„Einsteinul matur”
În 1936, citând episodul biblic al dansului idolatric din jurul vițelului de aur, Einstein a afirmat public, printre altele, că „temeiurile propuse de Biblie sunt fundamente fără de care nu poate exista o comunitate sănătoasă și fericită. [….] Destinul înalt al individului este să slujească, nu să domine sau să se impună în vreun fel.” Într-un alt context, Einstein mai spune, de asemenea: „cercetarea științifică nu poate fi serioasă dacă nu conduce la un sentiment religios.” Iar dacă cercetarea făcută de geniala minte a lui Einstein l-a condus spre Evanghelie (chiar și influențat de ereticul Spinoza), descoperind că omul are un singur destin înalt, care înseamnă lepădarea de sine pentru slujirea celorlalți, orice ateu sau om de știință orbit de modernitate sau de ambiția de a se afirma special, revoluționar sau inteligent, probabil, ar trebui să-și reconsidere gândirea, la fel și orice aspirant la ezoterism și adept al ideilor filozofice sau psiho-economico-hedoniste.
Einstein, cu alte cuvinte și într-un glas pe care ne-am fi dorit să-l auzim în mod limpede, ar spune că „în civilizația construită pe valorile creștine, atât timp cât rămâne vie conștiința și experiența existenței și prezenței unui Dumnezeu viu, personal, întrupat, și a unui om purtător de Dumnezeu, chip al Său și destinat să trăiască în veci, viața umană este sacră și intangibilă”, după cum afirmă părintele prof. Sorin Bute[1]. Acesta din urmă continuă, în scurta cuvântare intitulată „Idolul”[2], aceea că atunici „când lumea este „desvrăjită” de existența și prezența Lui, înlocuindu-L cu noii idoli abstracți ai ideologiilor și utopiilor umaniste totalitare și materialiste, este negată și valoarea sacră a ființei umane. Dispare principiul moral fundamental pe care s-a construit civilizația noastră: identitatea dintre cinstirea lui Dumnezeu și bunătatea față de fiii Săi. Noii idoli își cer și ei jertfele lor umane tocmai pentru că sunt idoli, iar cei care îi cinstesc, idolatri. De aceea, bunătatea și iubirea față de oameni nu sunt valori de la sine înțelese, care se pot extrage automat din natura umană, ci sunt revelate. Nu umanismul secular sau știința creează valori morale, ci relația cu Dumnezeul viu și personal. Fără El, omul se întoarce mereu la reprezentări idolatre care își cer jertfele umane, oricât de dezvoltat material, tehnologic și științific ar fi. Când oamenii ajung să fie din nou omorâți cu cruzime este pentru că ucigașii îl resping pe Dumnezeu, deșii, uneori, Îi folosesc numele, marginal, ca pretext și momeală, în ecuațiile abjecte ale ideologiei (idolului) lor”.
În timpul ascensiunii naziste și comunismului, Einstein arăta deja o aplecare serioasă asupra creștinismului, condamnându-l pe Adolf Hitler (1889-1945) și afirmând: „Slăbirea gândirii și a moralității sunt urmări ale lipsei de religiozitate în vremurile moderne”, sesizând că „nazismul este un război contra mesajului (atenție!) evanghelic și o amenințare pentru întreaga omenire.” Einstein raportează aici Evanghelia la întreaga omenire, fiind adevăr universal, infailibil (probabil), indiferent de credințele sau confesiunile oamenilor și cunoștințele lor, mărturisind înțelegerea sa a unei părți (minore) din înțelepciunea lui Dumnezeu. Astfel, marele om de știință Albert Einstein, considerat iudeu sau ateu de majoritatea oamenilor, își arăta, de fapt, o credință în Dumnezeul creștinilor, de nenumărate ori, chiar dacă Francesco Agnoli, nedumerit, afirma:
„[…] nu este ușor de înțeles în ce măsură aceste credințe și aceste analize au devenit sau nu o credință personală la Einstein, dar cu siguranță ele există și sunt exprimate mereu mai frecvent de-a lungul anilor, împreună cu referirea emoționantă la strămoșii noștri evrei, profeții și vechii înțelepți creștini”. Dar Einstein mai spune: „Prefer o atitudine de umilință corespunzătoare slăbiciunii înțelegerii noastre intelectuale…”.
Referirile lui Einstein la Biblie s-au înmulțit în discursurile sale publice. La 22 martie 1939, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, părintele teoriei relativității a declarat: „În trecut am fost persecutați deși eram oamenii Cărții; astăzi, în schimb, suntem persecutați tocmai pentru că suntem oamenii Bibliei. Scopul nu este doar să ne exterminăm, ci să distrugem, alături de noi, și acel spirit, exprimat în Biblie și în creștinism, care a făcut posibilă apariția civilizației în Europa de Nord și Centrală. Dacă acest obiectiv va fi atins, Europa va deveni un pustiu.” Pentru că, mai spune Einstein, „viața societății umane nu poate dura mult dacă se bazează pe forța brutală, pe violență, pe teroare și pe ură.”
Cercetând, mai atent, mai multe dintre declarațiile lui Einstein, peste ceva vreme, Francesco Agnoli notează: „Este evident că einsteinul matur a criticat deschis, deși implicit, darwinismul social, ideea potrivit căreia viața morală a omului este redusă, ca la fiare, la ascultarea instinctului nostru de supraviețuire și la participarea la lupta pentru supraviețuire […]; …el neagă cu desăvârșire tot determinismul tipic evoluționismului de tip materialist și panteist și afirmă libertatea, împotriva „soartei crude”, împotriva ideii de om condus de genele și de biologia lui, de determinismul materialist și de toate re-propunerile moderne ale antichității și ale sorții.”
Observăm și noi că Einstein privea lumea cu ochi smeriți, deși nu tot timpul. Dar, în timpul când o privea astfel, aveau loc revelațiile naturale, în care geniul simțea nevoia de mântuire. Perioada în care trăiește Einstein, după cum am văzut mai sus, este una în care oamenii (oamenii de știință, cel puțin) își pierd interesul față de religia creștină, însă Einstein are curajul, datorită smereniei și onestității sale ocazionale, dar și datorită unor cunoștințe istorice mai bune decât ale altora, să se împotrivească curentului materialist și anticreștin, chiar și învățăturilor panteiste, impersonale și lipsite de înțelegerea comsosului și imortalității sufletului emise de Spinoza, geniul ieșind și afirmând că doar Evanghelia salvează lumea, că Hristos este viu, că valorile creștine au clădit civilizația, că nu poți vorbi despre Hristos în mod superficial, că ateii sunt orbi, manipulați, naivi, și că un om de știință autentic este plin de credință tocmai prin faptul că se convinge de supraexistența lui Dumnezeu prin seriozitatea cercetărilor sale. Așa cum tot Einstein menționează, „cu greu veți găsi printre spiritele științifice mai profunde vreunul lipsit de sentimentul religios”.
Vom mai face aici o mică incursiune despre această perioadă, de „libertate”[3] și toleranță, care începe de la Revoluția Franceză și se continuă cu filozofia lui Nietzsche (1844-1900), întărindu-se uluitor la jumătatea secolului al XX-lea. Einstein a fost influențat de toate curentele acestea, jonglând cu ele toată viața – atât în sens pozitiv, atunci când le discreditează în momente de limpezime; cât și în sens negativ, atunci când se leagă de ele pentru a-și justifica neputința și mintea strict „științifică”. Este lesne de înțeles că, într-o anumită lumină, Einstein recunoaşte că „doctrina personalistă din religiile tradiţionale nu poate fi infirmată de ştiinţă, deoarece încă ştiinţa nu are acces la o astfel de demonstraţie”,[4] multe dintre teoriile și ipotezele științifice cu privire la cosmologia omului și om, în general, prăbușindu-se de-a lungul timpului prin prisma realității de care se lovesc inevitabil, dovedindu-se a fi doar speculații sau, cel mult, relativități logice.[5] Pe de altă parte, geniul se contrazice adesea, „infirmând tocmai principiul depăşirii competenţelor enunţat de el însuşi” (A. Lemeni) și promovat atât de tare în multe dintre discursurile și scrisorile sale. Einstein, după cum am înțeles și până acum, este când conștient de imposibilitatea științei și rațiunii de a descoperi limpede pe Dumnezeu; când răzvrătit pe ideea de Dumnezeu personal, aplicându-și paradoxal doar rațiunea umană, conform căreia nu putem înțelege această taină (după cum tot el propovăduiește de nenumărate ori, legându-și conceptul de umilință ocazională de această neputință omenească).
De la Revoluția Franceză, lumea occidentală are o nouă renaștere, o așa-zisă nouă iluminare, afirmând moartea lui Dumnezeu. În această perioadă, care se întinde, de fapt, până azi, oamenii cred că își justifică nebunia prin afirmația „nu mai suntem în Evul Mediu!”. Evul Mediu este văzut, de majoritate, ca fiind perioada întunecată a lumii, deși în Imperiul Bizantin lucrurile stau cu totul altfel față de Europa occidentală, dar noi ne vom referi la cu totul alte aspecte, care au influențat aproape tot Pământul, în special Europa și SUA.
Unul dintre motivele pentru care Evul Mediu este etichetat întunecat, barbar, este pentru crimele și violențele săvârșite de Biserica Catolică. Doctrinele catolice, mai ales prin caracterul scolastic[6] dezvoltat de eruditul Toma de Aquino (1225-1274), doctrine lipsite de esență creștină și simțul tainic autentic, erau inventate și interpretate în așa fel încât unele abateri de la acestea înseamna condamnarea la moarte.
Prin instaurarea Inchiziției au avut loc și alte proceduri cu rost pentru păstrarea unei anumite discipline, dar crimele sângeroase și torturile nu se justifică decât prin satanism. Și Einstein declară aceea că „nimeni nu are dreptul să se autointituleze creștin sau evreu atâta vreme cât e dispus să ia parte la omoruri sistematice la ordinul unei autorități”. Oamenii care aveau credințe diferite, evreii, musulmanii, păgânii, ocultiștii, vrăjitorii și astrologii erau trimiși în iad de către Biserica Catolică, capul ei fiind Papa, deși unii papi și teologi catolici[7] erau chiar ei alchimiști și astrologi.
În Biserica Ortodoxă nu se punea problema de astfel de practici sau manifestări, întrucât Capul Bisericii Ortodoxe este Hristos Însuși, iar Dumnezeu nu pornește războaie și nu condamnă pe cineva la moarte. În învățătura dreaptă a Mântuitorului, adică cea ortodoxă, ereticii nu sunt condamnați la moarte, ci doar se exclud din Biserică, adică din Trupul Său, iar Biserica se roagă pentru îndreptarea și întoarcerea ereticului fără a-l priva de libertate. În creștinismul răsăritean rămâne vie pilda tâlharului de pe cruce, care se poate întoarce și pocăi, care poate deveni sfânt, indiferent de abaterile, ereziile sau păcatele sale. În ceea ce privește unele întâmplări triste, ca uciderea Hypatiei din Alexandria (360-415), reformele efemere împotriva ereziilor ale Împăratului Iustinian I (482-565) și mișcările de ortodoxism orb care au dus la violență și la unele crime, acestea nu pot fi atribuite Bisericii, ci, evident, sunt proprii unor persoane care s-au abătut de la credința cea dreaptă, deși cu numele se prezentau sau se credeau ortodoxe.
Având în vedere, deci, faptul că Biserica Catolică săvârșea crime (în Evul Mediu și în Epoca Modernă din Europa occidentală) în numele ideologiei catolice, aceasta nefiind îngăduitoare cu alte păreri și credințe, oamenii de știință, începând cu secolele XIX și XX, au început să se întrebe masiv: – „Oare nu cumva Biserica Catolică și papii au vrut și vor să controleze lumea? Oare nu ascunde catolicismul secrete pe care vrăjitorii și astrologii le puteau descoperi?” – „Da”!, spun tot ei, până azi, când încă încearcă să practice diferite proceduri magice, metafizice, euforice, reiki-ste, astrologice, numerologice, alchimice, tarotise, thetahealing-iste, de sincronizare a emisferelor cerebrale sau de manipulare a energiilor create pentru a afla un adevăr ce s-ar poziționa deasupra creștinismlui[8], deși nu cunoșteau și nu cunosc nici acum religia creștină în esență, cum se întâmpla să o cunoască cei care călătoreau în marile centre spirituale de rit răsăritean: Muntele Athos, Muntele Sinai, Ierusalim, Kaluga, Suceava, Neamț, Vâlcea, Dâmbovița, Arad etc. Sau, nu înțeleg nici acum, măcar, celebra pildă a vieții Sfinților Ciprian și Iustina, fără a mai da exemple evanghelice, precum exemplul magilor, al celor mai pricepuți oameni în ale științei și ezoterismului, care s-au lepădat de acestea dobândind har.[9]
Din cauza reînvierii acestor doctrine păgâne, dar și din cauza noilor invenții și speculații spirituale, ca cele teosofice, antroposofice și New Age, iau naștere marile ideologii din vremurile noastre[10], războaiele, văzute și nevăzute, și transumanismul.
Einstein trăiește în această perioadă în care, în urma Renașterii, sau chiar începând cu Renașterea, după cum ne arată, de fapt, istoria și fostul astrolog convertit la Ortodoxie David Ricci,[11] lumea științifică nu mai făcea o distincție limpede între știința verificată și ocultism. Iar curajul și tăria lui Einstein de a se opune în fața tuturor speculațiilor, ideologiilor totalitare sau „re-propunerilor moderne ale antichității și ale sorții” sunt de admirat. Acestea, putem spune, l-au făcut pe Albert Einstein un om de știință. După măsura sa, dar sigur un om de știință mai atent și inteligent decât alții. Dacă fizicianul ar fi avut dialoguri profunde cu Sf. Rafail de Brooklyn (1860-1915) și cu George Manu (1903-1961), ci nu doar cu filozofi precum Rabindranath Tagore (1861-1941), având în vedere și aceea că „fiecare om este suma oamenilor pe care i-a întâlnit”,[12] probabil că acum l-am fi putut pomeni pe Albert la Sfânta Liturghie.
[1] Lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Valahia” din Târgoviște, profesor invitat la Universitatea Pontificală Laterană din Roma
[2] Sorin Bute, Idolul – revista Regal Literar, 4 mai 2022
[3] Vezi și Zeul toleranței și descreștinarea creștinismului (prefață de Costion Nicolescu), editura Christiana, 2009
[4] Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al creației, editura ASAB București, 2004, pg. 354
[5] Phillip E. Johnon, Regulile științei, I, II, II, facerealumii.ro, aprilie 2022
[6] Serafim Rose, Cursul 2 – Scolasticismul, din Curs de Supraviețuire Ortodoxă, biblioteca.agaton.ro
[7] mic exemplu: chiar profesorul lui Toma de Aquino și al lui Papa Ioan al XXI-lea, Albertus Magnus („Sfântul” Albert cel Mare în Biserica Catolică). ref: Albert cel Mare pe anticariat-esoteric.ro
[8] Despre unele ca acestea, scriitorul britanic David McRaney mai scrie, în cartea sa „You are not so smart” („Nu eşti chiar atât de deştept”), aceea că „atunci când vrem ca ceva să fie real, creierul nostru caută un tipar, ignoră anomaliile şi se concentrează pe coincidenţe.”
[9] Dar, în pilda magilor, ocultiștii și unii catolici înțeleg, de fapt, aceea că magii sunt patronii lor, ca unii ce ar putea să-L subordoneze pe Dumnezeu pentru a le împlini dorințele pasiunilor și instinctelor. În viziunea unora ca aceștia, rugăciunea nu este o stare de umilință și smerenie în fața Creatorului, ci o stare în care făptura creată limitată trebuie să se impună în mod superior Creatorului, poruncindu-I lui Dumnezeu ce să facă. Iar măsura în care Dumnezeu ar asculta porunca ar fi condiționată de tăria de caracter a omului și de siguranța acestuia că Dumnezeu se va supune imediat, fapte ce dau, de fapt, naștere unui egregor (adică unui demon care începe a lua locul idolului dorit de acea comuniate).
[10] Pr. Jean Boboc, Transumanismul decriptat. Metamorfoza navei lui Tezeu, editura Doxoloxia, 2020
[11] a se citi Capcana astrologiei. Eniologia sau știința în slujba demonilor, de David Ricci (editura Elisavaros, 2016)
[12] Sf. Dumitru Stăniloae