Bonsoir, les amoureux!
Așa ne salutau toți vecinii când ne plimbam seara prin cartier. De ce „les amoureux” ? Simplu. Pentru că ne țineam în permanență de mână. Ani și ani de zile, veri de-a rândul. Ni se părea un lucru firesc, nici nu ne puneam întrebarea, nici nu eram măcar conștienți. Așa apucasem și tot asa o țineam … Mână de mână…
Cine-i ăsta, frate ? Seară de seară pleacă, de la ieșirea artiștilor, mână de mână cu ”fata noastră” ! Au încercat nume ilustre. Au bătut la poarta ei toți “importanții”: Valentin Lipatti, Gogu Rădulescu, Manea Mănescu, Bârlădeanu, Corneliu Mănescu… asta numai din politicieni. Mindru Katz, Marin Sorescu, Zamfir Dumitrescu, Sabin Bălașa…Ca să numai vorbim de floarea actorimii: George Constantin, Stefan Iordache… Regizorii nu prea îndrăzneau – le era frică de ea și de spiritul ei de independență. Singurul de care știu a fost Lucian Pintilie. Care însă a fugit rapid în brațele blândei Clody Berthola …
Cine-i ăsta, frate ?!? Mână de mână, seară de seară după spectacolele ei. Singurele excepții de la ”mână de mână” : când vine sa o ia de la teatru cu sania… Nimeni un pricepea … Cu mici excepții. Cei care iubeau acest “mână de mână” și ne și lăsau să pricepem asta erau : Irina Rachițeanu, Vali Seciu, Cristina Stamate, Constantin Codrescu, Colea Răutu, Matei Alexandru, Ion Marinescu, Florin Piesic, Constantin Moruzan, Titel Constantinescu… Restul… Mână de mână de vreo 50 de ani…
Nu m-am gândit la asta niciodată. Nici eu, nici Liliana. PÂNĂ acum. Până acum cinci minute. Ce văd de pe balcon, în mare ? Doi tineri înotând alături cu fața în apă (aveau mască și tub, ca să respire), ținându-se TOT TIMPUL de mână ! Zeci și zeci de metri fără să-și odihnească mâinile nicio secundă ! Chiar și când se scufundau câțiva metri de la suprafața apei… Până să mă dumiresc, au dispărut DEPARTE, după o stâncă, fără să-mi dea timpul să scot aparatul, să-i fotografiez. Of, ce trist eram… Dar când să plec așa trist de la balcon, uite-i că se întorc ! Tot mână de mână, încă câteva zeci de metri înapoi până la locul lor de revenire la mal, undeva între stânci. Același cu locul meu de intrare și ieșire din mare ! Arunc un halat pe mine și mă precipit în jos, pe stânc,i ca să-i mai prind. Și reușesc !
Aproape în lacrimi le spun că eu, în 40 de ani, din locul din care privesc marea, așa ceva nu am văzut. Și că am venit, în viteză, ca să le comunic asta. Erau doi tineri frumoși, mi-au amintit de cuplul Olivia Hussey si Leonard Whiting din filmul de neuitat al lui Zefirelli. Nu pricepeau de ce plâng. LE-AM EXPLICAT. Le-am spus că ne-au bătut pe mine și pe Liliana, care timp de 50 de ani am mers mână de mână PE USCAT, dar NICIODATĂ în apă ! Au priceput si le-au venit și lor lacrimile. I-am întrebat dacă cunosc cântecul lui Brel, „Quant on n’as que l’amour „. Nu-l știau, sunt prea tineri. Le-am recomandat să-l găsească pe You Tube, să-l asculte. Și să dea atenție deosebită acestor rânduri :
„Alors, sans avoir rien
Que la force d’aimer,
Nous aurons dans nos mains,
Amis, le monde entier”.
(„Deci, neavând nimic
Decât puterea de a iubi,
Vom avea în propriile mâini,
Prieteni, lumea toată”.)
Catalonia, 12 august 2022