Poezii de Eliana Popa
CÂNTEC ÎN ZEGHE
În zarca Aiudului
Cântă robii Domnului,
Da’ nu cântă cu glas tare
Cântă-n inimi, fiecare.
Peste negrele zăbrele
Luna țese fir de stele
Pâlpâie lumini și jar
Ca o candelă-n Altar.
Siluetele uscate,
Ard in rugă-ngenuncheate
Mână-n mâna, har și tihnă
Pe frunți cercuri de lumină
N-au tămâie să cădească,
Nici agheazma să stropească,
N-au nici vin și nici prescură
Pentru cuminecătură.
Dar suspinul lor și cântul
Unesc cerul cu pământul,
Ruga lor spre Domnul suie
Precum fumul de tămâie.
Lacrimi multe curg din gene,
Peste răni și peste semne!
Spală sânge și durere
Cum agheasma spală rele
Și în tivul de la zeghe
Stă un bob din Noua Lege,
O fărâmă de Hristos
Ce se-mparte bucuros.
Iar în loc de Antimis
Pieptul bietului proscris.
Și trăiesc cu bucurie
Cea mai Sfântă Liturghie!
Unesc cerul cu pământul
Unesc omul cu Preasfântul,
În același Crez cu sfinții
Cu Martirii și Părinții.
Și Hristos lor se împarte
Din potire minunate,
Pâinea Vieții-n trup de tină
Le dă pace și lumină
Și pe rana sângerândă
Și pe fruntea ce asudă,
Maica Sfântă toarnă mir
Strângând sângele-n potir!
Pune-n el si ruga lor
Și-l așează pe-un pristol,
Să fie spre mărturie
Sfânta lor mucenicie.
În zarca Aiudului
Cântă sfinții Domnului!
LÂNGĂ CRUCEA PĂRĂSITĂ
La o margine de codru, pe-o colina însorită,
Lângă potecuta-ngustă, stă o cruce părăsită.
Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani și vreme,
Stă Hristos uitat și singur, peste El timpul se cerne.
Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare
Se oprește să se-nchine și se-ntreabă cu mirare:
,, – Cât mai poți să rabzi, Hristoase, cuiul și singurătatea,
Nu Ți-e frica de-ntuneric când se-așterne-n codru noaptea?
Nu Ți-e foame? Nu Ți-e sete? N-ai pe nimeni lângă Tine,
Ești și Tu la fel de singur? Ești orfan la fel ca mine?
Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colț de pâine
Cel ce e stăpân pe turmă…azi îmi dă…dar nu știu mâine!
Ți-am adus un colț de pâine, e mai veche dar e bună
Sunt prea mic…nu pot ajunge să-ți dau jos acea cunună
Și să-Ți scot din frunte spinii care pielea Ți-au străpuns…
Cum sa fac? Că-s mic, Hristoase, și n-ajung așa de sus!
Ți-am adus și apă rece, că Ți-o fi amar și sete
Ei Ți-au dat oțet și fiere, da’ zic: Dumnezeu să-i ierte!
Că și astăzi trec grăbiți și nu vor să se oprească,
Chinul să Ți-l ușureze, setea să Ți-o ostoiască!
N-ai nici haină, n-ai nici cușmă pentru când o fi mai rece,
Dar îți las a mea cămașă că nu știu când ‘oi mai trece.
N-am mai multe că aș vrea, să-ți mai las…să ai de schimb,
Dar ce văd ? Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?
Ooo…nu pot să cred, Hristoase, că-ntinzi mâna către mine
Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai tine!”
,, -Drag copil, grăiește Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,
Dacă ar veni cu toții, cu iubire lângă ea.
Și eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viața pentru ele,
Multe au plecat din staul, Eu le caut cu durere!
Și le-aștept să se întoarcă, să le mân către pășune
Cu iubirea mea cea sfântă, Eu le strig ca să se-adune!
Tu ești mic, da-n suflet mare și bogat cum alții nu-s
C-ai întins un colț de pâine și-ai dat apă lui Iisus
Și-ți voi da, când va fi vremea, apă vie și merinde
Viața veșnică și Raiul, pentru dragostea-ți fierbinte!”
Și i-a pus Hristos pe creștet mâna Sa cu răni de cui,
Și-a mâncat din pâinea tare pusă înaintea Lui
Binecuvântând orfanul și gustând din apa rece,
S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!
N-AM SĂ TAC!
N-am să tac, când vor dușmanii ăstei Țări îngenuncheate,
Chiar de legea lor nedreaptă mă va condamna la moarte,
Am să strig la toți copiii ăstui neam de daci și Sfinți
Și în ceruri voievozii strigă toți să vă treziți!
N-am să tac, când strigă-n mine toți eroii noștri morți
La Posada și Rovine, Horea, Cloșca trași pe roți.
Ei au fost zdrobiți cu roata și uciși pe Dealul Furcii,
Au gustat și ei calvarul, ca Hristos pe drumul Crucii.
Strigă Iancu de la Țebea, strigă Ștefan de la Putna,
Basarabii, Brâncovenii ce-au luptat cu semiluna.
Glasul lor ne mustră aspru c-am pierdut a lor lumină,
Ne-am vândut ușor și ieftin la o liotă străină.
Strigă iar Mihai Viteazul prin a vremilor genune:
,, – Ai o viață și o cinste! Hai, deșteaptă-te române!
Ai o Lege și-o Credință, ai un neam de Mucenici,
Ce-au luptat cu Crucea-n mână, în sumane și opinci!
N-am să tac, chiar dacă vouă, iudelor, nu vă convine!
Nu mai vrem în Țara asta un politic de rușine,
Vrem să vă opriți odată din furat și din trădare,
Vrem respect și demnitate! Vrem o Românie Mare!
Nu mai vrem la cârma Țării saduchei și lifte rele
Vrem un Ștefan să ne poarte spre izbândă și Înviere,
Vrem un Țepeș să ne facă din lemn, troițe la porți
Și vreo câteva țepușe pentru trădători și hoți!
Vrem un vrednic Brâncoveanu ținând straja la hotare,
Să ne mâne și la luptă, să ne poarte la altare
Să ne-arate cum noi, astăzi, rău ne-am pervertit ființa,
Cum scuipăm pe jertfa lor și cum ne-am pierdut credința.
Azi ne mustră Constantin, fiii lui pe fiii noștri,
Strigă-n ceruri din soboare : ,, – Sunt nevrednici fiii voștri!”
Mateiaș, în rând cu frații, parcă și-astăzi ne șoptește
Cu glăsciorul de copil: ,, – Vreau să mor creștin! Lovește!”
Ne vreți stinsă-n noi lumina, ne vreți oase sub pământ,
Dar vom străluci mai tare, luminând din cerul sfânt!
Și cuvântul cel lăsăm, noi, creștinii și poeții,
E sămânța ce rodește peste vremuri spicul vieții!