Arta trebuie să tindă spre Dumnezeu
Să începem cu viziunea relativ matură (după Epoca Victoriană și Primul Război Mondial) a lui Albert Einstein asupra artei. Arta devenise, majoritar, de tip surogat[1] (mai cu seamă reprezentând teoria lui Sigmund Freud[2] asupa artei[3] – de defulare, autosuficiență a persoanelor și exploatare a complexelor și instinctelor), cum se continuă până astăzi.
Într-un interviu din 1930, Einstein, parcă prevestind nașterea lui Tarkovski (1932-1986) și sfidând freudismul, condamnă arta modernă, asemănându-se, într-o oarecare măsură, cu Gide (1869-1951), contemporanul său nobelist: „Cele mai frumoase idei ale științei provin dintr-un sentiment religios profund, în lipsa căruia ar fi sterile. De asemenea, cred că acest tip de religiozitate care este perceput în timpul cercetărilor este singura experiență religioasă creativă din epoca noastră. […] Cu greu ar putea fi considerată arta de astăzi ca expresia unei tendințe către Dumnezeu.” În altă parte, Albert constată că „cel mai important rol al artei și al științei este tocmai acela de a trezi acest sentiment [religios] și de a-l păstra viu în oamenii care sunt receptivi la el.”
Geniul înțelegea, deși nu recunoaștea deschis, faptul că arta nu este un act care poate fi împlinit de către oricine, din ambiție sau din strălucita tehnică pe care ar dobândi-o în urma studiului, chiar și el cochetând cu muzica, în special cu vioara. Albert Einstein credea, observând diferențele creațiilor artistice din istorie și din vremea sa, aceea că arta are cu adevărat un caracter sofianic, artistul formându-se în urma unei chemări votive. „Cunoștințele mele de muzică modernă”, spune Einstein, „sunt foarte limitate, însă nu am îndoieli că adevărata artă poartă amprenta unei chemări nestăvilite a artistului creator.” În viziunea sa, arta nu era despărțită de știință, amândouă reprezentând, în esență, același lucru: actul prin care ființa umană (creată după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu) își reface legătura cu Creatorul său. Nu a ajuns la fel de departe ca Andrei Tarkovski, să afirme că singura rațiune a artei este rugăciunea[4], sau ca psihologul muzicolog Constantin A. Ionescu (1912-1995), care demonstra că arta nu se poate aprofunda fără o pregătire spirituală și psihologică de bază. Dar este ușor de înțeles că Einstein a avut o viziune sacră despre artă.
El mai declara că „muzica lui Mozart e atât de pură și de frumoasă încât mi se pare că oglindește frumusețea ascunsă a universului”. O explicație mai profundă pentru muzică și artă o avem, de altfel, de la părintele Theologos Cadar, care afirmă că „arta este umbra lui Dumnezeu pe Pământ”. Viziunile celor doi diferă, evident, întrucât Einstein vede o frumusețe a unui spirit impersonal, de tip panteist, după Baruch Spinoza (1632-1677), confundând Supraființa lui Dumnezeu cu universul și creația; în timp ce, în viziunea ortodoxă, arta este umbra lui Dumnezeu Cel intreit personal, nicidecum a universului. Aici, mai aproape de Adevăr decât Einstein, putem spune că, a ajuns Charles Townes (1915-2015), inventatorul laser-ului, un alt geniu fizician nobelist, care mărturisea aceea că simte „cu tărie prezența și acțiunile unei Ființe creative mult deasupra” și „totuși mereu personală și apropiată”. De asemenea, Town mai afirmă: „cred cu tărie în existența lui Dumnezeu”, această credință fiind bazată, spunea fizicianul, „pe intuiție, observații, logică și cunoștințe științifice”.[5]
Scriindu-i unui tată îndurerat, care-și pierduse fiul, pe 12 februarie 1950, Einstein încearcă să-l aline într-un mod în care îi sugerează, de asemenea, că omul e totuna cu toate, în viziunea sa abolindu-se, deci, caracterul personal al omului, fără a mai face distincția dintre creație și ființă: „O ființă omenească e un fragment din lumea întreagă, numită de noi „Univers”, un fragment limitat în spațiu și timp. El se percepe pe sine, își percepe gândurile și sentimentele ca pe ceva separat de rest – un fel de iluzie optică a intelectului său. Efortul de a se elibera de această iluzie e unica problemă a adevăratei religii. Pentru a dobândi pacea sufletească nu trebuie să alimentăm această iluzie, ci să încercăm s-o depășim.” Aici este unul dintre cele mai crunte mesaje pe care le-a adresat Einstein oamenilor, deoarece în această scrisoare, fizicianul arată o latură concret nihilistă într-un moment al vieții sale, desacralizând până și iubirea. Un tată care-și iubește copilul pierdut, categoric, nu poate accepta pierderea sa definitivă, ci speră la reîntâlnirea absolută în veșnicie cu fiul, prin Dumnezeu.
Însă, atunci când iubirea este supusă unor explicații chimice, fizice sau biologice, evident, omul își neagă Chipul lui Dumnezeu, asemănându-se cu animalele[6] și, în cazul acestei scrisori, cu orice lucru (neînsuflețit) din cosmos. Einstein mai spunea, în altă parte: „Susțin că trăirea religioasă cosmică este cea mai puternică și mai nobilă forță motrice care stă la originea cercetării științifice.” Aici, prof. Adrian Lemeni observă că, pentru Einstein, „religia este împlinită printr-o concepţie panteistă ce surprinde armonia întregii existenţe, iar trăirea religiozităţii cosmice este privilegiul unor genii religioase care n-au fost niciodată înţelese de Bisericile tradiţionale.”[7]
Scriindu-i prietenului său român, matematicianului Maurice Solovine din Iași, în anul 1951, Albert îi mărturisește că nu a găsit „alt epitet mai bun decât „religios” pentru a descrie „încrederea în natura raţională a realităţii, în măsura în care aceasta e accesibilă raţiunii umane. Ori de câte ori acest sentiment lipseşte, ştiinţa degenerează într-un empirism neinspirat.”
Dar tot el mai declară: „Religia mea constă într-o admirație umilă față de Spiritul nelimitat și superior, Care se revelează în micile detalii pe care le putem percepe cu gândul nostru fragil și slab”[8] – aici căzând de acord și cu Louis Pasteur (1822-1895), care descoperea că „știința îi apropie pe oameni de Dumnezeu”,[9] Pasteur fiind și un cercetător foarte credincios, de altfel. Tot acesta din urmă mai știa și că viața poate proveni doar din viață[10], fiind unul dintre cei mai iscusiți oameni de știință, anulând speculația darwinistă de fiecare dată.
Sunt declarații destul de adevărate, prin prisma unor oameni de știință cunoscuți ca fiind serioși. Dacă „știința împiedică cunoașterea lui Dumnezeu” (?), întrebare pusă de către părintele Theologos Cadar unui părinte bătrân,[11] acesta din urmă a răspuns: „nu!”. Părintele Theologos a insistat: „Dar cum, că atâția oameni de știință sunt atei…!” În urma acestei afirmații, bătrânul părinte a explicat: „Aceștia nu au mers până la capăt. Dacă ar fi mers până la capăt, L-ar fi descoperit pe Dumnezeu!”. Este ceea ce Albert Einstein mai spune în altă parte: „Cu cât evoluează mai mult ştiinţa, cu atât mai mult credem în Dumnezeu.”
Și, astfel, revenim puțin la „Spiritul nelimitat și superior, Care se revelează în micile detalii pe care le putem percepe cu gândul nostru fragil și slab”. În teologia ortodoxă, Supraființa lui Dumnezeu rămâne în „întunericul dumnezeiesc”, după cum spun Sfinții Părinți (adică nu se poate cuprinde sau pătrunde în infinitatea Sa de către om, Supraființa în trei Persoane fiind de necurpins și de necunoscut după natura Sa, nu că ar exista vreo formă de întuneric în Dumnezeu). Modul prin care Dumnezeu se face cunoscut omului creat după Chipul și asemănarea Sa, adică ființei create în nenumărate persoane (lui „Adam cel global”[12]), conform învățăturilor palamite, este prin energiile Sale necreate, prin har, prin lucrările, atributele, însușirile sau numirile Sale, acestea din urmă nereferindu-se la Numele Său[13]. Atât Supraființa Sa, cât și Numele Său, nu pot fi cunoscute și cuprinse de o făptură creată. De aceea, în istorie, Dumnezeu S-a numit/arătat ca Cel Ce Este, Dumnezeu, Adevărul, Calea, Viața, Pacea, Iubirea, Lumina, iar acestea ne vorbesc despre energiile Sale necreate, care, deși nu se referă la Supraființa Sa, nici nu sunt despărțite de Aceasta, ci sunt lucrări de har care purced din Dumnezeu și prin care omul Îl poate cunoaște, după măsura vasului persoanei, a pregătirii duhovnicești, ajungând astfel la îndumnezeirea prin har (necreat), la mântuire.[14]
Pentru a încerca o analogie spre înțelesul mai simplu, energiile necreate ale lui Dumnezeu ar putea fi interpretate ca razele de lumină ale soarelui. Deși razele nu sunt soarele însăși, nu sunt nici despărțite de acesta. Vederea luminii soarelui și simțirea căldurii sale sunt energii nedespărțite de soare, percepute de către om după măsură posibilităților acestuia.
În teologia ortodoxă, aceste învățături sunt complexe, uneori antinomice și paradoxale, cu neputință de înțeles în lipsa Duhului Sfânt și harului, însă, fără discernământul duhovnicesc[15] și distincția dintre energiile necreate și Supraființa lui Dumnezeu, omul nu poate evolua duhovnicește, conform sfinților Sofronie Saharov (1896-1993)[16] și Dumitru Stăniloae (1903-1993).[17] Într-un interviu luat de către rabinul Chaim Tchernowitz în anul 1931, chiar Albert mai consideră: „poate că vom ajunge să cunoaștem ceva mai mult decât știm în clipa de față. Însă adevărata natură a lucrurilor nu o vom cunoaște niciodată, niciodată.”
Din afirmațiile pe care le face Albert Einstein, ne-am putea gândi că geniul a ajuns să înțeleagă, după măsura vasului său, smereniei sale și chiar în lipsa mișcării interioare depline a Duhului Sfânt, aceea că Supraființa nu se poate cunoaște, însă Se „revelează în micile detalii (în materie și în fenomenele observabile oricui) pe care le putem percepe cu gândul nostru fragil și slab”, dar lipsit de harismele supranaturale; deci se referă strict la materie, lucruri și fenomene, la energii create. Din punct de vedere dogmatic, Einstein, ca și Spinoza, a avut ceea ce se numește revelație naturală.
Această revelație naturală se aseamănă cu observarea faptului că inima bate în piept nefiind conectată la vreo priză, arătând că omul este sub pronia unui creator supranatural și atotputernic. Însă pentru a afla cum este posibil acest lucru, cu ce scop și Cine susține inima în mod concret, este necesară înfăptuirea revelației supranaturale, care se poate manifesta în felurite moduri și forme, dar pe care nu ne vom concentra prea mult de aici înainte.[18] Distincția dintre revelația naturală și cea supranaturală, deși ambele sunt de la Duhul Sfânt, iar în Biserica Ortodoxă nu se face o separație între cele două, după cum se arată în teologia bazată pe Sfinții Părinți a Sf. Dumitru Stăniloae, este aceea că prima are în vedere contemplarea creației, cu posibilitatea înțelegerii ontologice a cosmosului, în timp ce a doua are în vedere cunoașterea lui Hristos Dumnezeu adevărat și Om adevărat, ca unic scop al revelației supranaturale. Dacă omul n-ar fi căzut din har și nu ar fi fost supus distorsiunilor, având experiența directă a lui Dumnezeu și, prin urmare, cunoscându-și fără abateri și incertitudini menirea, această distincție teologică, dintre natural și supranatural, nu ar fi fost necesară; însă în lumina înțelegerii revelației fără distincții stau numai oamenii înduhovniciți, din Biserică.[19] În cadrul revelației supranaturale, după cum notează și prof. Lemeni, „caracterul personal al lui Dumnezeu este evidențiat mai sugestiv și se insistă că legătura dintre Dumnezeu și om se fundamentează pe relațiile interpersonale.”[20] O explicație în acest sens oferă și marele om de știință Blaise Pascal (1623-1662), care descoperea că „există un vid creat de Dumnezeu în inima fiecărui om, ce nu poate fi umplut de niciun lucru creat, ci doar de Creatorul însuși, Care s-a făcut cunoscut prin Iisus Hristos”.
Indiferent de cum dorim să privim noi lucrurile, Einstein se referea doar la o descoperire a energiilor create: materie, întreg cosmosul și fenomenele din cosmos. Prof. Adrian Lemeni subliniază că, „Einstein afirmă valoarea tainei, disponibilitatea ştiinţei de a se deschide tainei şi prin aceasta trăirea unui fior religios, dar nu o asumare concretă a religiei revelate”.[21] Dar energiile create pot avea destinație și întrebuințare diferită. Vom lua ca exemplu energia sau harisma naturală a talentului (darul natural). Deși talentat, Einstein, fără a fi susținut de o revelație supranaturală deplină, nu a putut înainta, deci, duhovnicește.
Talentul natural (ca dar, înzestrare), ca să împlinească scopul unic și ultim, trebuie să fie susținut de harisma supranaturală, necreată (sau de revelația supranaturală). Harisma supranaturală, deși este primită prin minte, inimă și simțuri, se simte copleșitoare, depășind facultățile acestora și limitele cunoscute. Sfântul Grigorie Palama spune că „atunci când cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului Său.”
E necesar să avem în vedere că talentul natural (darul) poate fi folosit în scopul mântuirii omului și a celor din jur atunci când persoana înzestrată este botezată și primește harismele necreate prin Mirungere; însă, fără a fi susținut de harisma supranaturală (sau de o revelație supranaturală), talentul natural poate fi folosit împotriva Bisericii și spre osânda celui înzestrat.[22]
Prin talentul său, muzicianul John Lennon (1940-1980), de exemplu[23], a fascinat o mulțime de oameni (împlinind teoriile lui Freud), însă fără harisma supranaturală și-a condus fanii spre ateism și alte ideologii, nu spre unirea cu Hristos, în Biserică.[24] În viziunea nihilistului J. Lennon, totul se înfăptuiește pe Pământ, religia ar fi idee sau instituție criminală și pacea ar consta în a face omul orice îi trece prin cap, fără a fi mustrat de vreo conștiință sau autoritate, filozofie care se observă în mare parte din melodia „Imagine” din 1971, în care oamenii sunt îndemnați să trăiască ideologia vieții pacifiste imaginare. Chiar și înțelepții antici întelegeau că pacea e ceva mai presus de puterea lor de înfăptuire, ajungând mereu la conflicte și violențe, oricât de dezvoltate le-ar fi fost doctrinele filozofice sau sistemele politice. Aristotel era de părere, de asemenea, că toleranța pătimașă este proprie unei societăți care, mai devreme sau mai târziu, se va auto-distruge. Dar noi mai știm că, pacea nu se poate înfăptui de către oameni, în lipsa revelației dumnezeiești și unirii cu Biserica[25], pentru că Pacea este o lucrare dumnezeiască nedespărțită de El, în care omul simte prezența reală a lui Hristos; iar pacea propovăduită de om, după îngustimea minții sale, omul distorsionat fiind (în drumul său spre desăvârșire) de centri de plăcere, o putem înțelege, negreșit, ca pe o formă de tip surogat, falsă, prin urmare, și nemântuitoare.[26] Renumitul istoric Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române, observă și el, din perspectiva istorică, scriind că „acești noi ideologi ai universalismului ateu nu înțeleg un lucru: creștinismul nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene și nu poate fi limitat ori interzis de vreo asemenea autoritate”.
În ceea ce privește afirmația lui Einstein, despre „Spiritul nelimitat și superior, Care se revelează în micile detalii pe care le putem percepe cu gândul nostru fragil și slab”, este lesne de înțeles, în sens dogmatic, că revelația sa nu a implicat vederea limpede, deplină a Luminii dumnezeiești și primirea energiilor necreate, acest lucru nefiind posibil unui suflet care nu a primit Duhul Sfânt si pecetea darului Său[27], ci revelația sa a fost strict naturală, referindu-se la energiile create și la observația armoniei din întreg cosmosul („muzica sferelor”, după cum vom și vedea puțin mai târziu), în care geniul sesizează că este vorba despre o suprainteligență, că misterul universului poate fi revelat numai prin această suprainteligență (Duhul Sfânt), omul rămânând limitat în lipsa revelației supranaturale. Numai prin mișcarea deplinătății Duhului Sfânt poate fi văzută limpede Lumina dumnezeiască sau necreată, despre care Sf. Dumitru Stăniloae spune că, deşi nu are formă materială, „nu e ceva difuz, dezorganizat, ci se simte în ea o armonie superioară, o plenitudine de bunătăţi şi, ca atare, e frumoasă, e chiar frumuseţea de model a oricărei frumuseţi văzute.” Sf. Sofronie Saharov și părintele Theologos Cadar ne arată că în Lumina dumnezeiască omul devine conștient de păcatul său și de poziția sa duhovnicească, iar dacă acesta e deschis celor de sus, perfecțiunii, pocăinței și absolutului, atunci Duhul Sfânt îl va trimite în Biserică, unde deplinătatea mișcării Duhului îl va face pe om să mărturisească pe Dumnezeu Cel viu și întreit personal în revelația supranaturală, fără alte incertitudini, distorsiuni și întrebări care rămâneau deschise în starea revelației naturale. Dacă rugăciunea sau revelația nu trimit persoana în Biserică, ori acestea nu sunt drepte și sincere, ori persoana refuză chemarea și se abate în voile sale distorsionate, bizuită pe înțelesurile minții strict omenești și ajungând la erezie. Teologia, spune prof. Adrian Lemeni, „afirmă vocaţia creatului de a se uni cu necreatul, pe când ştiinţa nu poate depăşi sfera creatului.” Blaise Pascal remarca și el acest lucru, după cum am evidențiat și mai devreme, anume că „omul nu ar putea să ajungă sub nicio formă la cunoaștere prin propria lui inteligență”, după cum constată cercetătoarea Ann Lamont. Marele fizician, matematician și filozof francez B. Pascal scria: „credința ne spune ceea ce simțurile nu pot, dar nu este contrarie descoperirilor acestora”.[28] De asemenea, Edward A. Boudreaux, un chimist american contemporan remarcabil, profesor la Universitatea din New Orleans, Louisiana, scrie, în una dintre importantele sale lucrări științifice[29], aceea că „știința nu poate dovedi nici creația, nici evoluția, dar cu siguranță este în acord cu prima și nu cu cea din urmă”, [30] arătându-se, cum transmite Sf. Dumitru Stăniloae, că „lumea este pentru om nu omul pentru lume; dar faptul că omul însuşi, luminând lumea, se luminează pe sine pentru sine prin lume arată că şi lumea este necesară pentru om. Lumea e făcută pentru a fi umanizată, nu omul pentru a fi asimilat lumii, naturii.” Tot din teologia sfântului academician român, celui din urmă citat, considerat unul dintre cei mai mari dogmatişti din lume, aflăm „că lumea e chemată să se umanizeze întreagă, adică, să primească întreagă pecetea umanului, să devină pan-umană, actualizându-se în ea o trebuinţă implicată în rostul ei; să devină întreagă un cosmos umanizat, cum nu e chemat şi nu poate deveni deplin omul, nici măcar la limita alipirii sale de lume, confundându-se deplin cu ea, un om cosmicizat. Destinaţia cosmosului pentru om şi nu a omului pentru cosmos se arată nu numai în faptul că cosmosul e obiectul conştiinţei şi al cunoaşterii umane şi nu invers, ci şi în faptul că tot cosmosul serveşte, practic, existenţei umane.”
Putem aminti o mulțime de cercetători și oameni de știință (ex: N. C. Paulescu, Faraday, Blaise Pascal, Carl Gustav Jung, Francis Bacon, William Thomson, W. de W. Abney, Thomas Young , J.C. Adams, L. Agassiz, Georgius Agricola, Isaac Barrow, Samuel Morse, George Boole, Tycho Brahe, Galileo Galilei, Asa Gray, William Harvey, Joseph Henry, R. Hooke, Antoni van Leeuwenhoek, W. Ramsay, Bernhard Riemann, J. W. S. Rayleigh etc.) care au ajuns să înțeleagă, prin cercetarea energiilor create, adică a materiei lumii și fenomenelor din lume, așa cum spune Părintele Dan Bădulescu[31], că, „în ceea ce privește cosmologia, cea mai înaltă autoritate cu putință rămâne Duhul Sfânt, Care a grăit prin Prooroci, Apostoli și Sfinți Părinți. El nu a binevoit să descopere tainele Sale filosofilor, astrologilor și astronomilor profani, căzuți și opaci harului. Învățăturile lor pleacă de la diverse ipoteze de lucru, iar Duhul nu are ipoteze, ci revelații!”
Prof. A. Lemeni mai notează, în cartea Sensul Eshatologic al creației,[32] aceea că, „ştiinţa, chiar prin reprezentanţii ei de marcă, nu se împărtăşeşte de deplinătatea Adevărului revelat. Concentrându-se pe realitatea creată, ştiinţa îşi depăşeşte propriile limite tocmai atunci când şi le conştientizează şi le recunoaşte. Atunci când ştiinţa renunţă la siguranţa arogantă, cu care ne-a obişnuit pozitivismul, la certitudinile postulate exclusive pe baza demonstraţiilor analitice, ea poate intui şi chiar mărturisi existenţa tainei [realității pluridimensionale, duhovnicești]. Într-o astfel de situaţie, ştiinţa nu mai are pretenţia de a explicita şi a înţelege totul, ci recunoaşte că, mai presus de rigurozitatea legilor şi formulelor sale, există ceva mai presus şi mai înalt ce scapă oricărei demonstraţii. În recunoaşterea propriilor limite, ştiinţa este mai aproape de Adevăr decât în orice demonstraţie exhaustivă, oricât de coerentă şi riguroasă ar fi aceasta, şi tocmai de aceea, într-un asemenea context este posibilă întâlnirea ştiinţei cu religia.”
Dar, noi vom rămâne concentrați pe Albert Einstein, care mai notează: „E foarte greu să explici sentimentul acesta [religios cosmic] cuiva căruia îi lipsește cu desăvârșire. Marile spirite religioase din toate timpurile s-au distins prin acest gen de sentiment religios.”
[1] Claudiu Dumitrache, conferință despre artă la Liceul de Arte din Târgoviște (Citește și Dăruiește), YouTube, Regal Literar, 28 noiembrie 2022
[2] (1856-1939)
[3] Așa cum constată și Savatie Baștovoi în eseul Valențele freudiene ale artei contemporane, pag. 136 – 145 din volumul Între Freud și Hristos, editura Cathisma, 2008
[4] Sau că trebuie „să simţi, constant, dependenţa faţă de Creatorul tău. Dacă nu, dacă gîndirea la Creator lipseşte, omul devine animal. Singura specificitate a omului este sentimentul său de dependenţă, libertatea pe care i-o dă faptul de a se simţi dependent. Această simţire este calea spiritualităţii. Şansa omului constă în a dezvolta neîncetat această cale spre spiritualitate. Dependenţa este singura şansă a omului, căci credinţa în Creatorul şi smerita conştiinţă de a nu fi decît creatura unei făpturi superioare au puterea de a salva lumea. Trebuie să-ţi umpli viaţa de slujire. Este o relaţie foarte simplă, seamănă cu cea care-i leagă pe copii de un părinte. Trebuie recunoscută autoritatea celuilalt. Acest respect, această slujire este cea care-i dă omului puterea sa de a se vedea în lăuntrul său, îi furnizează privirea introspectivă, privirea contemplativă. Este ceea ce numim rugăciune (în cazul meu, după ritul ortodox)”.
[5] Tihomir Dimitrov, 50 Nobel laureates and other great scientist who believed in God, ediția electronică. p. 16-17 / traducere de Cristian Monea pe facerealumii.ro: Charles H. Townes, inventatorul laserului: „Simt cu tărie prezența și acțiunile unei Ființe creative mult deasupra mea și totuși mereu personală și apropiată”
[6] „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. Această cale le este sminteală lor şi celor ce vor găsi de bune spusele lor.” (Psalmi 48, 12-13)
[7] Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al creației, editura ASAB București, 2004
[8] ce spunea Magda Stavinschi mai sus?
[9] Numarul: 1694 | Louis Pasteur, citate.facerealumii.ro
[10] The Origin of Life, Essays on Origins: Creation vs. Evolution, Dr. David Menton, June 24, 2017 (tradus de Emilia Comoniță pe facerealumii.ro, Viața poate proveni doar din viață, 14 mai 2019)
[11] Necredința omului contemporan și Sf. Ap. Toma – p. Teologos, chilieathonita.ro, 18 aprilie 2023
[12] Adam a ales războiul – părintele Teologos, chilieathonita.ro, 3 martie 2022
[13] Sf Sofronie Saharov: „Supraființa lui Dumnezeu este absolut transcendentă în raport cu lumea creată, Ea este total incognoscibilă, nenumită, incomunicabilă și neparticipabilă pentru creatură. […] Dacă ar fi posibil ca o creatură să participe sau să se împărtășească de Supraființa divină, atunci sfinții îndumnezeiți ar intra în existența divină, deveniți consubstanțiali cu ipostasurile Sfintei Treimi, iar Sfânta Treime s-ar transforma în pătrime, cincime, zecime etc.” Despre energiile lui Dumnezeu și Supraființa Sa, dogma ne clarifică. Sf Soforinie spune că „energia este cognoscibilă și comunicabilă, ea intră intră cu ființa creată în cea mai strânsă dintre uniri, fără ca necreatul să devină creat sau creatul să devină necreat. […] Îndumnezeirea desăvârșită a naturii umane asumată de Hristos nu o preface în natură divină”, acest lucru rămânând adevărat în veșnicie.
[14] Supraființa, ca dat, spune Sf Sofronie, „Ea este incomunicabilă creaturii și rămâne veșnic mister, inaccesibil oricărei rugăciuni și oricărei creaturi. Însă, ca energie este comunicabilă în întreaga Sa plinătate și în întreaga Sa infinitate ființelor raționale create după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iar acest fapt îl arată Omul Iisus Hristos (Dumnezeul Om). Așa cum Hristos cuprinde în umanitatea Sa, trupește, toată deplinătatea dumnezeirii, tot așa fiecare dintre noi e chemat de porunca lui Dumnezeu. Așadar, sfinții sunt incluși în actul veșnic al lui Dumnezeu, încât toate însușirile lui Dumnezeu le sunt comunicate până la identitatea în planul actului, dar nicidecum după Supraființa Sa. Dumnezeu e atotprezent, fără început și atotștiutor și, prin sălășluirea lor în Duhul Sfânt, sfinții devin și ei astfel.”
[15] conferit de Sfintele Taine, de asceză, smerenie, iubire și de curățirea simțurilor prin elibererea de patimi
[16] Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiență a Vieții Veșnice, Editura Deisis, 2001
[17] Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, editura Dacia, 1993
[18] rămânând responsabilitatea fiecărui creștin să se informeze despre aceste aspecte din Teologia Dogmatică Ortodoxă și să se pregătească, prin Biserică, pentru experiența și experierea lucrărilor dumnezeiești.
[19] Sf. Dumitru Stăniloae, în Teologia Dogmatică Ortodoxă: „Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau Revelaţia naturală e dată şi meţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esenţială între revelaţia naturală şi cea supranaturală sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane şi acţiuni istorice. Afirmaţia lui trebuie înţeleasă, probabil, mai mult în sensul că cele două Revelaţii nu sunt despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieşire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu de conducere a lumii fizice şi istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci. Revelaţia supranaturală restabileşte numai direcţia şi dă un ajutor mai hotărât mişcării întreţinute în lume de Dumnezeu prin Revelaţia naturală. De altfel, la început, în starea deplin normală a lumii, Revelaţia naturală nu era despărţită de o Revelaţie supranaturală. Ca atare, Revelaţia supranaturală pune doar în lumină mai clară însăşi Revelaţia naturală. Se poate vorbi totuşi atât de o Revelaţie naturală, cât şi de una supranaturală, întrucât lucrarea lui Dumnezeu în cadrul Revelaţiei naturale nu e la fel de accentuată şi de vădită ca în cea supranaturală. […] atât ca şi conţinut, cât şi ca putere de acceptare, credinţa naturală sau credinţa bazată pe Revelţia naturală are nevoie de completarea ei prin credinţa ce ni se dăruieşte prin Revelaţia supranaturală.”
[20] Adrian Lemeni, Adevăr şi comuniune, editura Basilica, 2011
[21] Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al creației, editura ASAB București, 2004
[22] Despre aceste aspecte, Radu Bobică scrie, în „Dicționar de termeni și concepte teologice”, că „harismele nu trebuie confundate cu talentele sau înzestrările naturale, însă nici rupte total de acestea”, la fel cum nici revelația naturală nu este ruptă de cea supranaturală. „Dumnezeu revarsă darul Său peste un om care se află pe calea desăvârşirii şi care a fost înzestrat natural cu anumite aptitudini, dar nu este exclus omul simplu, care, în urma primirii harului, va progresa (unii apostoli aveau aptitudini deja formate, alţii erau simpli oameni, dar toţi au progresat). Deosebirea fundamentală dintre harisme şi talente constă în faptul că primele vizează mădularele trupului lui Hristos, iar cele din urmă pot să fie folosite chiar contra Bisericii.”
[23] Să ne imaginăm și că suntem artiști, deci?, Claudiu Dumitrache, radardemedia.ro, 28 iunie 2022
[24] „După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.” (I Petru 4,10) „Aşa şi voi, de vreme ce sunteţi râvnitori după cele duhovniceşti, căutaţi să prisosiţi în ele, spre zidirea Bisericii.” (II Corinteni 14,12) Părintele Iustin Pârvu: „oricine are un anumit talent, dacă nu-l îndreaptă spre Dumnezeu, nu are nici o valoare și nici o putere.”
[25] „Pacea fără Dumnezeu este leagănul războiului”, spune Sf. Nicolae Velimirovici
[26] „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.” (Ioan 14,27)
[27] „Omul sufletesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește. Cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, fără numai Duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 13-14)
[28] Ann Lamont, Great Creation Scientists: Blaise Pascal (1623–1662), answersingenesis.org, 1 decembrie 1997
[29] Dr John Ashton, In Six Days – Why 50 Scientists Choose to Believe in Creation (Edward A. Boudreaux), creation.com
[30] Trd. Cristian Monea: Dr. Edward A. Boudreaux – „Știința nu poate dovedi nici creația, nici evoluția, dar cu siguranță este în acord cu prima și nu cu cea din urmă”, facerealumii.ro
[31] Pr. Dan Bădulescu, Cosmologia divină şi cea umană, credesicerceteaza.ro, 13 noiembrie 2007
[32] Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al creației, editura ASAB București, 2004
din Albert Einstein și dorul firesc de Ortodoxie, Claudiu Dumitrache, editura Agaton, 2023