Capitolul 3. Oglinda
– Pe domnița asta nu o știu, dar Silaghi merită cu vârf și îndesat. Dacă ai venit întins la mine, atunci știi că el a pus-o pe…
– Știu, știu…
Ion Groparul rânji. Pielea groasă și bronzată a obrajilor nu se încreți. Fața îi era lucioasă.
– Dar cum să le iau eu umbrele? Cum să mă apropii de ei?
– Lasă că găsesc eu ceva. Poate le iau alții.
– Să ai grijă să le măsoare la amiază. Trebuie să fie scurte, ca să moară repede!
*
Vlad Sălăgean privea la ferestrele fostului salon, acum atelier de pictură. Parchetul scump, cu model sculptat, era acoperit cu paie ce aveau așternute deasupra fâșii de pânză. Peste tot erau pete de vopsea. Un dulap foarte înalt, cu patru uși, ocupa o bună parte din peretele de la miazănoapte. Va fi nevoie de câțiva bărbați voinici ca să-l mute. Ferestrele înalte, boltite în partea superioară, se găseau pe peretele de la apus, patru la număr. Între ele erau montate oglinzi, astfel că după-amiaza lumina era puternică. Se așeză pe singura canapea lăsată în cameră, cu spătare sculptate, acoperite cu lac auriu, și tapisată cu o țesătură verde deschis. Ca să picteze peretele de apus, trebuia să ceară să dea jos oglinzile. Se duse să cerceteze firidele ferestrelor, neobișnuit de adânci. Dar mai avea vreun rost?
– Aici erai? Ce-ai mai făcut azi?
Maria ascultase probabil de sfatul Silvanei, pentru că îmbrăcase o bluză subțire din mătase ce se mula pe sânii ei mari, ce aveau o formă ce i-ar fi stârnit cu siguranță pofta lui Sălăgean, dacă…dacă nu ar fi fost celelalte!
– Uite, mă chinui să-l pictez pe maestru și nu reușesc.
– Ce nu-ți iese?
Vlad îi arătă niște schițe.
– Vreau să-l fac încununat de îngeri! Scăldat de soarele de amiază! În plină strălucire! Și nu-mi iese! Nu-mi iese proporția între umbră și corp. Nu vrei tu să-i propui mâine la amiază să-i faci portretul? Iei proporțiile…
Ochii Mariei se umplură de lacrimi.
– Vlad, tu vrei să-i îngropi umbra!
Zugravul își țuguie buzele.
– Ai să-i spui?
– Nu!
– Ei, nu…
Se apropie și o cuprinse în brațe. Fata nu se opuse, dar se feri când Vlad vru să o sărute.
– Atât! Te rog, după ce ne căsătorim…
– Îi vei spune?
– Nu!
– Am să văd! Mă ajuți să-i măsor umbra?
– În niciun caz! E păcat, Vlad!
Bărbatul nu-i dădu drumul din brațe, dar prin ochii Mariei trecu o umbră.
*
În fața bisericii armenești, în acea duminică, stătea un cerșetor ce nu mai fusese văzut până atunci în acel loc. Din cauza mulțimii de coji purulente nu i se puteau distinge trăsăturile, dar probabil era bătrân, având în vedere șuvițele rare de păr cărunt ce îi acopereau creștetul și mâinile deformate de artrită.
– Doamne, aveți milă de viața mea!
Se așeză pe jos, chiar în fața pragului, astfel ca mulțimea de credincioși ce ieșeau de la slujbă să treacă prin fața lui.
– Uitați-vă la o viață chinuită!
Oamenii aproape că se împiedicau de el. Un bărbat își trase marginea hainei, să nu-l atingă.
– Frumoasă domnișoară, dați-mi un ban, să-mi iau și eu o bucată de pâine! Mi-e foame!
Monica Damadian se aplecă și-i puse un florin în cutia în care mai erau doar câteva jumătăți de para. Atunci cerșetorul scoase iute o bucată de sfoară și-i măsură umbra. De la tivul rochiei mov până la o crăpătură lungă din a doua lespede. Două luni, nu mai mult!
– Ajutor, mi-a furat umbra! David! David!
Fata țipa. Câțiva bărbați au pornit în fugă după cerșetor. Dar era prea târziu. Acesta se făcuse nevăzut pe o străduță întortocheată care urca la deal. David Damadian alergă până la ultima casă, ce punea talpa chiar în mijlocul drumului. Dincolo de culme nu se vedea țipenie de om. Doar frontoanele triunghiulare ale caselor cu obloane mari de lemn, de parcă toate ar fi ținut ochii închiși.
Monica se zguduia de plâns.
– Mi-a furat umbra! Mă voi îmbolnăvi și voi muri!
– Lasă, Monica, nu mai plânge! Mai trebuie să ți-o și zidească! Iar eu voi avea grijă, voi afla ce casă se construiește aici sau…
– Sau unde? Se poate duce și la Bălgrad!
– Nu ajunge el departe!
Se apropie de grupul de bărbați, discutară puțin, apoi se risipiră în grabă. David se întoarse însă la sora sa.
– Dacă a fost mâna nenorocitului ăluia de zugrav, voi afla. Și cerșetorul va arăta bine pe lângă el, ți-o jur!
*
– Auzi, măi Vlad! Să nu mai ai încredere în Maria! Te-ai dat pe mâna ființei ăsteia! Tu știi că n-o suportă nimeni? Știi că la ea în oraș nu are nimeni un cuvânt bun despre ea? Stai să vezi, pe viitor, ce se alege de fata asta…
– Eu nu m-am dat pe mâna ei, maestre. Nu-i spun nimic de nimeni. Și nici despre mine.
*
– Asta e lungimea umbrei, domnișorule Vlad. I-am măsurat-o în crucea zilei! Pe a doua lespede! La vremea asta nu intra niciun gândac în crăpăturile pietrelor, să mai ia din blestem. Erau curate! Sigur moare în două luni!
Ion Groparul ținea în mână o bucată de sfoară, însemnată cu un nod.
– Cine te-a adus în calea mea, bătrâne? De ce nu m-au ținut ascuns mama și tata? Să mă fi mânjit cu funingine, să nu mă fi dat la școală…
– Tot aia ar fi fost, domnișorule Vlad…Ai văzut vreodată vreun om să-l ierte pe altul? Și își mai zic creștini…De ce ai ierta tu acum?
– Așa este…De ce aș ierta? Și totuși așa ar trebui…Dar nu pot…Nu pot…
– Unde mergem acum?
– La Cluj, la berăria din Mănăștur.
*
Au îngropat umbra în pământul reavăn. Mirosea puternic a hamei. Mai erau câteva ore până dimineață, când călugării aveau să continue să sape fundația pentru aripa nouă a berăriei.
– Stai puțin, vreau să văd ceva.
Vlad încercă o ușă. Nu era încuiată, pe aici nu erau hoți. “Doar oameni ca noi, dacă mai putem fi numiți oameni”. În întuneric aștepta un șir lung de butoaie mai înalte decât un stat de om. Vlad puse mâna pe doagele primului. Parcă simțea urcând bulele berii ce dospește. Parcă simțea răcoarea lichidului galben coborându-i pe gât, într-o zi dogorâtoare de vară. Tot atât de răcoritoare va fi și răzbunarea! Va bea o cană de bere rece în ziua în care va afla că Monica are rac. O singură dată îl lăsase să-i frământe în mâini carnea tare. Și chiar și atunci a spus că o silise, că ea nu a fost de acord. Și atunci de ce ți se întăriseră sfârcurile, Monica? De ce gemeai? Ei, bine, atunci vei putrezi de vie…Să vedem dacă le vei place viermilor!
*
Adăugă la imaginea orașului Cluj și berăria din Mănăștur. Pictă zidurile albe, cu ferestre nepăsătoare, acoperișurile de țiglă roșie, în două ape. În lumea răsturnată se vedea doar maidanul cu pământ negru pe care se clădise berăria. Poate că va adăuga ceva mai târziu, poate nu. Acum avea altceva de făcut. Se duse în Valea Adâncă și îl căută pe Ion. Acesta era în cimitir, începea să sape un mormânt.
– Cine a murit?
– Un cioban, nu-l cunoști tu.
– Văd că nu mai poți să ții lopata. Dar sabia ai mai putea?
Ochii bătrânului se aprinseră.
– Cum de nu!
– Vino cu mine în biserică. Vreau să mai pictez ceva.
Alese un loc gol, aproape de altar. Zugrăvi un heruvim cu aripile pline de ochi negri, larg deschiși. Îngerul nu-și ținea însă aripile pe lângă corp, ci le ridicase deasupra capului. Acum ochii priveau dealurile verzi din apropiere, apoi munții, cu stânci și cascade, apoi câmpia plină de maci roșii…
– Până departe, Ioane! Până departe! Adu-i să vadă asta pe toți cei mușcați! Pe toți care și-au pierdut pământul!
– Îi aduc, cum de nu! Eu m-am născut om liber. Dacă nu-mi luau pământul…
– Nu-mi zideai umbra! Și odată cu a mea, și pe a ta!
– Când pornim? Știu unde este acum Crăișorul.
– Tu strânge oamenii. Am să-ți spun!
Spre seară ajunse înapoi la conac. Mai era puțin până se servea cina. În antreu, Maria și Silvana stăteau în fața unor cești cu cafea.
– Unde ai fost toată ziua, Vlad? Nu bei o cafea cu noi? Hai, ca să ai vise frumoase…
– Nu, mulțumesc, mai bine mă duc să văd cum se simte Antal. A coborât la prânz?
Chipul Silvanei se întristă chiar și mai mult.
– Nu. Du-te, cred că i-ar face plăcere să te vadă.
– Vlad, stai să-ți spun ceva!
Maria fugi după el. Îl ajunse la jumătatea primului rând de scări.
– Am primit astăzi o scrisoare de la tata. Nu se simte prea bine. Îl cam doare inima. Dar mi-a spus ceva ce m-a bucurat. Oamenii din oraș îmi simt lipsa. Adevărul e că eu m-am purtat întotdeauna frumos și mă iubesc toți.
Scrută chipul nepăsător al bărbatului. Dacă nu chiar disprețuitor.
– Și săptămâna trecută s-a prezentat la noi un pretendent. E ofițer!
– Bine, mă bucur. Să fiți fericiți. Acum dă-mi voie, te rog, să văd ce face Antal.
*
– Luați loc, domnule Damadian, stăpâna vine de îndată!
David Damadian rămase în picioare, uitându-se la pereții acoperiți cu tablouri. Erau acolo și Rubens, și van Dyck, chiar și Caravaggio. Ramele erau bogat sculptate și suflate cu aur.
– La ce vă uitați, domnule? Așa crede Remus, că numai acești oameni au știut să picteze. Restul sunt doar mâzgălituri de copii fără minte.
Sofia purta o rochie lungă, crem, cu broderie, și își dăduse cu roșu pe buze. Chiar dacă își cănise părul cu vopsea de nuci și și-l strânsese într-un coc complicat, nimic nu-i putea reânvia frumusețea. Veni spre David cu mâna întinsă să i-o sărute. Pe degete purta inele cu pietre mari, smaralde și rubine. Armeanul i-o sărută, stăpânindu-se cu greu să nu se șteargă la gură cu mâneca.
– Deci, ce te aduce aici, David Damadian? Am să mai scutesc din timp, atât de prețios, cel puțin pentru mine. Da, îl cunosc pe tatăl tău, de unde și de când nu îți va spune niciodată, decât dacă își pierde mințile. Adică dacă și le pierde cu totul, că nițel bolund era de tânăr, și văd că îi semeni. Deci, ce dorești?
– V-a trimis o scrisoare, doamnă…
– Da, mi-a trimis scrisoarea aia, și v-am răspuns să te trimită.
– Am aflat că Vlad Sălăgean a venit de curând în această casă. Ne-a făcut un rău imens, și…Adică vrem să aflăm dacă el a făcut…
– Ce a făcut?
David îi povesti totul.
– Că el a făcut-o, sunt sigură. Și îți voi aduce și dovezi, dar nu acum.
– Dar când?
– Mai aveți puțină răbdare. Cam peste două luni.
– Dar, mă rog, ce se întâmplă în timpul ăsta?
– Nu mai pune atâtea întrebări, David Damadian, dacă nu vrei să mori de tânăr. Mai mult nu scoți de la mine.
– Spunem măcar de ce două luni?
Mâinile bătrânei începură să tremure.
– Tu ce știi?
– Biata Monica visează că nu mai are decât două luni de trăit. Că atât îi mai este dat de când i-au furat umbra.
– Ei bine, așa visez și eu de câteva nopți. Că peste două luni se va întâmpla ceva groaznic. Duceți fata la biserică. Să îi facă preotul rugăciuni.
– Am fost. Dar se pare că nu a ajutat prea mult.
– Cu descântece ați încercat?
– Știi vreunul?
– Știu unul de la mama. Dar nu ți-l voi spune decât dacă nu se face bine fata. Acum du-te!
După ce Damadian plecă, Sofia se duse la un scrin cu tăblia lustruită, luă o pană bine ascuțită și îi scrise lui Remus Silaghi. Avea școală, ba chiar fusese deosebit de ambițioasă să învețe bine, acesta fiind unul dintre motivele pentru care pictorul o apreciase atât de mult. I-a spus acolo să nu mai zăbovească mult la conacul lui Fekete, că ea are un presentiment sumbru. În niciun caz să nu îl prindă iarna tot în acel loc. Mai bine să-l trimită pe Sălăgean la starostele măierilor din Sibiu, să vadă dacă nu se apucă mai repede de biserica aia!
Cum era descântecul acela?
Pasăre albă
Codalbă
Sus te suiși
Jos plesniși.
………………
Cine a râmnit
A plesnit
și a rămas…curat,
Lumânat,
Ca argintul strecurat.[1]
*
– Vlad, de aia v-am adus aici. Să vedem ce s-a întâmplat atunci.
– Tu nu ai nicio vină, Antal. Suntem amândoi doi copaci din pădurea roșie. O visezi și tu?
– Da, de câteva zile, în fiecare noapte. Copacii bătrâni nu-i lasă pe cei tineri să se hrănească din aceleași rădăcini, nu?
– Nu, li-e teamă să nu crească mai înalți.
Groful tuși într-o batistă, care se umplu deîndată de sânge.
– Și știi ce mă sperie cel mai tare din ceea ce visez? Visez că pădurea nu mai este pustie, ci e plină de cucuvele, huhurezi, și alte păsări de noapte. Păsări care rostesc cu glas de om: “Două luni! Două luni!”.
*
În acea zi meșterii au instalat o cadă de porțelan, mare, albă, cu trandafiri roz pe margini. Au lăsat însă și unul dintre hârdaie, cel în care făceau baie servitoarele.
– Vai, vă mulțumim mult, maestre.
Remus Silaghi își îndreptă umerii.
– Trebuie să facem și noi ceva pentru casa asta, scumpă doamnă…La cât de bine ne-ați primit!
Silvana schiță câțiva pași de vals.
– De-abia aștept să se facă seară, să-mi fac o baie! De unde e, de la Viena?
– Și mai și: de la Veneția!
– Și când ați avut timp să o comandați, maestre? Și să mai și ajungă până aici…
Silaghi tuși, își drese vocea, deschise apoi gura să spună ceva, dar renunță. Își reveni însă destul de repede:
– Nici nu știi, Silvana, de ce sunt în stare! Pentru mine nu există imposibil!
Femeia zâmbi. Obrajii îi erau îmbujorați iar ochii îi sclipeau.
– Îi voi spune și Mariei. Cred că va fi foarte fericită!
*
– În seara asta, Vlad, lucrăm împreună. Te ajut să începem peretele de la nord.
– Dar trebuie mutat dulapul.
Silaghi începu să râdă. Vru să-i cuprindă umerii, apoi se răzgândi și-l bătu doar ușor, cu palma, desupra reverului redingotei.
– Tocmai ăla trebuie lăsat pe loc! Ai să fii cel mai mare boier în seara asta! Ai s-o vezi pe Silvana goală! Ia vino să-ți arăt ceva!
Bătrânul scoase o cheie din buzunar și deschise una din ușile grele de stejar. În loc de fundul dulapului zugravul văzu interiorul camerei de alături. În mijloc strălucea cada alba de porțelan, cu trandafiri roz pe margini. Pictorul întinse mâna, dar se izbi de duritatea și răceala sticlei.
– E opera unor meșteri italieni. Secretul e bine păstrat, dacă nu s-a pierdut de-acuma!
– Oglinda de dincolo…Adică noi o vedem pe ea, dar ea pe noi nu?
– Exact, dragă băiete!
– Pentru ce faceți asta pentru mine, maestre?
– Așa…
– Dar de unde știți de oglinda asta?
– Am montat-o eu și tatăl lui Antal, când s-a construit conacul.
“Când mi-ai îngropat umbra”.
– De ce?
– Așa angaja slujnicele Adorjan. Le punea să-și facă o baie, să fie curate din prima zi. Și dacă ne plăcea fata, era angajată!
Remus Silaghi începu iar să râdă. Scoase din buzunar o sticlă mică, plină cu rachiu, și trase un gât.
– Și mai știe cineva?
– Păi îți dai seama că a luat secretul în mormânt!
– Da doar nu a zidit-o singur!
– Mi-a spus că meșterul își va ține sigur gura.
– De ce, l-ați omorât?
– Ei, pentru atâta lucru, să iei o viață de om? Dar ce ne crezi pe noi, măi băiete? Ia vezi, că iar mă superi!
*
Silvana Fekete intră îmbrăcată într-o rochie simplă din pânză groasă, încheiată în față cu nasturi. Își scosese bijuteriile.
– De ce nu te-ai uitat până acum?
– Vorbește mai încet! Ne poate auzi. Păi tu ai picta o asemenea frumusețe făcând baie într-un hârdău?
Femeia încercă apa cu mâna și turnă, dintr-o sticluță, o esență parfumată. Își deschise nasturii, fără să se privească nicio clipă în oglindă. Avea pielea închisă la culoare. Și părul negru, și ochii negri. Sânii mari îndepărtau marginile desfăcute ale rochiei, dincolo de care pântecele lat și neted se mișca încet în ritmul respirației.
– Nu-i așa că parcă-ți vine să-i strângi, să vezi cât sunt de tari?
Rămase goală. Picioarele erau lungi și drepte. Se apropie de oglindă și buzele întunecate începură să rostească ceva, strângându-se cu ură. Albul ochilor se vedea de jur împrejurul pupilelor mărite ce priveau spre ei.
– Maestre, ne vede!
– Stai pe loc! Dacă deschizi ușa și pătrunde lumina de abia atunci ne poate vedea!
“Lumina nu are umbră.”
– Nu ne aude?
– Dacă vorbești încet, nu.
Silvana se depărtă de oglindă, intră în apă și începu să se spele. Se frecă pe umeri și pe piept, vârfurile maronii ale sânilor dispărând și apărând lucioși și alungiți de sub palmele ei.
– Ce, acum ești amorțit de frică, nu? Nu te teme, că nu ne-a văzut și nu ne-a auzit. Cine știe ce rol repeta! Tu nu le cunoști pe femei! Nu erau nici blesteme, nici descântece. Plănuiește ce să-i spună lui Antal. Sau Mariei, sau lui Emese!
*
– Maria, eu m-am băit. Du-te și tu, e minunată cada! Mai ales că ai o șansă unică: oglinda e de fapt geam, și dincolo stau și se uită la tine Vlad și măgarul ăla bătrân!
Silvana începu să râdă, dar Maria își încrucișă brațele peste piept.
– Cum să mă duc?! Cum adică oglinda e de fapt geam?
– Există și așa ceva, dacă vrei îți voi arăta.
– Și cum, de unde…Cum de există așa ceva aici?
– Nu știu, probabil socrul meu a comandat-o, fie-i țărâna ușoară! E în dulapul de pe partea cealaltă. Mare țap a mai fost și ăsta! Cred că pândea sevitoarele.
– Dar tu ai știut de oglinda asta?
– Nu, dar i-am auzit! Măcar dacă n-ar fi și proști! Vai, scuză-mă, n-am vrut!
– Nu-i nimic, Vlad e mai prost decât Silaghi. Și încă cu mult!
– Ai grijă să nu spui nimic, nimănui. Că dacă află, nu mai ai nicio șansă. Și nu cred că…
Dar Vlad nu mai era oricum, de mult, în dulap. Stătea așezat pe canapea, cu tâmplele pulsând și cu ochii ca două bile dureroase din piatră. Nu cumva acolo îi zidiseră de fapt umbra, undeva lângă rama acelei oglinzi? Să privească femeile frumoase fără să le poată avea, și să nu se poată feri de hidoșenia celor urâte? Câte trupuri fără umbră închisese de-a lungul anilor acel geam întunecat? Privea picturile de pe pereți, care se alungeau în mod nefiresc. Și parcă nici Monica, nici Silvana, nu mai erau femei, ci păianjeni din Pădurea Roșie, care-și țes giulgiul prin vorbele lor. Ce trebuie striviți. “Și dacă totuși ne-a văzut? Dacă am privit trei în aceeași oglindă, unul din noi va muri anul acesta!”
Remus Silaghi și-a petrecut toată noaptea încercând să deseneze ceea ce văzuse. Făcea crochiu după crochiu, nu-i plăceau, le mototolea și le arunca în colțurile camerei. Ce rost avea asemenea frumusețe dacă era trecătoare? Asemenea femei frumoase fuseseră și acum o sută de ani, și acum o mie. Îmbătrâniseră și muriseră, așa cum se va întâmpla și cu Silvana. Și atunci, pentru ce? Pentru ce scurtele retrăiri ale copilului de odinioară pe trăsăturile unui chip matur? Pentru ce părerea de rău că nu ți-ai găsit dragostea? Sau că ți-ai pierdut-o prea curând? Dar ce înseamnă prea curând? Ah, Remus, bătrân jalnic ce ești, ce speri să rezolvi dacă pui asta într-un desen, într-un tablou? Și ele sunt pieritoare.
*
– Spune-mi, Sofia, ce știi de dulapul cu oglindă?
– Ce dulap cu oglindă?
– Cel prin care se uitau Remus Silaghi și Adorjan Fekete la servitoarele ce urmau să fie angajate!
– Nu știu nimic!
– Zău?!
– Măi băiete, tu nu ai fierbințeli? Ia de te liniștește! Bați atâta drum numai ca să…
– Vezi-ți de tine!
– Ia povestește, despre ce-i vorba?
Cât timp Vlad i-a spus despre dulapul al cărui fund era de fapt o oglindă-geam, bătrâna a umplut două păhărele cu un lichid chihlimbariu.
– Nu știu nimic.
– Mă întreb dacă s-a uitat și tata.
– Ce mai contează? Lasă-l să doarmă. Dar, totuși, se poate auzi prin sticla aia?
– Nu, decât poate dacă urli. Am făcut proba cu maestrul Silaghi.
– Ciudat! Dar câtă încredere poți avea în el?
– Mă întreb cine a fost meșterul care a lucrat la blestemăția aia, și care nu mai poate vorbi acum. Tu ai idee?
– O fi vreun meșter zidar.
– Ion Groparul și un tovarăș de-al lui, unul Constantin…
– Da, dar au mai lucrat și alții atunci. Vreo cinci. Cine poate ști? Cine își mai amintește? Lasă-i pe morți cu păcatele lor!
Vlad Sălăgen sorbi o gură de rachiu.
– Parcă noi cât mai avem! Dar eu mai am de plătit niște polițe! Numai printr-un noroc mai sunt în viață! Dacă asta se poate numi viață!
– Nu cumva te-a apărat Dumnezeu?
– Poate.
*
Iubitul meu Remus,
Sper ca și această scrisoare să te găsească sănătos. Am niște presimțiri negre, curând se vor întâmpla lucriuri groaznice la conacul lui Fekete. Așa că nu mai zăbovi acolo. Mai bine trimite-l pe zănaticul de Vlad la Sibiu, ziceai că vrei să pictezi o biserică ortodoxă de acolo. Ascultă-mă, doar ți-am vrut binele întotdeauna!
*
Dar Remus Silaghi încă nu deschisese scrisoarea sosită de dimineață. Avea înșirate, pe o măsuță lăcuită, niște cărți de tarot. În jurul lui erau Silvana, Maria, Vlad, chiar și Antal, care coborâse cu greu în salon. Rânjind, Silaghi întoarse scaunul Mariei invers, și insistă să se așeze așa.
– Astfel trebuie să stai, Maria! Așa stau umbrele! Tu crezi că pentru tine e primăvară, dar e toamnă târzie, ca pentru toți ceilalți. Măcar Vlad știe că se apropie întunericul iernii.
Fata îl privi cu ochii înlăcrimați, dar nu spuse nimic. Bătrânul întoarse ultima carte din dreapta, șirul de sus.
– Spânzuratul! Le pendu! Poate o pictezi, Vlad! Îi găsești tu un loc! Ai grijă să-i faci și piciorul legat de cadrul din copaci tineri, decojiți, și pletele blond-roșcate ce ating pământul, și cele două pungi cu galbeni, mari și grele, ce le ține în mâini, și care îl trag spre iad. Două pungi, două luni!
– Spune-mi, maestre, umbrele îl pot vedea pe Dumnezeu?
[1] Singurul descântec de deochi care chiar funcţionează. Leacul din bătrâni de care puțină lume știe, 2016, https://www.realitatea.net/stiri/actual/singurul-descantec-de-deochi-care-chiar-functioneaza-leacul-din-batrani-de-care-pu-ina-lume-tie_5dcc9240406af85273d4d629, accesat februarie 2020.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.