Capitolul 7. Atacul
Pe malurile Oituzului era zăpadă, deși iarna nu venise încă. Brazii aveau platoșe albe de omăt înghețat. Dinspre est veniseră moldovenii, treizeci de mii, călare pe caii lor iuți. Aveau tunici cafenii cu găitane negre, pelerine scurte albe și pantaloni albaștri. Cușmele de astrahan erau negre. Dinspre vest sosiseră husarii lui Kelemen, mândri pe caii lor înalți, purtând tunici albastre cu fireturi galbene. Ofițerii aveau chipiuri înalte cu panaș. De austrieci se apropie un călăreț moldovean, cu steag alb.
– Spătarul Gane vă poftește la tratative. Vă rog să mă urmați, doar trei oameni!
Kelemen a dat din umeri și le-a făcut semn la doi husari să vină cu el. Moldoveanul i-a dus la un cort așezat pe malul apei, la distanță de două mendre ale râului.
– Intrați doar dumneavoastră, domnule Kelemen. Spătarul e singur înăuntru.
– Mulțumesc că ați venit, domnule ofițer. Voi trece direct la subiect: dacă vă atacăm, în jumătate de oră nu rămâne niciun om de-al vostru în viață. Dar nu o voi face. Ți-a spus guvernatorul de ce te trimite la moarte?
– Nu. Doar mi-a sugerat că lucrurile nu sunt așa cum par.
– Atunci îți voi spune eu: dacă noi cucerim Transilvania, turcii cuceresc Moldova. Nu trebuie să fii mare strateg ca să-ți dai seama de asta. Atât așteaptă, să trecem de Oituz…Desigur că acum avem nu numai permisiunea, dar și încurajările lor…
– Înțeleg…
– Vodă Mavrocordat…Ai auzit probabil cum îi zic turcii: Prințul Nebun.
– Bun, și atunci cum facem? Bănuiesc că dacă te întorci fără să tragi un glonț, Vodă îți ia capul.
– Să ne sfătuim. Să facem să fie bine. Să ne dovedim amândoi oameni de onoare. Să avem încredere unul în altul. De fapt, eu am ținut legătura cu guvernatorul și de aceea te-a trimis înaintea mea. Să ne protejăm oamenii. Ce am putea face ca să fie, totuși, ceva morți?
– Din informațiile mele aveți în armată o ceată de supuși de-ai noștri. Au venit din Oltenia și s-au alăturat, sau mai bine zis i-ați cules voi, pe undeva, pe drum. Își zic soldați de-ai lui Horia.
– Da, adevărat. I-am întâmpinat personal. Mavrocordat crede că sunt de importanță strategică pentru noi.
– Da, chiar așa! îl pufni râsul. Este printre ei un om numit Vlad Sălăgean?
– Nu.
– Dar unul, Ion, zis Groparul?
– Da, ăsta da, e un moșneag sfătos, mi-a împuiat capul cu prostiile lui!
– El îi conduce?
– Nu, un tinerel, Toader Ispas.
– Aha! Îl știu și pe ăsta…
– Ce vrei să faci?
– Vreau să-i trimiți pe rebeli să ne atace. Pe malul stâng. Pe malul drept vor ataca ai voștri. Nu trimite decât cinci sute. Să fie oameni de încredere. Să-și încarce muschetele numai cu pulbere. Soldații mei vor face la fel. După ce trec de liniile noastre, să o ia spre nord și să se întoarcă în Moldova.
– Cât timp vă trebuie să vă săpați tranșeele?
*
– Așa deci!
– Așa, Ioane, așa!
Ion Groparul, acum cu tunică cafenie și căciulă neagră de astrahan, îl cuprinse pe după umeri pe vechiul său tovarăș de haiducie, acum căpitan în armata Moldovei.
– Nu te-am uitat, Ioane, nu te-am uitat!
– Păi da, bine faci, bine găsești! Dacă nu eram eu, te spânzurau, doar! Și nu erai decât un copil! Și cum facem?
– Puțin înainte de plopii aceia treceți apa și călăriți înaintea noastră. Răzbim cu toții…
– Și să nu le băgăm câte un glonț în scăfârlie?
– Ne împușcă pe noi după aceea! Nu trebuie să suflăm un cuvânt! Gane ne-a zis totuși că, dacă husarii nu se țin de cuvânt și moare vreunul dintr-ai noștri, să facem degrabă cale întoarsă, că are el grijă…
– Dar așa? Ce vă așteaptă când vă întoarceți în Iași?
– Să mă gândesc…Nu poate să ne omoare pe toți! Suntem prea mulți. Voi veți fi morții. Și ce, crezi că husarul vă va urmări? Îi mulțumește lui Dumnezeu că nu și-a lăsat oasele aici, și gata! Ca să vă urmărească, riscă să se afle ce a făcut. Mă întreb însă cu ce bani le închide gura oamenilor săi.
– S-ar putea să meargă…Dar nu-l trageți în țeapă pe Gane ăsta al vostru?
– Nu. Își apără țara și oamenii. Și husarul la fel. Voi sunteți…Ce contează o sută de morți pe lângă sute de mii?
– Da,…da, așa e!
Ion Groparul se duse la Toader, care, aflat ceva mai încolo, suit pe o movilă de pământ, le spunea oamenilor săi:
– Vă dați seama, spătarul ne face onoarea să atacăm primii, să fim ariergarda! Să le arătăm ce pot românii de dincolo de munți!
– Coboară, domnișorule, că am să-ți spun o vorbă!
*
David Damadian își îmbrățișă sora.
– Rămâi aici, Monica! Cine a mai văzut femeie la război? Iscoadele noastre au spus că moldovenii încep atacul curând. Ardelenii sunt în frunte și vin pe aici. E și Ion Groparul printre ei, mi-a spus Kelemen. Din păcate nu și Sălăgean. Mi-a dat comanda pușcașilor de pe malul ăsta și am voie să fac ce vreau. Le-am poruncit să nu împuște soldații vârstnici. Sunt mari șanse să-l prindem viu pe ticălos. Și atunci….atunci ajungem și la Sălăgean. Îi vei sugruma cu mâna ta!
Fata mușcă dintr-o bucată de pastramă și începu să mestece.
– Îhîmm! Parcă mănânc carne din ei!
În cojocul din piele întoarsă silueta îi părea mai împlinită.
– Stai puțin! Și dacă nu-i puteți ucide pe toți? Câți sunt?
– A, nu…nu-ți fă griji. Iscoadele spun că sunt mai mulți ca noi, dar nu cum mult!
David se duse la tranșee. Soldații, în cămăși, cu mânecile suflecate, încă aruncau lopeți de pământ peste buza șanțurilor.
– Nu ați terminat? Vreți să vă prindă moldovenii neadăpostiți? Voi ați auzit ce fac sălbaticii ăștia cu prizonierii? Îi trag pe roată!
Potrivi luneta și se uită pe lunca râului, atât cât se putea vedea până era ascunsă de copaci.
– Cei care vin pe malul ăsta sunt ai noștri, trebuie uciși. Nu vă atingeți de cei care vor veni pe malul celălalt. Nu trebuie să risipim muniția, acesta este ordinul ofițerului Kelemen.
Țevile sclipitoare ale puștilor erau perfect aliniate, ca țevile unei orgi.
– Și de ce să-i ferim pe soldații cu păr alb? Ce, moldovenii luptă cu moșnegi?
– Nu, am să-ți spun poate altădată.
– Spuneți-ne acum, domnule!
– De fapt, e numai unul, îl vreau eu. E un rebel de-al lui Horia și vreau să-l interoghez.
Pușcașul își răsuci colțurile mustății roșcovane.
– Păi…
Pe malul drept apărură primii călăreți moldoveni. Galopau. Își țineau lăncile în cumpănire și strigau “Ura!”. Sunetele ieșite din piepturile lor alcătuiau un muget jos și prelung, ca și cum ar fi fost niște zimbri înfuriați. Un soldat tânăr, primul de lângă Damadian, începu să tremure. Se auzea cum îi clănțăneau dinții.
– Lăsați-i! Au grijă ceilalți de ei!
David Damadian își puse ranița pe muchia șanțului și-și sprijini muscheta de ea.
– Mai încarcă-mi o muchetă! Și pușca! Pune-le aici!
Pe malul celălalt se auziră bubuituri, răsfrânte de crestele munților, și norișori albi începură să plutească deasupra tranșeelor. Câțiva călăreți moldoveni, aflați în frunte, se lăsară pe spate în șa, dar nu căzură de pe cai.
– Așa, așa!, ticăloșilor! Mușcați țărâna!
Caii continuară să fugă printre tranșee, ducând trupurile nemișcate, moi, ca niște păpuși de cârpă. Moldovenii care nu fuseseră împușcați încercau să-i lovească pe secui cu săbiile sau cu lăncile, dar nu-i nimereau, așa cum erau aceștia ascunși de șanțuri. Câteva lănci rămaseră înfipte în pământ.
– Uite acolo, căpitane, un moș cu plete albe! Nu-i acela? E și laș! Fuge mâncând pământul!
David ținti cu grijă și trase. Glonțul ricoșă în patul muschetei lui Ion Groparul și se îndepărtă, țiuind. Bătrânul se aplecă, prefăcându-se rănit, și continua să galopeze spre miazănoapte. “Trag de pe malul celălalt. Cu gloanțe!”. Dar era printre ultimii ardeleni care treceau liniile soldaților imperiali, așa că nu i-a păsat de ce urma să se întâmple cu moldovenii din spatele lui.
– El a fost?
– Nu știu, nu cred. Lasă, nu trage și tu, ține-ți muniția pentru moldovenii noștri! De ce nu apar oare?
*
– Ai văzut, domnișorule, cum se câștigă un război?
Ion Groparul râse, arătându-și gingiile lipsite de dinți.
– Am văzut! Am văzut cum moldovenii și-au vândut frații!
De furie, Toader izbea cu călcâiele în coastele calului, îndemnându-l la un galop îndrăcit, astfel încât bătrânul abia se putea ține după el.
– Mai gândește-te, nu te pripi!
Toader își struni calul.
– Adică?
– Dacă ei luptau aici, în Transilvania, rămâneau fără armată în țară. Și atât așteptau turcii! Și așa au rămas fără nordul țării acum câțiva ani. Și tot turcii le-au dat Bucovina austriecilor, să nu crezi altceva!
– Moș Ioane, vorbești ca un om cu carte!
– Păi, poate că am!
– De unde?
– În primul rând de la viață, domnișorule! Ai să ai și tu, nu te teme! Nu iartă pe nimeni!
– Te rog să nu mă mai consideri un copil! Vei vedea poate că nu e așa, deși nu ți-aș dori!
Bătrânul surâse.
– Măcar dacă ne alegeam cu tunuri!
– Dar uniformele astea frumoase? Și muschetele? Și săbiile? Și lăncile? Cum înarmai două sute de oameni? Sau vrei să le duci înapoi lui Vodă Mavrocordat? Și să-ți ceri și scuze pentru faptul că Gane a vrut să ne omoare pe toți?
– Nu, vreau să mă răzbun!
– Ți-am spus cum stau lucrurile. Lasă, uită! Altfel nu vei putea trăi, și e păcat, pentru că ești băiat tânăr! Uită-te la cei care nu au putut uita și ierta! Uită-te la mine, uită-te la Vlad Sălăgean, uită-te la Silaghi! Vrei să ajungi la fel?
Toader nu răspunse, dar lovi iar calul cu pintenii. Deodată, trase de frâie și se întoarse în șa, privind spre brașovenii săi, care veneau din urmă. Vorbi printre hohote de râs:
– Auzi, Petre?! Nu mai bine îl însuram pe Moș Ion cu o babă decât să dăm atâția bani pe el?
*
David Damadian rătăcea printre tranșeele de pe malul drept al Oituzului. Vântul rece îi răvășea părul lung.
– Domnule!
Un caporal cărunt venea spre el. Își scoase boneta și canaful lung căzu în noroi cu un plescăit.
– Ați pierdut ceva?
– Nu, mă uitam să văd vreun mort. I-ați strâns pe toți. Nici măcar o pată de sânge. Așa soldați disciplinați și curați mai zic și eu! Nu are nicio armată din lume.
Soldatul își arătă dinții galbeni într-un rânjet.
– Eu vă pot spune ceva ce v-ar putea interesa. Dar trebuie să-mi dați doi galbeni, nu unul!
– De ce?
– Pentru că domnul ofițer ne dă câte un galben de căciulă dacă ne ținem gurile.
Damadian îi puse în palmă două monezi.
– Ne-a spus să ne încărcăm muschetele numai cu pulbere, fără gloanțe. Și să n-avem grijă, că nici moldovenii nu ne vor face nimic. Dar eu, sincer să fiu, tare aș fi vrut să le crăp capul unor neisprăviți care călăreau în frunte. Îi știu de copii, din Brașov, pentru că eu de acolo sunt, nu sunt țăran ca ăștialalți. Ticăloșii sunt de pe strada mea, și în fiecare vară îmi jumuleau cireșii. Acum două săptămâni erau în Brașov. Cum, și mai ales când, au ajuns în armata moldovenească, nu mă dumiresc!
– Ba eu mă dumiresc, domnule caporal! Eu da! Să-ți dea Dumnezeu sănătate, că mi-ai fost de mult folos!
Se duse direct la cortul lui Kelemen. Acestuia tocmai i se scoseseră cizmele și acum își aprindea o pipă bună.
– Dă ordonanța afară!
– David, te cred că ești supărat, dar…
– Ce te face guvernatorul acum? General, nu? După așa o victorie…
– David, nu fi ironic, pentru că…
– Pentru că vei organiza o expediție să-i prindem pe rebeli, nu?
– Mi-ai ghicit gândul, prietene!
– Și care va costa pe puțin patru sute de florini.
– Și asta e adevărat!
– Adică câte un galben pentru fiecare secui care a tras cu muscheta descărcată.
Kelemen trase primul fum. Lung, dat afară încet.
– Și cui îi spui, copile? Guvernatorului?
– Împăratului!
– Nu te teme, va fi și el de acord să mă facă general. Deci? Mai suntem prieteni? Îmi vei da bani de poteră? Nu au ieșit lucrurile așa cum mi-am închipuit, dar…
Damadian oftă și se îndreptă spre ieșire.
– Mai spune-mi un lucru! Trebuia neapărat să le promiți câte un florin? De ce? Dacă tot sunt făcute cărțile?
– Ei, uite, asta mai ai de învățat!
– Ei, uite, acum am să te învăț și eu pe tine o vorbă de-a românilor: ai vândut pielea ursului din pădure. Nu vei vedea niciun ban, nici de la mine, nici de la frații Silaghi!
*
– Cred că aici e cazul să ne despărțim, fraților. Nu ne urmărește nimeni. Sau vreți să veniți cu noi, în Moldova?
– Nu, avem drumul nostru!
Ion Groparul și căpitanul moldovean se îmbrățișară.
– Ne vom mai vedea vreodată, oare?
– Chiar dacă nu, noi ne-am făcut datoria, copile, ne-am făcut-o…Cu vârf și îndesat!!
*
În curtea starostelui era zarvă mare.
– L-a înghițit pământul de viu, ca pe Datam! spuse o femeie privind spre surpătura din spatele casei. Bolta beciului se prăbușise acum vreun sfert de ceas, cu un zgomot înfundat, dar suficient de puternic să se audă până la biserică, unde oamenii erau strânși la slujbă.
– Păi dacă a jurat strâmb! Dumnezeu nu doarme!
– Apucați-vă de săpat!
– Degeaba, zapciule, nu are cum să mai trăiască!
– Săpați!
L-au scos pe Remus Silaghi de sub un arc de cărămidă rămas întreg ca prin miracol. Era alb la față și abia mai sufla. Ochii și-i ținea închiși. Dar după ce l-au stropit cu apă rece s-a ridicat în picioare și a începu să țipe:
– Vreau să vorbesc cu ambasadorul! Sălbaticilor! Veți da socoteală!
– Mai bine căiește-te, muică! Ai călcat cartea de blestem! Vezi că urmează…
– Eliberează-mă, zapciule! Sunt nevinovat! Nu merit tratamentul ăsta barbar.
– Ba am să te iau în beci la mine. Mai este loc, printre afumături și butoaie.
*
– Rușinoasă înfrângere, spătare, rușinoasă! Ar trebui să cazi în genunchi și să ceri iertare, nu să te uiți la mine ca un…ca un…
– Doamne, erau zece mii, și ocupaseră trecătoarea, săpaseră șanțuri…
– Și iscoadele ce treabă au avut?
– Iscoadele au trădat.
– Adu-i aici! Dar ce să mai pierd timpul cu dumneata, minți și gata! Mai avem vreun mort, înafară de ardeleni? Dacă…chiar nu a supraviețuit niciunul? Și asta e ciudat…Dar ce să mai pierd timpul…minți! Poate am să aflu ce s-a întâmplat de fapt acolo. Acum așează-te și scrie-i sultanului ce-ți dictez: după introducerea protocolară…așa, ai scris?…vă aducem spre știință atitudinea obraznică a consulului Raicevici, ambasadorul Imperiului Habsburgic în Moldova și Țara Românească. Mai departe găsește tu o formula diplomatică prin care cerem sprijin cu armată pentru redobândirea Bucovinei.
– Îți dai seama, Doamne, că asta îți va aduce mazilirea?
– Pe tatăl meu cum l-au ajutat să ia Oltenia înapoi? Eu de ce n-aș reuși același lucru cu Bucovina?
– Pentru că ceri intervenție militară, Doamne. Și turcii nu vor să se bată cu austriecii acum.
– Ah, dacă nu ar fi murit tata nu am fi pierdut Bucovina! Săracul Ghica a vrut să o ia înapoi, dar l-au omorât turcii, la uneltirile lui Moruzi. Dar știi bine toate acestea. Mă întreb dacă nu ai avut niciun amestec.
– Și de ce crezi că acum te vor ajuta turcii pe tine?
– Atunci să cerem ajutorul muscalilor.
– Și să ai după aceea stăpânire rusească? Va fi mai rău! Și să nu uiți că atunci când austriecii au luat Bucovina, aveam în țară conducere militară rusească. Deci, la ce te aștepți de la ei?
– Și atunci zici că-i mai bine să nu fac nimic?
– Deocamdată, da.
– Trimite, totuși, scrisoarea!
Ieși din cancelarie, lăsându-l pe Gane singur. Făcu semn gărzilor să-l urmeze și porunci ca trăsura să fie trasă în fața palatului. În drum spre biserica nouă, trecu podul de piatră de peste Bahlui. Trecuse de amiază. Balcoanele turcești, ieșite mult înafara prăvăliilor lipite de parapeți, aruncau umbre lungi, din partea dreaptă. Plafonul trăsurii se izbi de unul din ele și Vodă tresări.
– Am poruncit să se demoleze prăvăliile astea! O să se prăbușească podul!
Sălăgean era urcat pe schelă. Picta Răstignirea.
– Îți place, Măria Ta?
– Poate că e bine…da, da! Când te apuci să mă pictezi pe mine și pe înaintașii mei?
– Îndată ce termin aici.
– Să nu-l înfățișezi pe Vodă Moruzi, predecesorul meu. L-a ucis pe Grigore Ghica, care voia să ne luăm Bucovina înapoi.
– Ce s-a întâmplat, Măria Ta? Ne-au înfrânt austriecii?
– Da.
– Au fost mulți?
– De zece ori mai puțini. A fost trădarea șarpelui ăstuia de Gane. Și a lui Remus Silaghi, așa-zisul tău maestru! El mai știa de intenția mea de a ataca Transilvania. Și încă demult! Acum probabil că se duce la guvernator, să fie decorat, să i se dea moșii.
– Dacă…au fost mulți morți?
– Niciunul. S-au prefăcut doar că luptă. Ardelenii tăi rătăcesc acum prin țara lor. Dar Remus Silaghi nu era printre ei. Am și eu oamenii mei de încredere în armată, care mi-au spus tot.
Vlad Sălăgean își duse mâna la ochi, apoi la ceafă. Se prinse de schelă.
– Amețești? Dă-te jos!
– Nu cred că mai pot picta azi. Au venit și pandurii?
– Nu. Nici acel zapciu Predoi.
– Or fi rămas în Târgu Jiu. Lasă-mă să plec, Măria Ta! Nici eu nu știu unde să mă duc prima dată: la Târgu Jiu, să-l ucid pe Silaghi, sau peste munți, să lupt de partea lui Horia!
– Stai aici și termină ce ai început. Apoi te duci unde vrei tu.
– Te rog, Măria Ta!
– Am vorbit clar! Dacă mai spui ceva, te scurtez de cap!
Vlad, care între timp coborâse de pe schelă, se îndreptă spre altar.
– Pot să pictez aici, pe catapeteasmă, pe Domnul nostru Iisus răstignit, dar crucea să fie văzută din spate?
– Nu. Aici nu ești în țara ta. Respectă tradițiile noastre. De astăzi nu mai locuiești la boier Gane. Vei sta la palat, vino cu mine!
– Dar mai am…
– Azi nu mai lucrezi nimic! Dacă te mai doare capul, îți vor da doctorii mei opium.
Seara trecu repede pentru Vlad. Fu poftit la cină de către un cămăraș, într-o sală cu lambriuri de lemn închipuind felurite tulpini și frunze. Mâncă singur, pâine, brânză și puțină carne de pui. Somnul veni cu greu, numai după ce dădu pe gât un pahar cu vin negru. Iarăși ulița copilăriei, iarăși calea adumbrită de la dreapta. De data aceasta era trecătoarea Oituzului, cu arborii săi ce nu-și împărțeau rădăcinile. Silvana fugea printre trunchiurile ce sclipeau roșiatic. Avea trupul în întregime alb. “Vino cu mine!” Fugiră amândoi în patru labe, întrecându-se cu o haită de lupi, până la casa vrăjitoarei din munți. “Bine că ai adus-o! Îți vom pregăti amândouă o fiertură de mătrăgună. Tu ai grijă și fă focul în casă, pentru că ne va fi frig! Dar să rupi lemnele cu mâna și să ai grijă să nu scapi vreunul pe jos!” Se dezbrăcă și vrăjitoarea. Dintr-un salt fu în spinarea femeii. O îmboldea cu călcâiele ca pe un cal. Sânii i se frecau de coastele Silvanei. “Aici, uite, aici!” O sili să se aplece, mâinile i se lungiră, și scoase din pământ o rădăcină de mătrăgună, lungă și subțire, ce avea trupul și chipul Monicăi Damadian. “Zici că nu ai văzut-o niciodată goală, ai? Dar i-ai simțit trupul pe sub haine….Uite, așa arată!” Picioarele mătrăgunei era pline de umflături cenușii. Ațâță focul și vrăjitoare puse pe sobă un cazan cu apă. “Până e gata fiertura ne vei sătura pe amândouă!” “Vreau întâi umbra lui Silaghi!” “Bine, dar cu asta ai trei! Doisprezece cifre are ceasul, de douăsprezece ori te-ai fi putut împreuna cu noi! Așa, vei putea numai de nouă ori!” “Nu mă interesează, dă-mi umbra!” Femeia aduse ceasul solar. Acul lăsa umbră în dreptul cifrei nouă, al cărei picior era închipuit de trupul lui Remus Silaghi, încovoiat și cu capul în jos, iar un câine lung și negru, încovrigat, alcătuia bucla. Când îl atinse umbra câinele se trezi, sări, și se repezi la ceaunul în care fierbea mătrăguna. “Alungă-l, strică totul!” Vlad aruncă în el cu un lemn ce nu atinsese pământul și câinele sări pe geam, scheunând. “Să nu-l muște pe băiatul meu!” Silaghi ținea în mână o pâlnie de aramă. “Cu asta voia zapciul Predoi să-mi toarne smoală pe gât!” “Eu îți voi turna fiertura asta de mătrăgună! Îți voi lua mințile, așa cum și tu le-ai luat pe ale mele! Țineți-l!” Femeile îl prinseră de câte-un braț, iar cel de care-l ținea Silvana, stângul, se înnegri pe loc. “Așa, acum l-am lăsat și olog. Ești mulțumit, Vlad? Atunci, iubește-ne!” I-au sărit amândouă în brațe, strivindu-l sub greutatea coapselor. Buzele vrăjitoarei erau groase și moi. “Mai bine stai la Iași, Vlad, mai bine stai la Iași! Pe Toader îl așteaptă moartea dincolo de munți!”
*
– Nici nu știu cu care veste să încep.
Nicolae Predoi își trecu mâna prin părul ce începea să-i încărunțească.
– Cu aia bună! spuse Maria umplându-și un pahar cu apă. Zapciul le chemase, pe ea și pe Silvana, în sala de mese a hanului.
– Păi asta-i, că niciuna nu poate fi numită bună.
– Ce-i cu Toader?
– Toader trăiește și e nevătămat. Dar oastea lui Vodă Mavrocordat s-a retras din trecătoarea Oituz fără luptă. I-au pus pe fugă trei mii de secui, cu toate că ei erau de zece ori mai mulți.
– Cum se poate? Rușinos! Maria ridică vocea și unul din cei doi mușterii care mai erau în odaie se uită la ea.
– Aranjamente politice. Acum, Toader mă cheamă la asediul Devei. S-a alăturat oastei lui Horia, cu toți oamenii lui. Zice să-mi iau cu mine câți panduri pot. Și cu banii, câți au mai rămas, să cumpăr arme cu care să lupte țăranii de peste munți. Puști și pistoale, chiar dacă nu pot să trec tunurile. Asta am s-o fac! Adevărul că nu pot să trec tunurile. Aga turcilor mi-a spus că nu avem voie să primim în Țara Românească rebeli din Transilvania. Dar, a adăugat surâzând, asta nu înseamnă că nu putem merge noi să luptăm acolo. Nu că ar vrea turcii să învingă Horia, dar n-ar strica să moară cât mai mulți români și austrieci!
– Și altă veste?
– Asta te privește pe tine, Silvana! S-a întors pandurul meu de încredere, pe care l-am trimis la Brașov. Copiii tăi sunt bine. Dar omul a mai aflat ceva. Sasul tocmai îi trimitea înapoi, la tatăl lor. Antal Fekete s-a însănătoșit ca prin minune. Cheltuie o grămadă de bani să te găsească.
Chipul Silvanei păli. Își duse mâna la obrazul stâng, acum fără urmă de negreață.
– Nu e nevoie să-ți faci griji, Nicolae. Mă întorc acasă. Locul meu e lângă copiii mei, lângă soțul meu…
– Cred că vei merge cu mine, vă voi duce în Ardeal pe tine și pe Maria. Pentru că da, Maria, și tu cred că va trebui să pleci. Pentru că a treia veste este că azi dimineață l-am găsit pe Silaghi lovit de dambla. Nu-și mai mișcă mâna stângă și vorbește în dodii.
– Vai, săracul! Ce ți-am spus eu, Silvana, că după ce l-a înghițit pământul de viu, ca pe Datam, îl va cuprinde și cutremurul lui Cain! Doar a jurat strâmb! Nu te joci cu o carte de blestem. E limpede că el l-a ucis pe tatăl tău!
– Mai știu eu ce e limpede și ce nu…? Silvana îi privea fără să-i vadă.
– Mâine dimineață plecăm. Vă las aproape de conacul grofului Fekete. Nu vă faceți griji, Silaghi poate merge. Pentru orice eventualitate, îți voi da un pistol, Silvana.
– Ai vrea să-l împușc, nu?
– Sincer, nu mi-ar displace! Acum trebuie să plec. Până se lasă seara mai am o grămadă de făcut…
*
– Stai liniștită, Monica! Pe Sălăgean îl voi găsi și-n gaură de șarpe!
– Ai mai zis asta!
– Voi sta lipcă pe capul fraților Silaghi. O silesc eu pe hoașca aia bătrână să-mi zică unde e ticălosul!
– Vorbe, David, vorbe! Oricum, vin cu tine oriunde te duci!
Își pipăi coastele și oasele șoldurilor.
– Am să mor! Măcar să apuc să-i ucid cu mâna mea pe cei care mi-au făcut asta! Și Ion Groparul unde-i?
– El sigur s-a dus să lupte alături de rebelii lui Horia. Nu are unde se duce și probabil vrea să moară de sabie. Poate că și ștreangul i s-ar părea…
– Dar roata? Sau focul? Nimic nu e prea rău pentru oameni ca el!
În timp ce vorbea, Monica se plesnea ușor în palmă cu nodul funiei ce marca lungimea umbrei ei.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.