Adrian Erbiceanu: Mă-ncearcă, uite-așa…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mă-ncearcă, uite-așa…

 

Mă-ncearcă, uite-așa, un dor de ducă

prin albele zăpezi ce mă-nconjor,

s-alerg prin ele – unică nălucă,

o spumă pe-un tangaj zămislitor.

 

Mă cere, uite-așa, o alternanță  –

minuterie pusă pe-un cârlig  –

o voce gravitând în rezonanță

când fără voie mă surprind că strig.

 

Mă poartă, uite-așa, o unduire

de aripi…presimțindu-le că-mi cresc

– simptom acut de gravă cumpănire –

între ce vreau și ce am să găsesc.

 

Mă prinde, uite-așa, „un nu știu cine”,

și-„un nu știu ce”  m-atrage spre-nserat,

dar glasul tău zvonește viu în mine

și iar mă-ntorc la poarta ta…și bat…

 

 

Se țin secundele de mână

 

Ne strângem seară după seară,

Ca la o clacă, la taifas,

Să prindem clipa solitară

Din timpul care ne-a rămas.

 

Se țin secundele de mână

Să nu se piardă-n jocul lor

Prin pătimita săptămână,

De timpul greu, vămuitor,

 

Ce schimbă săptămâna-n lună,

Și luna o preface an –

Drept găzduire și arvună

Pe tot ce-am risipit în van.

 

Dar cum nu-i nimeni să-nțeleagă

Că anii, rânduiți, în zeci,

Se-ntoarnă, să se reculeagă,

Pe tăinuitele poteci,

 

Înfășurați în văl de șoapte

Ne îndreptăm, fără a ști,

Spre-o zi ce este veșnic noapte

Și-o noapte ce-i de-a pururi zi!

 

 

 

De prin ántice coclauri

 

De prin ántice coclauri, ridicați cu osteneală,

Scoatem lumii adormite carapacea de sineală,

Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită,

Nu mai lasă nici o urmă de durere sau ispită.

 

Prinși în clește de un ornic ce se strânge și destinde,

Sprijinim Nemărginirea, făr’ a ști a o cuprinde,

Vis dând graiului și firii, vanitoși să tragem dâre

Peste treptele uitării – lung urcuș…  spre coborâre.

 

De genunchi atârnă greul, tot mai greu să îl suporte,

– Ca durerile, din faceri, adunate în cohorte, –

Când ajunși la poarta vieții, ea ne-nstrună și înhamă

De la Binecuvântare la Chemarea de-a da samă.

 

Și când ce-a rămas din toate, ne e peste a-nțelege,

Prorocirile din veacuri, încâlcite și betege,

Răscolite, dau să ardă pe colinele bătrâne…

„Toate-s praf…”, spunea poetul…  Numai dragostea rămâne!