Adrian Erbiceanu: Mă-ncearcă, uite-așa…

Adrian Erbiceanu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mă-ncearcă, uite-așa…

 

Mă-ncearcă, uite-așa, un dor de ducă

prin albele zăpezi ce mă-nconjor,

s-alerg prin ele – unică nălucă,

o spumă pe-un tangaj zămislitor.

 

Mă cere, uite-așa, o alternanță  –

minuterie pusă pe-un cârlig  –

o voce gravitând în rezonanță

când fără voie mă surprind că strig.

 

Mă poartă, uite-așa, o unduire

de aripi…presimțindu-le că-mi cresc

– simptom acut de gravă cumpănire –

între ce vreau și ce am să găsesc.

 

Mă prinde, uite-așa, „un nu știu cine”,

și-„un nu știu ce”  m-atrage spre-nserat,

dar glasul tău zvonește viu în mine

și iar mă-ntorc la poarta ta…și bat…

 

 

Se țin secundele de mână

 

Ne strângem seară după seară,

Ca la o clacă, la taifas,

Să prindem clipa solitară

Din timpul care ne-a rămas.

 

Se țin secundele de mână

Să nu se piardă-n jocul lor

Prin pătimita săptămână,

De timpul greu, vămuitor,

 

Ce schimbă săptămâna-n lună,

Și luna o preface an –

Drept găzduire și arvună

Pe tot ce-am risipit în van.

 

Dar cum nu-i nimeni să-nțeleagă

Că anii, rânduiți, în zeci,

Se-ntoarnă, să se reculeagă,

Pe tăinuitele poteci,

 

Înfășurați în văl de șoapte

Ne îndreptăm, fără a ști,

Spre-o zi ce este veșnic noapte

Și-o noapte ce-i de-a pururi zi!

 

 

 

De prin ántice coclauri

 

De prin ántice coclauri, ridicați cu osteneală,

Scoatem lumii adormite carapacea de sineală,

Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită,

Nu mai lasă nici o urmă de durere sau ispită.

 

Prinși în clește de un ornic ce se strânge și destinde,

Sprijinim Nemărginirea, făr’ a ști a o cuprinde,

Vis dând graiului și firii, vanitoși să tragem dâre

Peste treptele uitării – lung urcuș…  spre coborâre.

 

De genunchi atârnă greul, tot mai greu să îl suporte,

– Ca durerile, din faceri, adunate în cohorte, –

Când ajunși la poarta vieții, ea ne-nstrună și înhamă

De la Binecuvântare la Chemarea de-a da samă.

 

Și când ce-a rămas din toate, ne e peste a-nțelege,

Prorocirile din veacuri, încâlcite și betege,

Răscolite, dau să ardă pe colinele bătrâne…

„Toate-s praf…”, spunea poetul…  Numai dragostea rămâne!

 

 

14 thoughts on “Adrian Erbiceanu: Mă-ncearcă, uite-așa…

  1. Draga Adrian,nu am decât un singur cuvant-EXCELENT;Mi se umple sufletul de bucurie pentru seninătatea cu care scrii ,vazandu-ti talentul și faptul că lasi în urma ta o zestre literară frumoasa!In continuare mult succes sa-ti împlinești toate năzuințele scriitoricesti!

    1. Dragă Ioane, poezia, așa cum o înțeleg, nu se poate limita la un simplu joc de cuvinte. Numai atunci când simt că am ceva de spus, spun! Așa ne-au învățat excelenții profesori pe care i-am avut la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, Breaza. Și spun asta, fără nicio ezitare, pentru că am fost colegi de clasă. Mulțumesc pentru aprecieri și urări!

  2. Felicitări pentru poeziile de mai sus publicate intr-o revista de ridicat nivel afectiv. Versurile sunt atent structurate, bine echilibrate, cu o glazura filosofica si final devastator : „si-o zi ce este vesnic noapte / Si-o noapte ce-i de-a pururi zi.”
    A fost o delectare sa citesc asemenea nestemate intr-o perioada in care curg si ne sufoca torente de „dracarii”.

    1. Domnule Ion Anton Datcu, am mai spus pe undeva că ideile cele mai simple, atunci când sunt izvorâte din inimă, se află la baza artei de a scrie. Altfel spus, starea sufletească se transfigurează, devenind poezie. Mulțumesc pentru apreciere!

  3. Mângâierea versurilor atinge coarda sensibilă, imotivwle literare precum trecerea timpului ireversibil, senectutea, solitudinea, omul singur in fața destinului implacabil, sentimentul abisal dau sens mesajului literar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *