Chemare
Aud un glas astral demult,
Nu pot răspunde, parcă-s mut.
Aud un râu ducând spre nord,
Eu sunt în mare, nu ştiu să înot.
Aud o Pasăre măiastră,
Mă cheamă-n lumea împărătească.
Eu stau în patul de pământ,
Nu pot zbura şi mor curând.
Aud un tibetan cântând:
Corpul mi-e împietrit şi plâng.
Mai aud un glas senin:
Un arhanghel îmi dă vin.
Sunt aproape mort acum:
Miros tămâie şi mult fum.
Totuşi, mai aud ceva:
Ani lumină – vocea Ta.
***
Christian W. Schenk:
Poezia nu a murit, – nu va muri, pentru că ea este o componentă esențială a sensibilității umane; – ea își are locul discret în adâncul ființei umane, un modus vivendi a naturii noastre. Așa credea și poetul național al românilor, acum mai bine de un secol, așa crede azi și un tânăr poet al vremii noastre Claudiu Dumitrache, – pe același meridian, cu alt limbaj, cu alte orizonturi ale recepției lirice, cu alt conținut în vălmășagul realităților contemporane!
Una dintre poemele care condensează expresiv ceea ce Paul Valéry a numit eterna luptă a spiritului cu limba se numește „Chemare” – începutul și încheierea sugerează eliberarea prin adevăr a permanentei lupte cu spiritul. Lirism, modernitate, expresivitate autentică în densitatea și culorile verbului, poezia lui Claudiu Dumitrache este mesajul unui talent literar în configurația tinerei lirici de azi…
Ștefan-Lucian Mureșanu:
Poezia Chemare, a doua din volumul său de poezii, prezintă această legătură cu înaltul nedeslușit. Cuvintele parcă-s mut nu sunt aleatorii, sunt o mărturisire că în fața Universului nimeni nu ar avea îndrăzneala să contrazică ordinea, așa cum este ea, materială și imaterială. Versurile chemării din înalt spre marea vieții pământești demonstrează apartența poetului la lumea lumilor și, pe cât de strălucitoare îi este evoluția pe atât de conștient este că într-un timp al său viața i se va întrerupe: nu știu să înot, este căderea iminentă.
Sinceritatea acestor poezii, din volumul Boemia unui mort, a poetului debutant Claudiu Dumitrache, e mai presus de cuvintele pe care am încercat să le exprim. În fața sincerității lui, a sensurilor pe care le administrează cu talent deosebit în versurile sale, trebuie să rămâi și să meditezi mult. Cuvintele pe care le folosește în versurile poeziei sale nu se găsesc explicate la modul în care dorește poetul să le expună în dicționare. Dincolo de aceste cuvinte este absolut orice sau absolut totul, poezia lui Claudiu Dumitrache progresează de la a crede în ceva la a crede în altceva. Și acela este absolutul de sine.
Lidia Grosu:
Mă întreb dacă am fi suficient de pregătiți pentru a auzi chemarea din această dimensiune întru cucernicie: „Aud o pasăre măiastră,/Mă cheamă-n lumea împărătească./Eu stau în patul de pământ,/ Nu pot zbura şi mor curând… (Chemare).
În acest spațiu, pe care chiar l-ai putea considera al tău, „acasa ta” („Acasa mea e numele ce-l am”, zicea Nichita Stănescu), spre deosebire de acel în care te afli temporarul mirean, ai obligativitatea, după poet, de a studia un alt limbaj decât cel cunoscut – al menirii, unul perceput catharsis, ce i-ar scoate pe urmașii lui Adam și Eva (văzuți și „Slujitorii lu Apollo”) din uitarea în care zac. Stagnare hărăzită de cotidianul-mormânt al celor înălțătoare, ieșirea din această stare ne este propusă prin însuși consimțământul de a auzi ceea ce ni se propune ascultării: „Sunt aproape mort acum, / Miros tămâie şi mult fum. / Totuşi, mai aud ceva:, / Ani lumină, vocea Ta…(Chemare)”.
Veronica Balaj:
Claudiu Dumitrache a descoperit harul distilării poetice a cuvintelor. Așa cum sugestiv și foarte pertinent sublinia Christian Schenk, într-o prezentare, limba folosită de fiecare nativ este un element definitoriu. Pentru ceea ce întreprinde un scriitor, putem spune că este un fel de plecăciune, de omagiu adus limbii materne.
Sergiu Botezatu:
Tănărul poet ne propune o poezie cosmică, Pământul fiind prea mic pentru el. Prin versurile sale, pe aripile luminii, iubirii și credinței în bine, într-un dans imaculat ”pe inelul lui Saturn”, ne îndeamnă să descoperim alte dimensiuni ale infinitului, reflectât atât de frumos în sufletele și inimile cititorilor, aidoma unei oglinzi de stele, de ”vieți cu diferit cuvânt”.
Poezia lui Claudiu Dumitrache este o chemare din strălucirile ”unui glas astral” și ”anilor lumină”. O chemare de a nu înceta niciodată de a crede în puterea miraculoasă a iubirii. Claudiu Dumitrache este un adevărat ”slujitor al lui Apollo”, amintind tuturor, poate involuntar dar foarte hotărât, de rădăcinile poporului român și de ”povara lui străveche”.
Cu „un suflet de copil” ce ”fugea de tot ce-i viu”, Claudiu Dumitrache vine cu o poezie adevărată, plină de lacrimile luminii ”plânse pe pian” și ”cântate pentru neam”. ”Și nu e sufletul de vină, că-i divin, e rădăcină”, ne amintește tuturor Claudiu, ca un îndemn absolut și nemuritor, care de-a lungul multor milenii se transmite din generație în generație, din poet în poet, din geniu în geniu, spre a nu se uita rostul vieții – ”să iubești fără să primești.”