Capitolul 2. Lumea inversată
– M-am gândit, maestre, ce o să facem aici!
– Ce?
– Lumea inversată, după modelul lui Dante, dar nu chiar la fel. Pe peretele de la răsărit facem Clujul, la miazăzi Sibiul, iar la miazănoapte acest conac.
– Și la apus?
– Nu știu, găsim noi ceva. Ce părere aveți?
– Și cum faci tu lumea inversată?
Silaghi rostise ultimele cuvinte cu o intonație batjocoritoare.
– Cumpăr de la Sibiu niște coli mari de hârtie și praf de cărbune. Întâi fac casele și turnurile pe o față, apoi cealaltă față o dau cu cărbune. Întorc hârtia cu susul în jos, o aplic pe perete și revin cu creionul asupra trăsăturilor.
– Ai să murdărești totul. Dar, mă rog, încearcă! Antal e de acord?
– Da, i-am spus.
– Și de ce mă rog vrei tu să faci lumea inversată?
– Ca să vedem ce am fi putut fi, sau ce am fost și nu știm lămurit. Și poate că apar și personaje pe care nu le cunoaștem.
– Hai că…cu asta m-ai dat gata! De unde să apară personaje pe care nu le cunoaștem?
– Veți vedea poate.
– Eu zic, măi băiatule, că ai niște probleme la cap. De fapt, este evident că ai! Sau ai băut ceva din pivnița lui Antal? Vezi, poate nu-ți priește…
– Destul, maestre, destul! Eu am plecat!
– Lasă, că știu eu la cine te duci tu…
*
Bătu la poarta negustorului Damadian. O dată, de două ori, de trei ori…Așteptă și o luă de la capăt. Într-un târziu deschise o slujnică.
– Stăpânul vă așteaptă.
– Dar domnișoara este acasă?
– Este și ea, dar stăpânul a zis să vă conduc întâi la el.
Vlad o urmă pe fată printr-un coridor întunecat, urcă un rând de scări, iar la capătul unui alt culoar pătrunse într-o camera foarte înaltă, plină de scaune tapisate cu catifea verde.
– A, iată-te, domnule Sălăgean!
Bătrânul Damadian stătea pe un divan acoperit cu o cuvertură de mătase. În aer plutea un miros pătrunzător de medicamente.
– Iartă-mă că nu m-am ridicat, dar sunt prea slăbit de boală. Îți poți închipui cum mă simt?
– Cred că da.
– Asta pentru că am auzit că ești bolnav și dumneata. Și atunci, ce vrei să faci cu Monica? Dacă te întreb, probabil că ai să spui că vrei să o iei de nevastă. De ce? Ca să o lași văduvă?
– Domnule Damadian, boala mea nu e de moarte. Aș fi murit până acum!
– Dar nici stâlpul unei familii nu poți să fii!
– Ba poate că da.
– Atunci, ia-o! Ai binecuvântarea mea!
– Dar nu mă iubește!
– Ba mi-a spus mie că da!
– Domnule Damadian, m-a jignit de mai multe ori!
– Atunci, du-te! Și să nu mai vii aici niciodată! Să nu mai vii, altfel fiul meu îți rupe oasele!
*
Începu cu Sibiul. Își făcuse câteva schițe. La jumătatea peretelui înfățișă norul alb, lung ca un șarpe, străbătut de reflexiile soarelui ce răsărise dar nu se vedea încă. Deasupra era locul lumii așa cum o știau cu toții, iar dedesubt va picta lumea inversată, pe care o percepea probabil doar el. În lumea reală, pictă un arc de poartă văzut de sus, de pe un șir lung de trepte. În spate se vedeau două acoperișuri mari, din țiglă roșie, fiecare cu câte o lucarnă în formă de ochi, ce acopereau în parte turnul înalt al unei catedrale. Pe cât de trufași priveau ochii în lumea reală, pe atât păreau de triști în lumea răsturnată. La dreapta desenă un perete de casă cu două ferestre oblonite, întredeschise. În lumea reală obloanele negre inspirau încredere, în cea inversată, tristețe. Pe străduța ce trecea prin bolta de piatră le pictă pe Monica Damadian și pe prietena ei, cum mergeau la braț. Erau cu spatele, se îndepărtau. Se înclină să le picteze și în lumea inversată. Începură să-l doară ochii. Și capul. Ochii îi zvâcneau. Fețele ieșiră cu mâini alungite nefiresc, iar capul Monicăi se pierdea în umbra neagră a arcului de piatră. Înmuie pensula în cărămiziu și îngustă lucarna din dreapta, numai în lumea de sus, astfel încât ochiul să capete o privire vicleană.
*
– Dar unde sunt copiii? Am venit de trei zile și nu i-am văzut. Haide, Silvana, cuminți-cuminți, dar chiar așa?
– I-am trimis o lună la niște prieteni din Brașov. Și ei ne trimit copiii lor în vizită. Vor sosi curând, mai stau să se mai joace cu ai noștri.
– Foarte bine, foarte frumos! Așa i-am crescut și eu pe ai mei. Mai ales fata, e acasă în toate orașele Transilvaniei. Știi doar că am prieteni peste tot.
Silaghi se opri din vorbă ca să mai soarbă o gură de cafea.
– Am văzut că aveți o servitoare tinerică. Nu vrei să-i spui să mă maseze la șale cu alifia pe care mi-a dat-o doctorul? Nu vreau să mă crezi desfrânat, dar numai așa își face efectul.
– Am s-o trimit!
Silvana ieși din camera amenajată ca salon după ce în cel vechi se începuse lucrul și ieși în grădină. Știa că aici o va întâlni pe Maria, stând în unul din chioșcuri și privind la flori. Se împrieteniseră din prima zi și conveniseră să-și spună pe nume.
– Auzi ce vrea țapul ăsta bătrân! Să-l ungă Emese cu alifie la șale!
– Nu mă mir! Ăsta-i obiceiul lui! Și la mine, te câte ori nu s-a dat…
– Și?
– Și ce? Și nimic! Eu îmi păstrez castitatea!
Silvana se uită la ea cu înțelegere, dar și cu milă.
– Dar dacă ți-ar cere Vlad asta?
Maria tresări.
– El e cel mai…Nu vezi cât e de…?
– Văd că ai face orice să te ceară de nevastă. Dar pentru asta trebuie să fii și tu mai…Uite, ia descheie-te puțin la nasturii de sus, să ți se vadă începutul sânilor!
– Silvana, e păcat!
– Atunci du-te la el! Du-te și stai de vorbă cu el! Vezi ce dorințe are!
– Cred că nu vrea decât să se răzbune. Și apoi, e îndrăgostit până peste cap de o armeancă din Sibiu, Monica Damadian.
– Damadian…Am mai auzit de numele ăsta…Tăică-su e negustor, nu? Au o casă chiar în Piața Sfatului?
– Da.
– Păi, da, îi știu! Îmi cumpăr rochii de la ei. Mamă-sa e nebună, și tată-su, bolnav, nu știe nimeni ce are, dar e rău de tot. Iar frate-su nu ar pune piciorul în biserică nici picat cu ceară! Stai liniștită, fata are fața plină de coșuri, le ascunde sub sulemeneală. Nu cred că poate face un copil.
Ochii Mariei sclipiră.
– Vlad știe?
– Păi, de unde să știu eu…Probabil că nu. Dar…îi face mofturi, nu?
– Da, acum da!
– Chiar că-i prost! Scuză-mă.
– Nu-i nimic. Chiar ești prietena mea, îți mulțumesc!
– Acum, ai curaj să te duci să vorbești cu el?
– Da, acum da!
“Vai de capul tău!” Silvana sorbi dintr-un pahar cu sirop, ca nu cumva să i se observe contracția buzei de sus.
– Ei, du-te, ce mai stai!
– Mai stau puțin! Ia spune, ție chiar nu-ți pare rău că soțul tău e pe moarte?
– Cine a zis că nu-mi pare? Dar trebuie să fiu tare, am doi copii. De aia i-am trimis de acasă, să nu vadă toată nenorocirea…
– Dar ce vrea Antal să facă? De ce i-a adus? Adică ne-a adus?
– Nu știu, nu-mi spune. Lasă-l, săracu´! Numai Dumnezeu știe ce-i în mintea lui! Crezi că mie-mi convine să-l văd pe Silaghi aici? Știi ce a făcut porcul ăsta? Are o fostă servitoare, acum a făcut-o metresă…La început a fost servitoarea socrului meu, a stat și în casa lor din Cluj, și chiar și aici.
– Da, știu, Sofia! Baba asta bea de stinge! Mai mult ca el chiar! Acum a lăsat-o la Cluj, să aibă grijă de gospodărie.
– A…, deci știi!
– Știu, pentru că se culca cu ea în timp ce soția lui era pe moarte! Îți dai seama?
– Și măcar dacă…Cum mai arată acum?
– Acum are fața atât de boțită, încât…încât…
“Încât seamănă cu tine!”
– Hai, du-te la Vlad, că se face ora mesei! Nu trebuie să pierzi nicio clipă.
– Mulțumesc. Mai spune-i și tu ceva de bine despre mine!
– Desigur!
Maria se ridică și porni aproape în fugă spre vechiul salon.
– Bună ziua, Vlad! Nu ne-am văzut azi! Cum merge treaba?
– Merge.
– Nu crezi că aici ar trebui să pui și puțin roșu? De ce folosești culori atât de mohorâte?
– Maria, peretele de la apus îl vei picta tu, și vei face ce vei voi. Iar eu nu mă voi amesteca. E bine așa?
Fata suspină, se duse lângă geam și se așeză astfel încât umărul drept, strâmb din naștere, să se profileze în lumină.
– Vlad, doctorii spun că este posibil să-mi paralizeze brațul drept. Atunci nu voi mai putea picta.
“Acum spui? Bine că nu te-am cerut de nevastă!”
– Bine, dacă vrei să pictezi neapărat azi, umple aici cu brun. Dar te rog să nu modifici nimic din ce am făcut eu! Chiar dacă s-ar putea să fii o pictoriță mai bună, eu vreau să fiu eu însumi! Dar, stai puțin! Vii din grădină?
– Da.
– Cu cine ai stat de vorbă?
– Cu grofița. Îți amintești de o femeie numită Sofia? Era servitoare aici când erai tu copil? Atunci când…
– Nu, nu-mi amintesc. Adică știu cine e, dar nu-mi amintesc să o fi văzut atunci. Erau mai multe servitoare, ca și acum. A fost aici? A fost aici când m-am bătut cu Antal?
– Cred că da. Așa spune Silvana. Știi că acum e…
– Da, e amanta lui Silaghi. Treaba lor. Pe mine nu mă interesează!
Vlad luă pensula, și, în umbra bolții din piatră a lumii oglindite, îi pictă pe grof și pe soția sa. Silvana își purta cu mândrie pieptul mare, dar umbra lui Antal era peste măsură de alungită și se pierdea în întunecime. Șovăi puțin, apoi, cu o umbră de zâmbet, schiță doar, în lumea inversată, un moșneag ce avea chipul lui Remus Silaghi, dar stâlcit rău de tot, călare pe un cocostârc, care avea un picior ce se transforma într-un gât terminat cu un al doilea cap. Grumazurile și capetele se încolăceau într-o spirală, mușcându-se. Fata începu să râdă.
– Nu te teme, asta am să șterg. Voi face un rând de case.
Maria îl privi cum lucrează, apoi îi ceru pensula și completă cu brun o fațadă de clădire, așa cum îi indicase. Apoi, până la ora prânzului, a stat în camera lui Remus Silaghi și i-a povestit amănunțit tot ce se întâmplase în acea jumătate de zi.
*
– Maestre, mă duc azi la Sibiu. Nu mai avem verde de China.
– Că tare mult mai folosești tu verde de China! Verific? Nu-i nevoie, știu eu unde te duci…Eu ți-am spus ca la copilul meu: ia-o pe Maria! Dar tu desigur că faci ce vrei…
Dar Vlad Sălăgean nu se duse la Sibiu în ziua aceea, ci la Cluj. Ajunse pe înserat, când începeau să se aprindă luminile orașului. Bătu la poarta casei impunătoare, cu doi lei sculptați la poartă, în care locuia Remus Silaghi. Îi deschise o femeie cu șorț alb, apretat.
– Cătălina, anunță-mă, te rog!
– Dar domnul…
– Știu, știu…Cu doamna vreau să vorbesc.
Femeia surâse și îl invită să ia loc în vestibulul bine luminat. Peste puțin timp îl pofti în salon.
– Ce vrei?
– Mai bine invită-mă să iau loc…
– Cum vorbești cu mine, mă?
– Nu țipa și lasă-mă să-ți spun despre ce e vorba, pentru că sigur o să te intereseze. Înainte de toate, Silaghi nu și-a făcut testamentul. Știu la fel de bine ca și tine de ce: nu-i lasă copiii lui pe notari, pentru că știu bine că te-ar trece și pe tine. Sau eventual numai pe tine!
– Da, mai ales nenorocitul ăla de Marius…Nici măcar la Budapesta nu se mai poate duce săracul Remus…Și cum vrei tu…Ia ieși afară, măi obrăznicătură! Te crezi…?
– Lasă-mă să-ți spun! Bătrânul nu ține aici nicio hârtie semnată de el, dar eu o să-i văd semnătura și nici că mai am nevoie de altceva!
Ochii Sofiei sclipiră.
– Cum ești tu talentat la desen, găsim noi un notar și-i facem un testament de…Și cât vrei?
– Îți voi spune la timpul potrivit.
– Și unde ai să-i vezi semnătura?
– Pe învoiala pe care o s-o facem cu starostele măierilor, să pictăm biserica ortodoxă din Sibiu, aia care se va face cât de curând.
Sofia avea o pronunțată expresie de satisfacție.
– Bine, măi băiete, bine! Stai pe scaun, sau pe divan, unde vrei. Să poruncesc să-ți facă o cafea?
– Poruncește să facă două, pentru că vreau o arvună.
Femeia tresări, îl privi cu ochi bănuitori, și îi făcu semn să continue.
– Acum treizeci de ani erai în serviciul grofului Fekete, bătrânul. Erai acolo când mi-au îngropat umbra? Cine le-a zis celor doi zidari să facă asta? Mai trăiesc? Unde îi pot găsi? Nu-i așa că Silaghi i-a pus să-mi fure umbra?
Sofia își frânse de câteva ori mâinile.
– Remus a zis că mă omoară dacă îți povestesc ceva.
– Nu încerca să născocești minciuni în timp ce sporovăi vrute și nevrute! Dacă îmi dau seama că minți, și să știi că pot, chiar dacă sunt bărbat, ori dacă ce spui nu se potrivește cu ceea ce știu deja, cade învoiala!
Bătrâna pufni a dispreț, apoi se îndreptă spre un scrin negru, mare, ce îl făcu pe Vlad să se gândească la dricul unui om bogat, la înmormântarea lui Silaghi. Umblă la niște sticle, care se ciocniră cu clinchet.
– Ne trebuie ceva mai tare decât o cafea! Secărică sau palincă?
– Secărică.
– Bine…Ei, de unde să încep…Chiar pe mine m-a pus Remus să vorbesc cu zidarii, să le cer să-ți măsoare umbra și să ți-o îngroape la temelia zidurilor. Asta din cauză că…
– Unde au îngropat-o, știi?
– În aripa cea mai nouă, la temelia peretelui de la apus. Au mai îngropat ceva acolo, noaptea. Știi că zidurile exterioare sunt duble. Au pus între rândurile de cărămizi niște saci mici. Bănuiesc că aur. Bătrânul Fekete a fost înnobilat, nu s-a născut grof. Merite pe câmpul de luptă, ca și tatăl tău…
– N-aveai somn, cum de ai văzut ce făceau noaptea?
Sofia surâse și pentru puțin timp chipul său își recăpătă pofta de viață.
– Tu crezi că numai cu Remus m-am ținut eu?
Vlad îi privi gâtul plin de riduri. Se întrebă cum or fi arătând sânii și dacă ar putea cineva face dragoste cu o femeie de vârsta ei.
– Mă întorceam și eu de la un bal…
– Mă rog, bravo ție! Zi mai departe!
– Așa, cine știe de unde avea aurul ăla…Pradă de război…? Din veniturile moșiei? Nu cred, doar de-abia o căpătase. Chiar unul dintre zidarii ăia era moț dintr-un sat din apropierea Sibiului. Zicea că ăla e de fapt pământul lui.
– Ce sat?
– Valea Adâncă.
– Bun, zi mai departe. Dacă era aur, vom vedea ce facem cu el. Îl împărțim.
– Adică iei a zecea parte!
– Ce-ți mai trebuie bani, Sofia?
– Dar ție ce-ți mai trebuie?
– Zi mai departe!
– Remus a făcut asta pe de o parte pentru că te pizmuia. Erai mai înalt și mai frumos decât băieții lui. Și mai deștept. Învățai mai bine.
– Și pe de alta?
– Pe de alta pentru că dacă acolo au îngropat aur, bănuiesc că era aur strâns de grof și de taică-tu. Taică-tu, ca șef în poliție, își cerea partea de la hoți, de la zarafi, de la hangii, și de peste tot de unde se putea. Iar Fekete îl acoperea în fața guvernatorului.
– Asta știi sau doar bănuiești?
– E ca și cum aș ști, măi copile! Adică acum, la anii mei, după ce am văzut viața…Când eram tânără aș fi zis că bănuiesc…
– Și Silaghi ce treabă avea în toată afacerea?
– El, nu știu…El era și este așa zis prieten cu jumătate de Cluj. Și un sfert de Transilvanie…
Vlad râse.
– Și cu o zecime de lume. Da, știu.
– Cred că era iscoada lor. Remus era în casele grofilor, în casa guvernatorului…Pe de altă parte taică-tu și groful îi aduceau clienți cu bani. Care să-i cumpere tablourile. Pe care nu le făcea el…
– Ci ucenicii. Știu. Acum e limpede cum a trăit acest om. E și ăsta un talent. Poate mai valoros decât cel de pictor. Dar tot ce vorbim noi sunt presupuneri. Nu avem nicio dovadă.
– Și dacă am avea ce am face, băiatul mamei? Așa a fost lumea întotdeauna, și așa va fi întotdeauna! Nu se va schimba niciodată nimic! Eu însămi l-am văzut cum te lăuda pe tine în fața lui Fekete și pe băiatul lui Fekete în fața lui taică-tu!
– De aia mă băteam eu cu Antal, nu?
– De aia, mamă, de aia…Eh…
– Și acum cică e zugrav de biserici…
– Păi da, se străduie să trăiască din păcatele trecute…
– Lasă că mai încearcă și alții…
Râseră amândoi, probabil și din cauza celor două pahare de secărică pe care le băuseră fiecare.
– Dar, totuși, este adevărat că dacă îi îngropi unui om umbra moare sau se îmbolnăvește? Iar zidăria dăinuie? Și proprietarul casei are parte de sănătate și fericire?
– Eu nu știu, dar…Dar și pe ei îi bate Dumnezeu. Vezi și tu ce bolnav e Antal. Cât despre copiii lui Remus, n-are rost să-ți mai povestesc, dar numai fericiți nu sunt. Toți trei sunt săraci cu duhul, asta poate știi. Ce s-ar putea să nu știi este că Remus crede că nici nu sunt ai lui. Te-ai întrebat vreodată de ce poartă perciunii ăia așa de mari?
– Așa, ca să se deosebească de ceilalți muritori.
– Nu numai. Pe obrazul drept are o pată din naștere. Zice că toți bărbații din familia lui o au. Și niciunul…
– Crezi că scap dacă-mi dezgrop umbra?
– Asta nu știu, dar dacă dezgropi aurul îți vei suporta boala mai ușor.
Vlad Sălăgean nu mai zăbovi mult în casa maestrului său. Se va gândi mai târziu cum să se răzbune pe bătrână. Acum avea altele de făcut. Lungit în pat, în micuța lui cameră închiriată, se gândi îndelung. Atât răsuci gândurile, încât nu reuși să adoarmă, și zorile îl prinseră cu ochii deschiși. Dar știa ce are de făcut. Își înșeuă calul și porni spre Brașov, unde ajunse mult după ora prânzului. Își struni calul în fața unei case mari, cu două caturi, lângă Poarta Șchei. Toader Ispas era în curte, făcea exerciții cu greutăți. Avea și o bară pe care se putea ridica în mâini.
– Intră, intră maestre Sălăgean! Castor, cuminte! Cuminte, băiatule!
Dulăul uriaș, adus de niște prieteni nemți, întâi dădea din coadă la Toader, auzindu-i cuvintele, apoi dădea să se repeadă la Sălăgean, lătrând furios. Toader îi răsfrânse pielea cefei și îl ținu bine, iar câinele se supuse scheunând.
– Gata, intră fără teamă!
Vlad Sălăgean păși în curtea pietruită, dar chipul îi era palid. De nesomn, de frică, de amândouă la un loc.
– Intră în casă, că vin și eu îndată! Vasile! Ia calul domnului! Părinții mei nu sunt acasă, sunt la București.
Toader legă câinele și se grăbi să-l conducă pe Sălăgean în salonul mare, curat, cu mobilă scumpă. Era un tânăr voinic, de douăzeci și ceva de ani, cu mușchi ce stăteau să-i rupă cămașa subțire de mătase în care ieșise afară, în ciuda frigului.
– Ce bei, Vlad? Sau domnule Sălăgean?
– Vlad, Toadere, Vlad! Că doar nu ne cunoaștem de ieri de azi. Pune și tu acolo, ceva, orice.
– Orice?
– Orice, că nu ca să benchetuim am venit.
– Vin de Cotnari e bine? L-a adus tata din Moldova. Îți face mădularul mai tare ca fierul. Eu nu că aș avea nevoie, dar poate tu!
Râse zgomotos.
– Sau o palincă, ca pe la noi?
– Pune o palincă. Stai, mai domolește-te! Să-ți spun de ce am venit.
Ochii tânărului îl priviră cu seriozitate.
– Spune!
– Mai vrei să te faci pictor, nu?
– Desigur! Dar nu ucenic la Silaghi! Sau mă iei tu?
– Nu, nu de asta am venit.
Vlad îl măsură din priviri. Deși nițel mai scund ca el și cu oase mai subțiri, flăcăul l-ar fi putut doborî cu o singură lovitură de pumn.
– Ai auzit de Nicola Ursu? Zis Horia?
– Cum să nu? Dar ai încredere în mine să vorbești de el?
– Dar tu ai în mine?
– Să văd ce ai de spus. Continuă!
– Dacă învinge, românii vor putea să studieze la Viena. Să fie pictori adevărați…Să-ți spun drept, și eu aș vrea să am o diplomă, ca maestrul Silaghi.
– Unde vrei să ajungi?
– Să-i dăm o mână de ajutor lui Horia! Strânge oameni. Nu-i vei putea aduna decât promițându-le bani.
– Adică nu se mai găsește niciun suflet curat? Să lupte pentru demnitate?
– Nu știu, ieși în stradă și întreabă.
– Și de unde bani?
– Îl știi pe Antal Fekete, groful care are o moșie lângă Sibiu?
– Nu, dar pot afla.
– Ei bine, în zidurile conacului are ascunși saci cu galbeni!
– Ei nu, zău!
– Zău! Aur strâns de la toți moții cărora le-a luat pământul, i-a făcut iobagi. Când ajungi acolo, ți se vor alătura.
– Vorbești de parcă am zis că sunt de acord.
– Vei fi, Toadere, vei fi! Îți mai vând un pont: copii lui, o fată și un băiat, stau temporar la un sas bogat din Brașov, Schmidt îl cheamă. Stă la câteva case distanță.
– Îl știu.
– Ei, ce zici?
– Nu știu, să mă gândesc. Să se întoarcă tata de la București. Știi doar că el vrea să fiu toată viața ceasornicar, ca și el. Dar acum zice că a strâns destui bani să mă trimită să studiez pictura la Paris. Știi doar că sunt singurul lor copil, cred c-ar muri dacă aș pleca cu răsculații.
– Dar tu nu ai…Măi mămăligă!
Toader se înroși, dar nu spuse nimic. Din acea clipă însă îi răspunse lui Sălăgean cu o politețe rece, orice a mai spus acesta.
*
Întors la conacul lui Fekete, Vlad a început să lucreze la peretele de la miazăzi, cel menit orașului Cluj. Munci mult până reuși să facă așa cum se cuvine mulțimea de turnuri și bastioane, cu acoperișurile lor înalte, din argint sau aramă. Casele cu două caturi se așterneau la picioarele lor ca niște ciuperci uriașe și întunecate printre copacii unei păduri. Chiar așa le și pictă în lumea inversată, sub forma unor ciuperci. Cele cu acoperiș dublu s-au transformat în pălăria șarpelui. Printre ele umblau doar șerpi și broaște ce mâncau păianjeni și gândaci. În lumea reală, deasupra norului, îi înfățișase pe Remus Silaghi, de mână cu Sofia în somptuoasa lui caleașcă, pe el însuși și pe Antal Fekete copii, cu brațele încărcate de cărți, mustrați de tații lor, dar niciunul nu avea corespondent în lumea oglindită. Aici singurul om pe care l-a pictat a fost Ion, groparul din Valea Adâncă. Terminase de săpat ultimul dintr-un lung șir de morminte și se odihnea, sprijinit în coada hârlețului. În spatele lui era un lung șir lung de umbre ce ridicau amenințător brațele, reproșându-i că le lasă fără mormânt, că nu lucrează destul de repede. Vor bântui și le vor distruge viața celor vii. Cei vii…Cât de vii erau? “Adică nu se mai găsește niciun suflet curat? Să lupte pentru demnitate?” Poate mai sunt, Toadere, poate mai sunt…Săracul copil! El chiar crede că orice s-ar întâmpla va veni până la urmă mama să-l îmbie cu plăcinte calde! Când va vedea că nu e așa, nu-i va veni să creadă. Va înnebuni probabil. Mai tare ca el? Acum doi ani venise la Silaghi să-i ceară o recomandare pentru universitatea din Viena. Sălăgean era de față și știa și că nu-i va folosi la nimic, și că Silaghi nu-i va da scrisoarea, așa inutilă cum era, decât pentru un sac de bani. “Adică nu se mai găsește niciun suflet curat?” Poate or mai fi câteva. Pictă câteva siluete în lumea reală, în culori vesele, ca cele dezvăluite de un soare ce apare după ploaie. În celălalt capăt de oraș a înfățișat însă copacii Pădurii Roșii, așa cum îi știa prea bine din visele sale.
– Ce amestecătură! Tu înțelegi ceva? Te doare capul? Ochii?
– Nu, maestre, acum mi-e bine. Mi-e chiar foarte bine!
Vlad ieși din cameră, ștergându-și mâinile cu o cârpă. Urcă la etaj și intră în odaia lui Antal. Bolonavul nu se ridicase din pat în acea zi.
– Știi ce cred, Antal? Că Silaghi ți-a îngropat și ție umbra, așa cum mi-a îngropat-o și mie. Nu știu dacă noi plătim păcatele taților noștri, dar sunt sigur că din cauza gurii lui Silaghi mi-au dărâmat casa, nu s-au mulțumit s-o ardă.
Groful se ridică în coate și începu să râdă. Râsul i se transformă însă în tuse.
– Mai rămâne să afli cum a făcut să aducă ciuma. Și cum de nu s-a molipsit nici el, nici vreunul din ai lui…
*
După amiază Vlad Sălăgean s-a dus la Valea Adâncă. L-a căutat pe Ion Groparul. S-a uitat la chipul bătrânului. Dacă ar fi fost să-l descrie poliției, nu ar fi avut ce spune. Nu ieșea în evidență prin nimic.
– În tinerețe ai fost zidar, așa-i?
– Ai aflat deci. Cine ți-a…
– Dacă nu vrei să te trezești cu gâtul tăiat, oricând începând din această zi, spune-mi dacă ați zidit și aur în zidul acela.
– Da, am pus zece saci. Uite cam atât de mari…Dar umpluți doar pe jumătate, ca să poată încăpea.
Vlad fluieră încetișor.
– Unde e celălalt?
– A murit. Adică pe mine mă ierți și pe el nu? Omoară-mă acum, ce mai stai!
– Poate te iert, Ioane, poate te iert!
Parcă de niciunde, unul din câinii groparului veni în fugă și se repezi lătrând la Sălăgean. Zugravul scoase unul din pistoale de sub suman și îi spulberă capul.
– Mai am un pistol. Următorul glonț s-ar putea să fie pentru tine. De ce de câte ori îl întrebam pe tata cine sunt zidarii care mi-au zidit umbra îmi spunea că nu e adevărat, că să mă potolesc…
– Pentru că așa i-a zis groful.
– De ce?
– Nu ne-au plătit. Și eu și Constantin eram lotri. Tatăl tău trebuia să ne spânzure, dar ne-a iertat cu condiția să zidim aurul acela și să ne ținem gurile.
– Și zici că acest Constantin, dacă așa îl cheamă, e mort, ai?! Lasă că aflu eu…
Din cât putea să-și aducă aminte, era un munte de om, cu o claie de păr blond, cu fața roșie, nas mare și buze groase.
– Și adică voi nu vreți aurul, ai?!
Bătrânul se uită pe ulița pustie, apoi măsură din ochi distanța dintre el și zugrav.
– Ba-l vreau, băiete, ba-l vreau! Dar dacă te omor eu, peste câteva zile voi muri și eu. La fel și dacă sparg zidul.
– Dar dacă-l sparge altcineva?
– Cine? Dacă-l spargi tu, te spânzură. Și pe aici nu se cutremură pământul.
– Poate se va găsi totuși cineva. Ori se va cutremura pământul, că prea e bun că ne ține. Uite bătrâne, ce-ți propun: mai îngroapă două umbre. În schimb, nu numai că te las în viață, dar vei primi și o parte din aur.
– Ale cui?
– Remus Silaghi și o armeancă din Sibiu, Monica Damadian. O cunoști?
– Nu.
– Am să-ți arăt casa.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.