
Mă-ncearcă, uite-așa…
Mă-ncearcă, uite-așa, un dor de ducă
prin albele zăpezi ce mă-nconjor,
s-alerg prin ele – unică nălucă,
o spumă pe-un tangaj zămislitor.
Mă cere, uite-așa, o alternanță –
minuterie pusă pe-un cârlig –
o voce gravitând în rezonanță
când fără voie mă surprind că strig.
Mă poartă, uite-așa, o unduire
de aripi…presimțindu-le că-mi cresc
– simptom acut de gravă cumpănire –
între ce vreau și ce am să găsesc.
Mă prinde, uite-așa, „un nu știu cine”,
și-„un nu știu ce” m-atrage spre-nserat,
dar glasul tău zvonește viu în mine
și iar mă-ntorc la poarta ta…și bat…
Se țin secundele de mână
Ne strângem seară după seară,
Ca la o clacă, la taifas,
Să prindem clipa solitară
Din timpul care ne-a rămas.
Se țin secundele de mână
Să nu se piardă-n jocul lor
Prin pătimita săptămână,
De timpul greu, vămuitor,
Ce schimbă săptămâna-n lună,
Și luna o preface an –
Drept găzduire și arvună
Pe tot ce-am risipit în van.
Dar cum nu-i nimeni să-nțeleagă
Că anii, rânduiți, în zeci,
Se-ntoarnă, să se reculeagă,
Pe tăinuitele poteci,
Înfășurați în văl de șoapte
Ne îndreptăm, fără a ști,
Spre-o zi ce este veșnic noapte
Și-o noapte ce-i de-a pururi zi!
De prin ántice coclauri
De prin ántice coclauri, ridicați cu osteneală,
Scoatem lumii adormite carapacea de sineală,
Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită,
Nu mai lasă nici o urmă de durere sau ispită.
Prinși în clește de un ornic ce se strânge și destinde,
Sprijinim Nemărginirea, făr’ a ști a o cuprinde,
Vis dând graiului și firii, vanitoși să tragem dâre
Peste treptele uitării – lung urcuș… spre coborâre.
De genunchi atârnă greul, tot mai greu să îl suporte,
– Ca durerile, din faceri, adunate în cohorte, –
Când ajunși la poarta vieții, ea ne-nstrună și înhamă
De la Binecuvântare la Chemarea de-a da samă.
Și când ce-a rămas din toate, ne e peste a-nțelege,
Prorocirile din veacuri, încâlcite și betege,
Răscolite, dau să ardă pe colinele bătrâne…
„Toate-s praf…”, spunea poetul… Numai dragostea rămâne!
MINUNATE ! FELICITARI RESPECT SI ADMIRATIE
Mulțumesc!
Felicitări, minunate poeme
La mai mare. Cu stima
Stimate domnule Ștefan Dumitrescu, sincere mulțumiri!
Draga Adrian,nu am decât un singur cuvant-EXCELENT;Mi se umple sufletul de bucurie pentru seninătatea cu care scrii ,vazandu-ti talentul și faptul că lasi în urma ta o zestre literară frumoasa!In continuare mult succes sa-ti împlinești toate năzuințele scriitoricesti!
Dragă Ioane, poezia, așa cum o înțeleg, nu se poate limita la un simplu joc de cuvinte. Numai atunci când simt că am ceva de spus, spun! Așa ne-au învățat excelenții profesori pe care i-am avut la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, Breaza. Și spun asta, fără nicio ezitare, pentru că am fost colegi de clasă. Mulțumesc pentru aprecieri și urări!
Nu inteleg de ce FB nu imi da voie să postez un comentariu pentru tine,imi spune ca am mai spus asta,ceea ce este total fals!
Felicitări pentru poeziile de mai sus publicate intr-o revista de ridicat nivel afectiv. Versurile sunt atent structurate, bine echilibrate, cu o glazura filosofica si final devastator : „si-o zi ce este vesnic noapte / Si-o noapte ce-i de-a pururi zi.”
A fost o delectare sa citesc asemenea nestemate intr-o perioada in care curg si ne sufoca torente de „dracarii”.
Domnule Ion Anton Datcu, am mai spus pe undeva că ideile cele mai simple, atunci când sunt izvorâte din inimă, se află la baza artei de a scrie. Altfel spus, starea sufletească se transfigurează, devenind poezie. Mulțumesc pentru apreciere!
Foarte frumos! Felicitàri!
Mulțumesc, domnule Marian Costache!
FRUMOS! FELICITĂRI!
Mă bucur că vă place! Sincere mulțumiri!
Mângâierea versurilor atinge coarda sensibilă, imotivwle literare precum trecerea timpului ireversibil, senectutea, solitudinea, omul singur in fața destinului implacabil, sentimentul abisal dau sens mesajului literar.