea lui Vlad? Oricum, așa, marginile negre de dantelă îi încadrau obrajii palizi, iar gura rujată și ochii sulemeniți îi dădeau o frumusețe solemnă, ce atrăgea și deopotrivă ținea la distanță. Câteva șuvițe blonde scăpaseră din pieptănătură.
– Monica, stai te rog puțin, vreau să-ți vorbesc!
Dar fata merse mai departe, fără să întoarcă capul. Vlad grăbi pasul, vru să o prindă de braț, dar se opri în ultima clipă. Monica trecu pragul bisericii și se pierdu în mulțimea de credincioși, nu înainte însă de a-i arunca peste umăr o privire disprețuitoare. Zugravul intră și el și rămase aproape de prag până la sfârșitul slujbei. Cumpără două lumânări și le aprinse la morți. Pentru părinții lui. Îi veni să se blesteme când băiatul care vindea lumânări tresări văzând că privirea îi zăbovea asupra chipului său. Bietul flăcău avea jumătate de față însemnată de arsuri, chiar cea pe care o vedeau toți enoriașii din biserică. Altminteri, ar fi fost atât de frumos, încât i-ar fi putut sluji de model. Pentru un Adonis, sau pentru…Dar și așa ar fi fost bun pentru un înger căzut. Dar cine îi hotărâse soarta? De ce a trebuit să cadă cu fața în fierul de călcat cu cărbuni aprinși (sau ce pățise?!) și nu alături? Lui cine și de ce îi zidise umbra?
Monica Damadian ieși la brațul unei fete brunete, cu fața prelungă.
– Ești un prost, Vlad Sălăgean! Monica nu te va iubi niciodată! Nu-i pasă de tine pentru că ești…ești…
– Da, un prost, într-adevăr! Cine ești? Monica, de ce nu vorbești, nu ai gură? Măcar să aud asta din gura ta!
Amândouă fetele se depărtară însă, Monica Damadian cu ochii plini de lacrimi. Vlad făcu doi pași spre ele, dar se opri când observă că un bătrân îl privea pe jumătate mustrător, pe jumătate cu o milă complice. Ceva mai încolo fratele Monicăi le luă pe fete în trăsură. Simțind cum îi arde fața, încălecă și o porni în galop, spre Sibiu, spre Valea Adâncă, spre…
*
– Bun, deci ai vorbit cu starostele…Cum să-ți spun, Vlad…fără mine nu poți fi angajat să faci așa o treabă. Îți lipsește ceva, știi tu ce!
– Poate că e prea devreme să vorbim, maestre. Nici nu au săpat temelia.
– Foarte multe lipsuri ai, nici măcar nu poți să porți o discuție…adică să-mi acorzi respectul cuvenit. Nici pe părinții tăi nu i-ai respectat!
– Cum…De ce spuneți asta?
– Ce te costa să le acorzi mai multă dragoste? Nici nu știai bine când e ziua lor de naștere! Acum e prea târziu!
– De unde puteam ști?!
– Adică dacă nu era ciuma aia, te purtai mai frumos…Când? Când?! Când ar fi fost prea bătrâni să mai înțeleagă ceva? Uite, copii mei îmi trimit în fiecare an, de ziua mea…
– Dumneavoastră știți de ce mi-au zidit umbra?
– Nu știu, de unde să știu?!
– Dar pe groful Fekete îl cunoașteți!
– Îl cunosc pentru că în tinerețe a luat lecții de pictură de la mine. Și el îmi poartă respect chiar și acum. Și, uite, dacă chiar îl invidiezi pentru cât e de sănătos, să știi că acum nu prea mai ai motiv. De vreo două luni tușește și scuipă sânge. De fapt, dacă mă gândesc bine, mulți ucenici de-ai mei au trait mai puțin decât mine. Îl cunoști pe Almaș, din Cluj? A murit anul trecut. Tot rac se pare că a avut și el, așa zic doctorii.
– Și el?! Dar eu v-am mai întrebat și de alte dăți, cine sunt meșterii care mi-au îngropat umbra?
– Iar eu ți-am zis răspicat că nu știu! Mai bine ai mulțumi Domnului că nu ai o soartă chiar atât de rea! Din cauză că ți-au îngropat umbra în zidurile conacului, te dor ochii și probabil că îți vei pierde vederea. E ca și cum ai sta acolo în zid, cu mortarul lipindu-ți pleoapele, apăsat de cărămizi. Dar gândește-te la cei a căror umbră e pusă la temelia unui cuptor de pâine, și care suferă toată viața de fierbințeli. Sau, cum am auzit, unui om din Sibiu i-au zidit umbra la temelia unei berării. Acum, carnea putrezește pe el la fel cum dospește berea în butoaie. Și el are rac, săracul.
Vlad se ridică în grabă, oprindu-se totuși să-l salute din pragul ușii. Adevărul era că fără recomandările lui Silaghi nu și-ar fi găsit de lucru niciunde.
– Stai, unde fugi așa repede? Am văzut ce ai făcut. La Judecata de Apoi, de ce mă rog ai înfățișat polițiști unguri? Și de ce cazanul are forma căștilor lor? Ești nebun? Vrei să ne spânzure? Și de ce mă rog ai pictat flăcări verde-albăstrui? Ce, pe tine flăcările iadului te liniștesc? Sau vezi invers culorile, și asta să fie boala ta? Dacă chiar nu vrei să le pictezi roșii, fă-le măcar verde-gălbui, ca o lămâie necoaptă. Dar mă îndoiesc că ai văzut vreodată una…
– Nu fug așa repede, maestre, nu mă simt bine. Ziua bună!
De data aceasta se controlă și închise ușa cu grijă. Pe coridor dădu nas în nas cu Maria, servitoarea lui Remus Silaghi. O luase cu el și aici, la hanul din Valea Adâncă. Ochii ei căprui deschis, translucizi parcă, îi măsurară cu repeziciune chipul.
– Ce ți-a făcut? Te-a certat, nu?
– Nu.
Vlad știa bine că nu putea să-i spună nimic Mariei fără să ajungă la urechile lui Remus Silaghi. Și totuși, umbra fetei era subțire, bine proporționată, fără umărul strâmb care o sluțea pe Maria. Cea a Monicăi Damadian, așa cum o văzuse zugravul în lumina usturătoare a amiezii, nu avea cap.
– Ba da, te-a certat. Așa face el cu toată lumea. Vrea să te facă să te simți un om de nimic, pentru a-i fi cu atât mai recunoscător. Și cu alții face așa.
“Și cu tine.”
– Și dacă ai știi de câte ori aduce vorba de tatăl tău! Că de ce era el ofițer în poliția ungară, român fiind!
– Ce tot are cu tata? Și cu mama? Erau prieteni în tinerețe, eu nici nu-mi amintesc de el, cel de pe vremea aceea! Când am intrat ucenic la el era bătrân, ca acum. Asta a fost acum…
– Da, acum cincisprezece ani, mi-a spus.
– Și pe tine ce te-a luat, de fapt, slujnică sau ucenică?
“Sau țiitoare?”
– Vlad, să știi că eu pictez mai bine ca tine! Că el, cu firea lui așa cum o știm, m-a transformat în servitoare, asta e altceva. Dar eu am reușit să păstrez niște limite. Și apoi, am făcut câtă școală se poate face la noi, în Transilvania! Eu nu m-am născut de neam nobil, ca el, să am posibilitatea să studiez la Viena! Uite, vrei să-ți spun ce ai greșit? Am fost și eu azi cu el să vedem ce ai făcut. Adică tu nu că ai greșit, dar nu înțeleg ce te-a apucat să faci un călău care să-l apuce pe Cristos cu un clește de tortură de gleznă. Și de ce la răstignire?
– Tu ți-ai pus întrebarea de ce câinii sar să-l muște pe omul șchiop?
– De ce?
– Poate nu știi că lupii fug numai după cerbul rănit la picior. Îl văd slab, știu că-l pot prinde. Așa și cu omul, odată ce călăii îi simt frica, îl fugăresc și-l sfâșie. Odată ce îi faci omului o rană, sau vezi ce rană are, al tău e!
– Asta dacă nu crezi în Dumnezeu!
Maria își prinse crucea ce o purta la gât.
– Vlad, tu crezi că te dor ochii pentru că ți-au zidit umbra. Dar în Biblie nu scrie nicăieri asta! Ai încredere în Dumnezeu! Uite, vino cu mine la slujbă duminica viitoare!
– Dar oare Dumnezeu nu-i bate pe cei care poartă vorbele?
“Sau tu ești iertată de la început?”
Vlad Sălăgean privi spre picioarele Mariei și i se păru că pietrele din pardoseală se înmulțesc, luând forma unui clopot ce i-a înlocuit fusta, apoi bundița, ajungându-i la gât. La fel cum ochii săi nu puteau vedea întotdeauna frumusețea lumii, sânii acestei femei nu vor fi mângâiați vreodată de mâinile unui bărbat.
*
– Mâine terminăm, nu? Pentru că, uite, am primit o scrisoare de la Antal Fekete. Zice că vrea să-i pictăm două camere de la conac.
– Și de când îl rugați, maestre?
– Nu te obrăznici! Ți-am zis să nu mai fii mândru, că ai s-o sfârșești prost! Uite, un băiat așa frumos ca tine, și…
– Am împlinit patruzeci de ani!
– Păi ești tânăr încă! Să mă fi văzut pe mine la vârsta ta! Ehei..Pun pariu că tu nici n-ai cunoscut femeia!
– Cum să nu! Ce mă credeți pe mine?
– Păi și atunci unde ți-e muierea, unde ți-s copiii?
– Dar ce, trebuie să am…
– Ascultă-mă pe mine: însoară-te cu Maria. Faceți doi copii frumoși, o fată și un…
– În niciun caz!
Remus Silaghi se lăsă pe spate, mai să rupă jilțul, și râse tare, lucru pe care-l făcea destul de rar.
– Bine, bine! Conacul lui Antal e aproapre de Sibiu, așa că te vei putea milogi la armeanca aceea cât vrei.
– De unde…
– De unde?! De undeva…Tu ai idee cât de bolnav e taică-su? L-au dus și la Viena, și la Paris…
– Dar ce are?
– Nu știe nimeni, cam o data la două-trei săptămâni face fierbințeli atât de mari, că se tem că moare. Pun pe el pături, sticle cu apă fierbinte…Bietul om nici nu mai are carne pe el…
Vlad începu să frământe între degete frunzulițele singurei plante decorative din cameră.
– Nu cred că vreau să merg la conacul grofului Fekete.
– Atunci nu merge, băiatule! Nu merge! N-ai decât să te duci acasă! Dar unde e casa ta?
De data aceasta Silaghi râse mărunt.
– Ai așa ceva?
*
Vlad Sălăgean călărea în urma caleștii maestrului său. Pădurile ce mărgineau dealurile păreau o țesătură deasă de spini. Zugravul zări și un lac cu apa cenușie. Dacă ar fi fost să picteze peisajul, ar fi trebuit să amestece cu mult negru și verdele câmpurilor, și albastrul cerului. Doar norii erau albi. Dar nu, iată unul alungit, parcă-i un șarpe, cu vine roșii, de la soarele ce nu se vede, dar sigur urcă pe cer.
La un popas, în timp ce se dădeau jos să-și dezmorțească picioarele, Remus Silaghi începu să-i povestească Mariei despre conții și ducii de la curtea Împăratului, prietenii lui pe vremea când a pictat acolo. Era înalt și uscățiv. În ciuda vârstei și a durerilor pe care le acuza, avea spatele drept. Într-un târziu, l-a băgat de seamă și pe Sălăgean.
– Poate ajung aici răsculații din Zarand! Ce zici, Vlade, ai putea mânui sabia?
După scurt timp au ajuns la conacul grofului Fekete, o clădire uriașă, ce avea la parter ferestre mai înalte decât un stat de om, așezate una lângă alta. Vlad se întrebă unde i-au zidit umbra.
– Poftiți, poftiți! Lăsați-mă să vă sărut, maestre. Nu este nici un pericol. Doctorii au spus că nu e oftică. E rac și acesta nu se ia.
– Or fi zis doctorii, Antal, dar eu mă păzesc totuși. Dar dacă vrei, pupă-i pe Vlad și pe Maria. Ei nu se tem.
Antal Fekete îi măsură din priviri pe oaspeți.
– Fii bine venit, domnule Sălăgean. Sau poți să-mi spui Antal, iar eu ție Vlad. Chiar dacă ai avea umbra zidită în pereții casei mele, după cum vezi, acum eu sunt mai bolnav ca dumneata! Și eu nu am nicio vină, nici tatăl meu, fie-i țărâna ușoară! Eram, ca și tine, un copil. Nu știu ce s-a întâmplat atunci. Și ăsta e principalul motiv pentru care v-am chemat. Nu vreau să mor fără să plătesc, asta dacă am ce plăti..
*
Peste o oră erau adunați cu toții la masa de prânz. Silvana, soția grofului, îmbrăcată într-o elegantă rochie albă cu dantele bogate, dădea indicații celor două cameriste. Aveau supă franțuzească și friptură de vițel cu garnitură.
– Antal, parcă și tu erai băutor de vin, ca și mine.
– Eram, domnule Silaghi, dar acum…Am să gust și eu, totuși.
Silaghi apucă cu delicatețe o cupă plină cu jeleu de zmeură. Gustă, apoi bău și câteva guri din vinul galben și parfumat.
– Deci vreți să vă lămuriți, băieți! Bine! Povestea începe demult, la Cuj, pe vremea când părinții voștri erau tineri, iar voi doi, copii. Fratele tău nu se născuse încă, Antal. Vă jucați împreună, iar tu, Vlad…
– Da, știu, și eu l-am lovit pe Antal, iar tatăl lui m-a urechit. Dar…
– Stai, povestește tot, că eu nu știu nimic!
Remus Sălăgean se uită surâzând la Maria.
– Dar nu înțeleg ce te interesează așa de mult, drăguță domnișoară…Mă rog, Vlad s-a dus acasă cu obrajii învăpăiați de furie, deși nu avea decât câțiva anișori, și i-a cerut tatălui lui să-l răzbune. Că numai el, taică-su, avea dreptul să-l urechească dacă greșea. Bun, și acum pune-te și tu în locul lui Sălăgean. O fi fost el șef în poliția ungară, dar totuși, ca român, nu putea să-i ceară socoteală grofului.
Antal Fekete oftă.
– Așa că eu și Vlad nu ne-am mai vorbit decât de câteva ori până în ziua de azi. În vara aceea când zice că i-au zidit umbra, venise aici cu părinții lui. Voiau să ne împace. Dar doi zidari i-au luat măsura umbrei cu o riglă lungă de un stânjen, pe care o foloseau în meseria lor. Vlad s-a dus aproape plângând la mama lui, i-a povestit ce pățise. Tatăl meu a intervenit imediat, le-a spus celor doi să se lase de prostii, să nu necăjească un copil. Din câte știu eu, au zidit un cap de cocoș, din care bucătăreasa le făcuse ciorbă.
– Bun, unde? Că eu nu îmi amintesc.
– Probabil chiar la baza acestor pereți. Era singura aripă care mai trebuia construită. Nici eu nu îmi mai amintesc decât puține lucruri de pe vremea aceea.
Ochii lui Vlad măsurară pereții văruiți în alb, cu chenare aurii. Chiar în fața sa se afla portretul bătrânului Fekete, în mărime naturală. Parcă îl privea batjocoritor.
– Știu că părinții lui Vlad au murit de ciumă. Dar cu ai dumneavoastră ce s-a întâmplat?
– Și ei au murit în cursul aceleiași epidemii. Și ei, și fratele lui Antal, răspunse Vlad în locul grofului.
– Dumnezeu să-i odihnească! Și de ce spui, Vlad, că domnul Antal are mai mult noroc ca tine? Doar ați scăpat amândoi atunci, iar acum e mai bolnav ca tine!
– Pentru că are o soție și doi copii frumoși și sănătoși!
– Vlad, poți avea și tu!
– Chiar dacă, pe mine mă așteaptă anii bătrâneții, iar cei mai frumoși ani…
– Vlad, poate că ai și tu o vină! Poate că ar trebui să crezi mai mult în Dumnezeu!
– De ce mi-au ars casa părintească?
– Cine?
– Vecinii! Au spus că nu vor să se răspândească ciuma! Și nu numai că i-au dat foc, dar nu au lăsat piatră pe piatră!
Maria nu mai spuse nimic. În schimb Remus Silaghi, care culegea alune dintr-un bol, aruncând priviri pline de poftă vorbitorilor, de parcă le-ar fi sorbit cuvintele cu o plăcere mai mare decât lichiorul ce era servit la desert, interveni:
– Și eu ce vină am? Eram aici când zici că ți-au luat umbra? Eram la Cluj când ți-au dat foc la casă? De ce nu ai fost în stare să strângi un ban? Măcar Maria dă toată simbria ei de pomană la săraci. Duminica, la biserică. Dar tu?
Vlad se ridică, luă scaunul și îl mută în fața șemineului. În oglinda uriașă de cristal se vedeau reflexia lui, și, alături, cea a lui Remus Silaghi. Astăzi maestrul purta o beretă negru cu galben și o jachetă verde cu roșu.
Silvana îi aduse soțului său pipa cu opium.
– Așa a spus doctorul. Deocamdată nu are dureri mari, dar acestea vor veni curând.
– Mai bine bea un pahar de vin, Antal. Sau ceva mai tare. Uite, lichiorul ăsta e foarte bun. Nici nu e așa de greu să bei o sticlă întreagă. Uite, începi de acum și până la noapte ai terminat-o. Eu așa fac în fiecare zi, și, uite, am ajuns la vârsta pe care o am. Și vedeți și singuri că nu am chipul brăzdat!
– Mă întreb, domnule Silaghi, ce caută un om ca dumneata să picteze o biserică de lemn dintr-un sat uitat de lume, cum e Valea Adâncă. De ce nu stai în Cluj, acolo unde toată lumea te venerează.
Silaghi începu să tușească, sau se făcu. La urmă își drese vocea.
– Te obrăznicești și tu, Antal, ca Vlad, sau ca și Maria, uneori. Vreau să-i învăț câte ceva pe copiii ăștia. Așa cum te-am învățat și pe tine, odinioară. Am mai spus că eu arunc niște semințe. În unii rodesc, în alții nu. În tine au rodit, dar Vlad și Maria mai au de așteptat. Și atunci mergem și noi pe unde putem. Doar n-o să-i duc acum la Viena. Acolo am studiat eu. Știi că am un scrin plin de diplome. Ăștia nici de Cluj sau de Sibiu nu sunt buni! Și apoi, de când a murit nevastă-mea, de când băieții au plecat la Budapesta și fata la Viena…
Ochii bătrânului se umplură de lacrimi și nu mai putu continua.
Silvana veni și ea cu scaunul lângă șemineu, dar îl așeză astfel încât să stea cu fața și la Vlad Sălăgean și la Remus Silaghi.
– Și totuși, cum se face că avem această discuție după treizeci de ani de când s-a hotărât destinul nostru? Doar ne cunoșteați, ne vizitam, l-ați avut ucenic pe Vlad, apoi pe Maria…
– Și cum de erați prieten cu mama și cu tata? Ba și cu groful?
– Dacă credeți că am greșit cu ceva, sau mai bine zis dacă mă bănuiți, eu m-am ridicat și am plecat chiar acum! Dar nici că mă veți mai vedea vreodată! Și poate mai aveți nevoie de mine! Cum adică, Antal, să vin să-ți pictez pereții? Ce vrei să fac? Unde?
– Păi, eu m-am gândit chiar aici, în salonul ăsta, unde bănuiesc că a fost zidită umbra lui Vlad. Dăm jos tablourile, oglinzile…
– Și ce vrei să facem?
– Păi, dacă puteți, istorisiți în imagini chiar viețile noastre. Cum a rătăcit Vlad, cum mor eu încă de tânăr, cum s-au dus părinții noștri și s-au bucurat toți de moartea lor…Ar fi un subiect interesant.
*
Noaptea, târziu, când dormeau toți, Vlad a coborât în sufragerie. A aprins trei lumânări din sfeșnic și l-a așezat pe masă. Și-a privit umbra pe peretele de la miazăzi. Apoi pe peretele de la miazănoapte. Apoi pe cel de la răsărit. Mai rămăsese cel de la apus, plin de ferestre, între care erau oglinzi de cristal. Aici a mers de-a lungul zidului alb, până a ajuns la prima oglindă. Bărbatul care-l privea nu semăna cu el. Nu avea colțul drept al gurii lăsat în jos, și nici fire de păr alb. A ciocănit ușor cu pumnul în pereți. Undeva, în grosimea zidului apusean, era carnea lui cea bună, cea pe care ar fi putut-o avea. Suna mai înfundat. Ce le făcuseră părinții, lui și lui Antal? De ce nu-i feriseră? Mintea-i începu să răspundă singură, neîntrebată, urlându-i un descântec pe care-l auzise la niște bătrâne din Valea Adâncă.
Două muieri negre
Cu doi oameni negri,
Sămănară la grâul negru,
Secerară grâul negru,
Şi legară grâul negru,
In funie neagră,
Şi prinseră boi negri
La un car negru,
Şi puseră grâul negru
In carul cel negru[2]
Cum de nu s-au gândit că îi vor schilodi pe viață cu mândria lor prostească?
Şi puseră în sac negru,
Şi duseră la moară neagră,
Şi făcură făină neagră,
Şi duseră acas’ făina neagră.2
Ce trebuia să facă ca să se elibereze? Să dărâme conacul? Să-l omoare pe?…
[1] Poezii poporale din Banat, III, Descântece, adunate de E. Hodoș, Editura “Asociațiunii”, Sibiu, 1912, Tipografia Arhidiecezană, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_134139_1912_003.pdf, accesat aprilie 2020.
[2] Poezii poporale din Banat, III, Descântece, adunate de E. Hodoș, Editura “Asociațiunii”, Sibiu, 1912, Tipografia Arhidiecezană, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_134139_1912_003.pdf, accesat aprilie 2020.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.