De ce…
În văi adânci, sub apusul cerului de vis
La mijlocul copacilor înalți și tăcuți
O masă rotundă se-ntindea în mister,
Pe ea, podoabe triste și cuvinte s-au strâns.
Albastrul mării reflecta visul luminii,
Negru și roșu se împleteau în dansul lor
În văile tăcerii, mișcări frânte-și căutau calea
Pe drumul spre abis, unde nașterea e un ecou.
Cioburi de rugină și rotunduri de scântei
Se pierdeau în abisul unui timp nesfârșit,
Cifre se contopeau cu petale de mov și galben
Într-o peșteră de povești fără vârstă și început.
Șoaptele copacilor erau cuvinte nespuse
Într-o limbă a inimilor și-a viselor subtile,
Pe masă, pocalele de argint străluceau
Oferind nectarul melancoliei o esență subtilă.
Mișcările frânte devin pași într-un dans ireal
De forme și culori ce se topesc într-o armonie nevăzută,
În peisajul văilor, într-un apus de cuvinte de vis.
Astfel cu nuanțe de negru și roșu, mișcări și rugină,
În văi pline de mister și-n peșteri de tăceri
Se desfășura povestea unei lumi unde nașterea e un cântec și-un abis
***
Furtunile vieții
Ploaia cade în picături fine,
În timp ce fulgerele strălucesc în depărtare,
Cerul se deschide și se deschide
Iar noi stăm aici, în mijlocul acestei furtuni.
În această noapte plină de ploaie și fulger,
Ne simțim ca și cum am fi singuri pe lume
Dar ne-am găsit unul pe celălalt,
Și ne ținem strâns, ca să nu ne pierdem.
Ploaia cade într-un ritm constant,
În timp ce fulgerele luminează cerul
Iar noi ne simțim ca și cum am fi într-un vis,
Într-un loc unde nimic nu ne poate răni.
Această furtună poate fi înspăimântătoare,
Dar și frumoasă în același timp
Într-un mod care ne face să ne simțim vii,
Și ne amintește că suntem în viață.
***
Lumea asta…
În lumea asta, tristă și goală,
Oamenii se zbat și se zbat
În căutarea unei fericiri pierdute,
Într-o lume fără sens și fără speranță.
În fiecare zi, soarele răsare și apune,
Dar oamenii nu mai simt căldura lui
În inimile lor, doar durere și suferință,
Într-o lume întunecată, fără lumină.
În nopțile lungi și reci,
Oamenii se pierd în gânduri
În căutarea unui sens pierdut,
Într-un univers fără speranță.
Dar poate că undeva, undeva,
Există o rază de speranță
O rază de lumină, care să ne lumineze,
Într-o lume tristă și goală.
***
Superb, finalul!
În cimitirul alb, acoperit de rouă,
Oasele străvechi se odihnesc în pace
În timp ce crucile din piatră se înalță,
Spre cerul nopții, sub lumina rece a lunii
Unde nimic nu se mișcă și totul pare mort,
Luna strălucește ca un far în noapte,
Îmbrățișând cimitirul cu lumina ei palidă.
În această lume a tăcerii și-a uitării,
Oasele și crucile sunt singurele martore
Ale vieților care au fost pe-aceste meleaguri,
Și ale celor care încă mai caută odihnă.
Dar în lumina lunii, totul pare să prindă viață,
Iar cimitirul devine un loc al misterului și-al magiei
Unde trecutul și prezentul se întâlnesc,
Într-un dans al umbrelor și-al amintirilor.