Condamnatul 1
Era doar un scriitor, poet de fel,
Pictor de cuvinte neştiute aşternute peste suflete.
Cunoscător profund de propia-i lume
Ce pe foaie devenea o rară bogăție,
Căutător vrednic prin miezurile nopților
Întâlnit cu adâncuri dărâmate din vieți.
Simțind divin ce-i trece prin gând
Învăța legi noi în propia luptă,
Torturându-se profund, lumea-i fiind dragă.
Şi nu ar fi lăsat în voia sorții pe nimeni,
Nici cuvântul ce este dar nici pe cel ce-o să fie.
Condamnatul 2
Era doar un scriitor, poet de fel!
Un rege al cuvintelor de la curtea mizerabililor
Ce-şi căuta inspirația prin locuri de pierzanie.
În fața suferinței omeneşti, văzut singur
Bunele intenții nu-şi mai aveau locul.
Răpus de-o neagră comedie străveche
Sub apăsătoarea strânsoare de gânduri
La colțul închis al unor sentimente destrămate,
În acea galantă cacealma de prost gust
Cu viețuirea-i plăpândă, puternic
Cădea răpus de pe scenă ca un copac tăiat.
Condamnatul 3
Închis, torturat, cu fiecare bătaie a inimii calde,
Aici mereu dorea să fie viu!
Călcat de mulțimea secătuită de sens
Cugeta la viața-i plină de inspirație pură.
Cu vânturile-ntunecate-n simțirile-i flămânde
Aştepta picăturile de culoare căzute din cer,
Vag, prin hăul adânc fără cusur, acolo…
Mințile luminate descătuşate din lanțuri
Ce fierb ca nişte uitări duse de dor,
Oare unde suntem noi, cei ce încă speră?!
****
Soldatul
Triumfător, soldatul din zări
Luptă, suferă şi moare eroic!
Sub steagul ciuruit de gloanțe
De-un dor sufletu-i plin,
Iar amăgirea, o largă rană sângerând…
Singur prin tăcerea tranşeelor
Zdrențui ca steagul ce-l ține cu fală,
Petele-i de sânge fierbinte sub soare
Par trofeele absorbite de pământul uscat.
****
Simțiri
Din visele eterne ce-o să-mi urmeze
Voi găsi clipa cea dragă a consolării în somn!
Iată, soluția amăgitoare ce-mi satisface gândurile
Căci aici este cuvântul ce tulbură a mea viață!
Vai, sărmanul meu suflet amorezat,
Oare chiar ar merita să risc?
Nu aş putea rămâne neîncrezător în simțuri,
Totul în jur find poleit cu sentimete hărțuite.
Pătruns de-un fior rătăcitor prin miezul de seară
Pe aleile întinse cu flori neparfumate
Văd ispita aceasta, o divină mângâiere!
Din vântul pustiit şi plin de rece al nopții
Alergam simțind povara nedreaptă a timpului.
Vrăjit, de-un farmec mai devreme spus,
Dezghețată, ființa-mi gândea la iubirile pierdute,
Un dor la capătul singurătății aspre…
****
Oare cine…
Cine nu-şi cunoaşte propria iubire
Parcă nu ar avea ce căuta aici.
Printre mii de apusuri goale,
Printre mii de gânduri dulci
Oare cine nu-şi cunoaşte propria iubire?
Tăvălit prin emoții parfumate
Cugetul parcă-mi dansează violent
Când afară totul se transformă-n cenuşă.
Lovit de-un sentiment ca de o cărămidă
Din capu-mi spart ca o ulcea
Țâşneşte cu putere parcă toată agonia.
Pe jos, prăbuşită-n propria baltă roşiatică
Mă-ndemna să cad alene lângă ea,
Iar trecătorii confuzi priveau înmărmuriți
Pe buzele lor reuşind să înțeleg atât!
„Oare cine e acesta?”…