Capitolul 8. Viscolul
Nicolae Predoi privea în zare, mototolind unul din găitanele negre ale sumanului. Cânta încetișor:
Trandafire, fire,
Rău mai ești la fire.
Ce mi te-ai grăbit
De ai înflorit?[1]
O sută de panduri călăreau în urma sa. Fiecare mai avea două puști la oblânc, pe lângă cea din spinare. Arme pentru frații ardeleni. Se vedeau turnurile Sibiului.
– Aici ne despărțim.
– Da, în partea aceea, la nici o leghe, e conacul lui Antal.
– Ești sigură, Silvana?
– Da!
– Ce să-i spun lui Toader?
– Că îi doresc să scape cu viață și să fie fericit. Și că îi mulțumesc.
– Pentru ce îi mulțumești?
– Pentru tot!
– Ba mie să-mi mulțumești, fetițo! Dacă nu te-aș fi desenat de atâtea ori, nu mai erai așa frumoasă, ai fi îmbătrânit și tu, ca toată lumea!
Remus Silaghi era proaspăt bărbierit, îmbrăcat cu hainele sale viu colorate. Mâna stângă îi atârna moale pe lângă corp, iar ochiul drept era aproape închis. Stătea însă țanțoș în șa.
– Iar cu tine, zapciule Predoi, să știi că nu am terminat! Ai auzit de mătrăgună, iarba spânzuraților? Deja îți crește la picioare! Le-ai cumpărat arme bandiților ăstora cu banii mei!
Fața i se înroși și începu să țipe:
– Dacă nu mă închideai nu pățeam nimic! Am fost întotdeauna mai bărbat decât toți! Când eram de vârsta ta îndoiam potcoava în mână! Ticălosule! Dați-mi o sabie!
– Legați-l de cal! Și haideți să ne despărțim mai repede, până nu-l mai lovește damblaua o dată!
Predoi și soldații săi au apucat-o pe drumul care se despărțea la dreapta.
Ci să dai în mâna dreaptă,
Precum firea îți arată,
C-acolo tu vei afla
Spre îndestularea ta
Câmpuri frumoase
Cu flori alese,
Câmpuri d-ale arate
Cu flori semănate.[2]
Silvana, Maria, Emese și Remus Silaghi au apucat-o pe drumul îngust, mai mult o potecă, ce se deschidea spre stânga.
Sam-aici iară să iai
Și spre stânga să nu-mi dai,
Căci în partea stângă
E calea cea strâmbă,
Strâmbă și-astupată,
Cu lacrimi udată.13
*
Mai avea de umplut cu verde frunzele uriașe, pe care le închipuise ca pe cele ale copacilor din Pădurea Roșie. Cu multe crestături, astfel încât să semene mai mult a spini. Deși la început Vodă Mavrocordat nu fusese de acord, până la urmă a acceptat ca galeria domnitorilor să o înfățișeze după modelul arborelui lui Iesei. Și asta pentru că Sălăgean, studiind documentele pe care Vodă i le-a pus la dispoziție, i-a arătat acestuia că poate să picteze un copac uriaș cu trunchiul pornind din trupul marelui Bogdan, întemeietorul Moldovei. Pe o creangă groasă, ce pleca spre dreapta, avea să stea Ștefan, venerat și acum de popor. Un ram geamăn, dar îndreptat spre stânga, susținea silueta lui Vlad Țepeș. Pentru a arăta că Moldova și Țara Românească au avut de sute de ani destinele împletite, Sălăgean a pictat domnii celor două țări, proveniți din Mușatini. Pe ramuri despărțite fără părtinire la dreapta sau la stânga. Fapte bune și fapte rele, după vremuri, după oameni.
– Aici să o pictezi pe străbunica mea, care era româncă, din neamul Mușatinilor! îi spusese Mavrocordat.
Așa făcuse, și îi pictase pe domnii din neamul Mavrocordat, care de aproape o sută de ani cârmuiseră cele două Principate. Pe cei care stătuseră pe rând în scaunul Moldovei și cel al Țării Românești îî înfățișaseră pe mijloc, pe trunchi, ținând câte o stemă în palmele deschise.
– Așa, să-i faci tatălui meu nasul drept și subțire, barba negră și despărțită în două. Și căciula ascuțită din blană de samur. Așa mi-l amintesc! Și aici pe mine! Pe mijloc, pentru că voi uni cele două țări! Și Transilvania va fi a mea de asemenea! Cum faci să arăți aceasta?
– Nu știu, Măria Ta! Să-l înfățișez aici pe fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a căsătorit cu fiica voievodului Transilvaniei….Și să las un lăstar până în pământ, din care se fac noi rădăcini, din care apoi răsar noi trunchiuri, noi ramuri…Poporul!
– Vezi să nu strici totul…
Sălăgean mai amesteca ocru cu puțin negru, și o nouă pădure răsărea din pensula sa.
– Aici ce faci?
– Cei fără rădăcini. Care nu-și găsesc rostul. Care nu cred în nimic.
– Gane! Ia fă-i aici nasul cârn și ochii spălăciți, care nu știi niciodată dacă privesc spre tine!
– Dar va înțelege cineva peste câteva sute de ani?
– Destul să înțeleagă acum! Soldații care au plecat acasă fără să lupte! Să înțeleagă că mai bine mor decât să renunțe la un ideal! Gane crede că dacă ne risipim armata ne năpădesc turcii! De parcă turcii nu pot năvăli când vor, sau mai bine zis când le vine bine! Mai degrabă ne putrem apăra dacă refacem vechea Dacie! Mai bine câteva mii de morți acum decât un popor de slugi peste veacuri! Așa, pictează mai departe, că e bine! Nu mai desena, vino direct cu pensula! Aici, în brațele mele, ia încearcă să redai cetatea Iașilor. Cu biserica Trei Ierarhi, bijuteria din piatră. Așa, fă-i zidurile din dantelă! Și străzile pavate cu bușteni, mărginite de ziduri, ca să nu fie mistuite de flăcări! Și Podul Roș, cu mahalaua târfelor. Seamănă cu trunchiurile pădurii pe care o visezi tu, nu? Așa, și pivnițele de sub pământ, cu tunelurile din stâlpi de piatră! Pot să-mi coboare până la umeri, că sunt adânci. Și aici dealurile, livezile și viile din care iese licoarea cea galbenă și dulce. Vrejurile le poți împleti în haina mea. Și casele cu patru caturi, cu ferestre înalte!
Vlad se opri, își șterse mâinile cu o cârpă albă și sorbi îndelung din plosca cu vin.
– Destul pentru azi. Mă dor ochii. Dacă termin mâine, îmi dai drumul, Măria Ta?
– Mă mai gândesc. Unde vrei să mergi?
– La Horia. Să lupt în oastea lui. Ardelenii mei nu vor fugi din calea gloanțelor. Prea mult au suferit.
– Și tu crezi, Sălăgene, că moldovenii dau bir cu fugiții? Nu-i cunoști!…
– Nu știu, dar acum țara mea arde! Și eu stau aici!
– Bine, am să scriu o scrisoare pentru Nicola Ursu, zis Horia. Îi voi spune că îi trimit tunuri. Și oșteni! Doar că va trebui să mă recunoască de împărat. I-o vei duce chiar tu. Dar după ce termini aici.
– Adică să schimbăm un împărat cu altul? Cu ce ești mai bun?
– Ia vezi! Pot oricând să…
– Bine, Măria Ta, iartă-mă! Când mă doare capul așa de tare vorbește gura fără mine. Accept. În câteva zile va fi gata totul.
– Bine. Să-i spui cămărașului dacă mai ai nevoie de ceva.
După ce plecă Vodă, Sălăgean mai pictă un timp. Reveni la arborele crescut din Bogdan, întemeietorul Moldovei. Lângă trunchi, amintindu-și de înțelepții greci ce vesteau venirea lui Iisus, de reprezentările lor în picturile arborelui lui Iesei, îi înfățișă pe oștenii lui Horia, pe târgoveții din Brașov ce veniseră cu Toader Ispas la conacul lui Fekete. Așa cum și-i amintea, cu figurile încruntate și nedumerite, cu sumane de bună calitate dar stropite cu noroi, la gât cu o eșarfă dăruită de mama sau de vreo iubită. Pe sașii și pe maghiarii care luptau alături de români. Voiau un rost în viață. Din trupurile lor plecau niște umbre lungi care înnegreau pământul. Pentru ce? Oare chiar peste zeci de ani grâul va fi mai galben? Se duse până afară să se uite la exercițiile militare ce aveau loc pe un câmp din apropiere. Îl însoțeau cămărașul și un soldat din gardă. Le zisese odată că nu știa ce valoare mare are, de e atât de bine păzit. Noaptea îl lăsau singur în cameră, dar închideau ușa cu un lacăt greu. Privi garnizoana turcească, turbanele și tunicile roșii, centiroanele și diagonalele albe, șalvarii albastru deschis. Le-ar fi stat bine acestor chipuri la Judecata de Apoi, dar de ce să vină apoi și să-i strice munca? Auzise că picturile bisericilor din Moldova erau ciobite de sulițele turcilor. Mai bine soldații moldoveni, la scena Răstignirii, printre privitori. Că doar n-au mișcat un deget să-l ajute pe Crăișor. Acum erau la exerciții de tragere, alături de turci. Cafeniu, bleu, alb, negru. La fel ca țărcile ce veniseră la ceaunul plin cu lapte amestecat cu sânge.
– Gata, nu mai pictez azi. Să mergem.
Noaptea fugi iar la căsuța din munți, în brațele vrăjitoarei, la căldura trupului ei, la mângâierile palmelor ei aspre. “De ce mă iubești?” “Nu te iubesc, Vlad, tu m-ai chemat și mă chemi tot timpul. Altfel ai muri.” “De ce nu mă iubesc femeile? De ce-l iubesc pe Toader? Ce are el și eu nu am?” “Dacă-ți spun…asta-i, că el nu le iubește! De asta îi pică toate în brațe ca niște păsări bete! De fapt e mai sărac ca tine, deși oamenii îl pizmuiesc! Vrei să ți-l arăt acum?” “Da.” Toader Ispas ațipise într-un cort aflat sub zidurile Devei. I-au intrat în vis. Flăcăul se visa marinar, pe un vas ce naviga pe o mare furtunoasă. Un val uriaș, cu o creastă de spumă albă, venea mugind spre ei. “Nu vrei să vezi ce face Silvana?” “Cine ești?” o întrebă Toader apucând-o de sâni și începând să i-i frământe. Vlad îi dădu un pumn în față și un sânge gros începu să curgă din sprânceana lui Ispas. “Haideți amândoi, să vedeți ce face. Dar nu vom intra în visul ei, ci în al lui Antal Fekete. Pare să se fi înzdrăvenit, dar a rămas cu obiceiul de a fuma opium. Toată noaptea stă între somn și veghe. Ne va vedea și va vorbi cu noi, dar va ști și ce se petrece în odaie.” Vrăjitoarea apăsă pe clanța aurită și intrară amândoi în dormitorul Silvanei și al lui Antal. Antal stătea întins pe pat, într-un halat grena, cu ochii întredeschiși. “Aha, ați venit? Intrați, intrați! Nu vă obosiți să bateți la ușă! Ce mai faci, domnule Ispas? De asta te-ai arătat atât de mărinimos cu mine? Ca să te culci cu nevastă-mea? Dar dumneata ce mai faci, domnule Sălăgean? Nu mă mai împuști o dată?” O umbră străvezie, purpurie, se ridică din trupul lui Antal și se duse lângă Silvana, care era trează, așezată pe un taburet, în fața unei oglinzi cu margini de nuc, sculptate. Îi puse mâinile pe gât și femeia le dădu deoparte, în gestul de a-și potrivi mai bine colierul. “Vedeți, nu mă suportă! I-e scârbă de atingerile mele. Toată viața nu a vrut decât banii zidiți odată cu umbra ta, Vlade! Bani care ne-au adus numai nenorociri! Și azi a venit și mi-a spus totul! Cum că a fost femeia ta, Toadere, cum că nu știu ce zapciu oltean a luat arme de toți banii…Cum că trebuie să rămânem împreună deoarece avem doi copii…Chiar credeți că veți cuceri Deva? A, dar văd că ești rănit, domnule Ispas…Cine te-a bandajat atât de prost? Ia zi, ai ucis pe cineva? Știi cum este? Sau ești viteaz numai când e vorba să te culci cu nevasta altuia? Ei bine, află că nu veți cuceri Deva niciodată! Eu însumi am vorbit cu Kelemen. E în fruntea celor trei mii de husari de la Oituz și vă va zdrobi fără milă! I-am zis că e ceva personal. Mâine, în zori, vei muri, ticălosule!” Sălăgean se apropie și mângâie părul Silvanei. Femeia trecu cu pieptenele prin plete de câteva ori. “Vezi, nu-i pasă nici de tine, nici de Antal.” Toader o cuprinse de subțiori și femeia suspină. O mângâie pe coapsele dezgolite și femeia gemu încet. “Ce are el și noi nu avem?” “Ți-am spus, lui nu-i pasă. Vrei să fii ca el? Nu vei putea niciodată. Dar am să fac altceva pentru tine.” Acum erau iar în căsuța din creierii munților. “Uite, asta e iarba fierului. Am să ți-o vâr sub pielea palmei.” Îi arătă o frunzuliță cu multe crestături, ca cele pe care le pictase el în biserică. “Acum vei putea deschide lacătul de la odaie numai cât îl vei prinde în palmă. Acum vei putea descuia simțurile oricărei femei când o vei mângâia cu mâna asta. Mâna stângă.” Îi luă mâinile și le puse pe sânii ei. Dreptul se încălzi și stângul rămase rece. Dreptul se întări și stângul rămase moale. Vlad făcu dragoste de două ori cu ea. “Mai ai de șapte ori.” “Vreau să intru în visul Monicăi Damadian. Adu ceasul! Potrivește umbra pe Monica!” “Atunci numai de șase ori!” “Atunci numai de șase.” Vrăjitoarea începu să-și miște șoldurile lucioase în ritmul unui cântec:
Cine-a făcut cu şase,
Io desfac cu şapte;
Cine-a făcut cu şapte,
Io desfac cu opt;
Cine-a făcut cu opt,
Io desfac cu nouă;
Cine-a făcut cu nouă,
Io desfac cu mânile amândouă.[3]
“E aproape dimineață. Te duc la Monica, dacă vrei.” Acum era iar la capătul străzii copilăriei lui. Monica Damadian stătea de vorbă cu un bărbat tânăr, bine făcut, cu favoriți castanii, tunși scurt. “E fratele meu, David.” Casele începură să se topească, ca și cum ar fi fost pictate cu vopsele de apă. Sălăgean vru să le țină pe loc, prinse pereții cu degetele, dar, încet-încet, se trezea.
*
– Ai grijă, Kelemen, ai grijă! Te-o fi făcut guvernatorul general, dar e suficient un cuvânt de-al meu ca să…
– Domnule Silaghi, fiți fără grijă! Rebelii nu mai au chiar atât de mulți oameni. Dacă ne-au înfrânt o dată, asta nu înseamnă că…
– Dar ce înseamnă, nevolnicule?
– Dar i-am bătut la Deva! Nu au putut lua orașul!
– Și de ce nu au putut?
– Pentru că nu au tunuri.
– Și atunci ce trebuie să faceți? Trebuie să te învăț eu?
– Să-i atragem în câmp deschis…
– Așa, măi…măi…
– Dacă nu l-ar avea pe Predoi cu ei…Zapciul ăsta are ceva cunoștințe militare…E umbra lui Ispas. Toader Ispas, căpetenia lotrilor! L-au zărit oștenii mei. Au ordin să-i țintească întâi pe ei.
– Probabil că te plătește bine Antal pentru asta. Ai mai tipărit portretele lor?
– Da, încă aproape o mie de foi.
– Așa! Au apărut și în jurnale?
– Da. Cele mai bune sunt desenele dumneavoastră. Noroc că v-a rămas mâna dreaptă! Și vă mai dau o veste bună, domnule: bătrânul acela, Ion Groparul, a fost împușcat între ochi la asediul Devei. A murit pe loc. L-am decorat pe căpitanul care a tras. Nu au apucat să-i ia trupul, așa că îl plimbăm prin sate, să-l vadă lumea.
– Și cum îl plimbați?
– La fel ca și pe alți rebeli uciși sau capturați. Prins în butuci.
– Nu, nu așa.
Silaghi sună din clopoțel, și, când valetul intră pe ușă, îi spuse:
– Cheamă-i pe frații Damadian! Ce m-oi fi încurcat și cu ăștia…Dar vor să-i găsească pe Sălăgean și pe Ion Groparul. Ar da orice pentru asta.
– Știu.
Monica veni îmbrăcată cu o rochie albastră din brocart, cu guler alb din dantelă. Se dăduse cu atât de mult fard, încât fața îi semăna cu o mască.
– Uite ce am aflat de la bravul general Kelemen: l-au împușcat pe Ion Groparul și acum îi plimbă stârvul prin sate, cu gâtul prins în butuci. Stiu că…
– Da, domnule Silaghi! A venit și ziua asta! Dar nu cu gâtul prins în butuci, ci spânzurat. Și nu cu orice funie, ci cu aceasta! Cu care mi-a luat umbra! De Sălăgean ați aflat ceva?
– Nu. Nu l-a văzut nimeni prin părțile astea.
David Damadian se așezase picior peste picior și dădea din ce în ce mai repede din pantoful de lac. Monica își izbea de palmă nodul funiei înnegrite de cât o strânsese în mâini în ultimele săptămâni.
– Ai spus că-l scoți și din gaură de șarpe, David!
Kelemen îl privi pe Damadian de parcă acum îl vedea prima oară.
– Ce mai faci, domnule Damadian? Chiar așa, intri fără să îmi dai bună ziua? Și asta după ce am luptat cot la cot?
David se înroși și părăsi camera, făcându-i semn Monicăi să-l urmeze.
– Ce tineri lipsiți de…Dar stai puțin, Miklós, eu vreau să te rog ceva. Dacă poți, prinde-l viu pe acel zapciu Predoi. Nu numai că, așa cum știe toată lumea, mă aflu în starea asta din cauza lui, dar banii erau la el în beci. Și nu avea cum să-i cheltuie pe toți pe arme. Cu câți panduri a venit? Maria a spus că erau vreo sută, iar fiecare căra câteva puști. Ia socotește! Mai rămân o grămadă de florini.
Ochii lui Kelemen sclipiră.
– Da. Dar va fi destul de greu. Și, cred că este momentul să vă spun, domnule Silaghi, că o grămadă de oameni știu că l-ați trimis pe Vlad Sălăgean în Moldova, și cu ce misiune. Acum, eu știu să-mi țin gura, dar…
– Și răsplata îți va fi pe măsură!
– Dumnezeule, nu-mi vine să cred! Chiar te-ai convins pe tine însuți că ai vreun drept asupra banilor ălora?
– Mai gândește-te, prostuțule! Ah, era să uit! Îi voi scrie agăi de la București. Nu se mai întoarce Predoi în târgul lui fără cătușe la mâini, chiar dacă scapă de aici! În sud iernile nu sunt atât de grele și poate că…Du-te acum, Miklós, du-te! Mă doare capul iar! Mă duc să-mi ia Maria sânge. Sper să nu mă lovească un alt atac de apoplexie!
Fără să se mai uite la husar, Remus Silaghi împinse ușa din lemn sculptat și se îndreptă spre scările ce urcau spre camerele de la etaj. Târa puțin piciorul stâng, iar cu mâna dreaptă se sprijinea de perete.
– Maria!
Degetele zgrepțănară coapsele unei Diane la vânătoare, pictură de van Dyck. Carnea avea culoarea fideșului. Parcă o și simțea caldă.
– Maria!
– Da, maestre,…vai!, nu vă simțiți bine?!
Fata își vârî trupul sub subțioara lui, sprijinindu-l, iar Silaghi îi prinse sânul în căușul palmei. Maria se înroși, dar nu se clinti. Îl mângâie pe obrajii pe care tot ea îi răsese dimineață cu grijă.
– Ce să fac?
– Ia-mi sânge. Sau nu, lasă…Dacă mor, măcar să…Îți amintești ce spuneam eu tot timpul, că peste două luni se va sfârși totul? Ei bine, acum au mai rămas mai puțin de treizeci de zile!
*
Toader Ispas privea morții de pe câmpul de bătălie. Câștigaseră, dar cu ce preț! Mare parte din brașovenii săi zăceau morți. Uite-l aici și pe flăcăul, aproape un copil de fapt, care spusese că este armean și că până atunci vânduse lumânări în biserică. Așa cum zăcea nu i se vedea jumătatea arsă a chipului. O ascundea zăpada. Așa cum avea să-l ascundă și pe el îndată: doi gropari, înarmați cu hârlețe, veneau deja spre leșul micuț, parcă împuținat și mai tare de spaima în care murise. Pentru ce venise acest copil? Pentru ce lupta? Avea el nevoie de pământ? Sau credea că victoria i-ar putea da o față lipsită de cicatrici? Toader își aprinse o pipă nouă, deși de abia terminase de fumat. Măcar el spera că dacă va câștiga va putea studia pictura la Viena. Măcar Ion Groparul se răzbunase pe cei care i-au luat pământul, chiar dacă era prea bătrân să mai țină coarnele plugului. Dar acest copil? Și pe cine se răzbunase Ion Groparul? Oare chiar husarul acesta, ce zace cu fruntea sfărâmată de gloanțe, chiar el să fi semnat actele ce i-au sărăcit pe moții din Apuseni? Sau a putut avea vreun amestec? Nu cumva pe vremea aceea era doar un copil ce nu se gândea decât la jocul cu mingea?
– Auzi, Nicolae?! Eu nu voi ucide niciodată un om. De ce să ajung nebun? Așa, ca Ion Groparul? Sau ca Silaghi?
– Sau ca mine, nu? Păi atunci, nu ai ce căuta la război, măi băiete! Trebuia să stai acasă.
– Păi adevărul este că nu trebuia să vin. Numai moții au de ce lupta. Restul…
– Dar tu nu știi ce vrea Horia? Ce i-a cerut Împăratului?
– Ba da, drepturi pentru români. Asta vreau și eu, dreptul de a mă duce la Viena să studiez, ca și ungurii, ca și sașii…De asta sunt aici, de asta lupt, dar…Nu știu cum să-ți spun…Nu prin omoruri se clădește ceva!
– Și totuși, ca zidurile unei case să dureze, trebuie să-i zidești o umbră la temelie. Altfel se va nărui. Așa și cu o țară, cu un popor. Noi suntem umbrele de care vor avea nevoie românii! Numai să nu ne uite…
– Nu ne vor uita. Dacă scap cu viață, voi picta tot ce am văzut aici!
Zapciul se uită la el zâmbind.
– Eh, băiatule, eeeh…Hai să mâncăm ceva. Uite că au aprins focurile!
Rebelii frigeau bucăți mari de pastramă. Se apărau de gerul iernii unii cu sumane, alții aveau cojoace mițoase, alții uniforme din postav gros luate de la austriecii uciși. Cu toții aveau puști, deoarece Nicolae Predoi avea grijă tot timpul să cumpere arme și muniție cu banii zidiți lângă umbra lui Sălăgean. Le aduceau negustorii polonezi, greci, nemți…Aur să capete, că își riscau ei viața pentru el…Rebelii uciși în luptă erau înlocuiți permanent de țăranii care soseau ca fluturii atrași de lumina unei flăcări. Doar țara avea nevoie de umbre…
– Și cum vrei tu, Toadere, să lupți fără să ucizi?
– Așa cum am făcut și până acum: trag la grămadă, sau dacă țintesc, țintesc la picioare. Lovesc numai la garda sabiei…
– Va veni o vreme când nu vei mai fugi.
– Dar nu fug!
– Ba da!
– Nicolae, călăresc în frunte de fiecare dată!
– Și dacă nu aș fi eu să-i împușc pe cei care te țintesc, acum ți-aș mânca din colivă. Mai gândește-te!
– Și care crezi că vor fi fructele urii, ale uciderilor? Doar tu mi-ai povestit cum a zis Moș Ion: “Hai la caș roșu!”
– Eu nu zic că nu ai dreptate, dar nu știu dacă se poate o lume așa cum vrei tu. Și dacă m-ai stârnit…De fapt, oricum voiam să-ți spun. Să știi că nu suntem chiar niște neica-nimeni pentru austrieci, Ia privește aici.
Scoase din buzunar o foaie mototolită pe care, după ce a despăturit-o, au apărut chipurile lor și ale lui Ion Groparul.
– Au găsit-o flăcăii la un husar mort.
– Ah, deci de asta a căzut Moș Ion printre primii! Și tu mă veghezi tot timpul, Nicolae! Mulțumesc! Ce pot face pentru tine? Cum să mă revanșez?
– Ei, lasă, am să mă gândesc ș-am să-ți spun. Acum nu-mi vine-n minte.
Toader se ridică în picioare și făcu câțiva pași, izbind cu cizmele în pământul înghețat, ca pentru a se încălzi.
– Chipul lui Horia nu îl au?
– Ba da. Și pe al căpitanilor lui. Ți-am spus că am ajuns oameni de seamă!
– Și pe tine cum de nu te-au lovit gloanțele?
– Eu am iarba fierului, Toadere! Uite, îți dau și ție câteva rămurele, Ia zi după mine:
Iarba fiarelor
Şi-a zburătoarelor,
Doamnă vie
Şi aurie,
Scuturi din aripi
Şi zbori
La Pădurea Albă,
Să şoimeşti şoimi albi.[4]
Zapciul suflă de trei ori peste frunzulițele cu multe crestături.
– Gata, de acum nu te poate lovi glonțul, nici tăia sabia. Ca să nu mai zic că vor suspina toate domnițele după tine! Dar de asta nu ai tu nevoie, din câte am băgat de seamă!
Toader se mai uită o dată la hârtia boțită.
– Dar cine a făcut asta?
– Dar ce? Nu ne-am făcut prieteni destui? Așa, de pe la Silaghi încolo…
– De ce nu l-ai omorât?
– Și să le fi omorât și pe femeile alea? Pe Silvana? Nu te văd prea supărat că nu mai e cu tine…
– I-am visat într-o noapte. Pe ea, pe Antal…groful era bine sănătos, s-ar putea să nu fi murit. Era și Sălăgean, cu o femeie despuiată. Mă amenințau, ziceau că o să mor.
Predoi tresări și își făcu cruce.
– Despuiată, zici?
– Da. Și, uneori, apărea un cotoi uriaș, brumăriu, care îi frământa sânii cu labele, cum fac pisoii când sug.
Zapciul se albi la față și începu să spună grăbit o rugăciune. Se duse la căruță și scoase de pe undeva o botă uscată pe care o aruncă în foc.
– Cu bățul ăsta i-a măsurat umbra Ion Groparul lui Sălăgean. Așa, acum nu mai există, cine știe ce se mai putea face cu el…Să știi, Toadere, că Sălăgean e în legătură cu o vrăjitoare periculoasă. Își poate deochea dușmanii: pe tine, pe mine, pe fătuța aceea din Sibiu căreia i-au furat umbra…Pe Silaghi, pe care îl urăște…
– Și ce facem?
– Ne rugăm la Dumnezeu!
Se duse iar la foc și începu să-l scormonească. Scânteile se amestecară cu ninsoarea ce începuse de puțin timp. Dintr-o dată își trase o palmă peste frunte.
– Ptiu! Păi pe mine mă făcu muica oltean, mă, nu ca pe tine! Cum să nu avem ce face? Păi tu ești spân de felul tău sau îți razi barba? Ia mai lasă briciul ăla să se odihnească! Ierți și cureaua de-atâta toceală…Hai, c-așa am să fac și eu!
*
Marius Silaghi se sili să zâmbească.
– Ne pare rău că ne părăsiți atât de curând, domnule Damadian. Și mai cu seamă dumneavoastră, frumoasă domnișoară! Dar…
– Dar nu mai avem ce face aici, domnule Silaghi!
– Cum spuneți…cum spuneți. Dar cum rămâne cu afacerile noastre? Cam merge în pierdere investiția de la fabrica de bere. Nu că nu s-ar vinde licoarea, dar pierderea cu demolarea nu se…
– Voi renunța la zece procente din partea mea. Vă voi trimite hârtiile întocmite cu notarul.
– Cincisprezece!
– Fie și așa. La revedere.
– La revedere.
Unul din valeți le cără bagajele până la trăsura neagră și încăpătoare. Când să se urce, Monica alunecă pe gheață și se prinse de portiță ca să nu cadă. Fratele său îi spuse ceva, Marius Silaghi nu putu să audă ce de la fereastra de la care îi privea.
– Păcat că au plecat. Eu credeam că frumușica asta va alege pe unul dintre noi.
Adam Silaghi venise lângă frate-su și petrecea și el cu privirea trăsura ce se hurduca pe drumul înzăpezit.
– Dacă nu pe amândoi, măi mototolilor! Vă mănâncă gâștele din traistă, ăsta-i adevărul! Las’ că vine ea sora voastră! Vă arată ea testament!
– Chiar crezi că o să țină cu tine, babornițo?
– Cât crezi că mai ai până te aruncăm în stradă, cotoroanțo? Vezi bine că acum tata o preferă pe strâmba aia!
Sofia ieși trântind ușa din camera în care intrase pe nesimțite.
– Cât crezi că mai are bătrânul?
– Dumnezeu știe, poate să trăiască chiar mai mult ca noi. Ai văzut și tu ce-a spus doctorul…
– Dar ziceai că dacă nu e în toate mințile…
– Nu e chiar așa simplu. Trebuie proces, martori…Și cuvântul cel mai greu l-ar avea doctorii. Iar cum ei se tem să nu pățească la fel dacă ar exista un precedent…Așa ceva s-ar putea face mai degrabă după ce s-ar pierde…
– Atunci…
– Iar vorbești prostii? Vezi că…
Marius îi dădu lui Adam o pălmuță peste chelie, iar acesta se înecă cu vișinata pe care tocmai începuse să o soarbă.
– Cel mai bun martor precum că tata nu e în toate mințile ar fi Maria.
– Îhî…
*
Era o iarnă grea și la Iași. Crengile pinilor, pline de ace înghețate, semănau cu niște cozi stufoase de lup. Ramurile dezgolite ale teilor, încărcate de zăpadă, scriau mesaje îngrijorătoare pe cerul întunecat. Nu era departe cea mai scurtă zi din an, și un lampagiu zgribulit deja aprindea felinarele mari, ce aruncau o lumină galbenă și lungeau umbrele, deși nu trecuseră multe ceasuri de la amiază.
– Vezi, agă, noi întotdeauna ne-am înțeles bine. Sper că vei accepta din partea mea acest modest dar.
Turcul scormoni în punga incărcată cu monezi din aur.
– Să vedem, dragă prietene, cum pot să te ajut să ieși din acest bucluc. Dacă nu ne-am cunoaște din copilărie…
– Așa este, Ibrahim, îți amintești de smochinul acela…
– Istanbulul e departe, Alexandre. Departe, ca și copilăria noastră. Acum nu mai avem mult pănă ne vom afla, în sfârșit, odihna. Poate ar trebui să te împaci cu gândul ăsta. Dar tocmai pentru că e atât de departe, veștile ajung mai greu…
– Și pot fi aduse puțin din condei, ca să zic așa…
– Fapt este că Măritul Sultan e supărat pe tine. E a doua oară când te plângi de ambasadorul Raicevici! Cum ai putut face așa o prostie? Dacă ai văzut că prima dată…
– Da, știu, de aia mi-ați spus Deli-bei. Numai că prima dată am scris scrisoarea cu mâna mea, pe când a doua oară a scris-o boierul Dimitrie Gane.
– La dictarea ta!
– Asta-i, că nu la dictarea, ci la sugestia mea. Iar el a înflorit cât a vrut…
Aga începu să se plimbe prin sala tronului.
– Să văd ce pot face. Nu știu dacă ține…
– Unde mai pui că s-a înțeles cu austriecii, acolo, la Oituz! De fapt, erau înțeleși de mult. Este unul, în Cluj, Remus Silaghi. Pictor. Cum ajunge să stea de vorbă cu cei mai importanți oameni din Europa, nu știu! Dar el e cheia și lăcata pentru toate! Nu ar fi rău să-i închidem gura!
– Îl știu. Am să mă ocup de asta, se poate face!
– Și poate îl lămurești pe Sultan, Ibrahim, să mai închidă o data ochii, să mă lase să cuceresc Transilvania. Imediat după deszăpezire…
– Nu cred.
– Vreau să iau Bucovina înapoi. Și Maramureșul a fost al Moldovei. Iar Ștefan cel Mare avea cetatea Clujului și pământurile din jur. Dacă Moldova e mai mare, veți primi și voi bani mai mulți!
– Eu nu sunt naiv, Alexandre. La asediul Vienei ați stat deoparte. Iar valahii au tras cu ghiulele umplute cu paie. Voi, moldovenii, ați uitat că, numai cu puțin timp înainte, v-am ajutat să cuceriți țara cazacilor!
Vodă Mavrocordat își aprinse narghileaua.
– Știi că spătarul Gane se vrea domnul Moldovei? Știi că umblă deja cu botine căptușite cu postav roșu? Nu crezi că se va alia cu habsburgii?
– Și ce pot…Bine, voi porunci să fie ucis! Dar nici tu nu vei scăpa. Așa cum bănuiești, am fost trimis să te mazilesc.
– Lămurește-l pe Sultan că îi sunt credincios. Și poate că acceptă măcar să-i susțină pe rebelii lui Horia. Negustorii turci ar putea să le vândă arme. Și dacă la primăvară nu se va putea să-i sprijin cu moldovenii mei, plec de bunăvoie de la domnie. A, și să-ți mai arăt ceva!
Își scoase calpacul verde, uriaș, tivit cu blană de jder.
– Precum vezi, căptușeala este din atlaz roșu. Numai mie mi se cuvine. Pentru boieri este hotărâtă culoarea albă. Ei bine, Gane poartă un calpac aproape la fel de mare ca al meu, tot verde, și, culmea, căptușit cu roșu!
*
Era ora prânzului și zăpada de pe copaci sclipea sub razele soarelui. Un sloi ce părea un animal cu capul desprins de trup plutea pe apa Someșului. Nicolae Predoi văzu păsări ce se ridicau dintre brazi și le făcu semn pandurilor să nu mai vorbească. Se baza tot pe oamenii săi, soldați instruiți. Chiar în acea zi îi învățase pe câțiva moți cum să împungă caii în piept cu lancea sprijinită de umărul unui camarad. Dar arta militară nu se putea deprinde în câteva zile. S-au apropiat cu grijă, din direcția vântului, alegând locul cel mai înalt. Iată-i! Erau, ca și ei, o patrulă de cercetare. Tot ca și ei, erau conduși de un gradat. Dar austriacul era chiar un ofițer de rang superior, poate chiar un general. O spuneau tricornul negru cu pene albe și multitudinea de decorații ce îi sclipeau pe piept.
– Cel moțat e al meu! șopti Predoi. Fiecare să își ia un om, de la stânga la dreapta. Trageți imediat după mine!
Înfipse iataganul în zăpada înghețată, îngenunche, potrivi țeava lungă a flintei în urechea cuțitoiului, ochi și trase. Urmară alte nouă bubuituri. Primul se prăbuși generalul Kelemen, cu o gaură în mijlocul frunții.
– Asta-i, mă, că nu mor caii când vor câinii!
*
– Mama, știi ce mi-a spus Emese? Că trebuie să-mi găsesc un drăguț încă de pe acum, pentru că altfel, atunci când voi crește, nu voi mai avea cu cine să mă mărit. Și că toți bărbații sunt pe cât de proști, tot atât de ticăloși.
– Cheamă-l pe tata la masă!
– Și tata e tot așa?
– Ți-am spus să-l chemi…Antal! Antal! Emese, unde e stăpânul?
– În grădină. Stă acolo de mult timp.
– Să știi că dacă-i mai spui prostii fetei te dau afară. După aia n-ai decât să-ți găsești ce fel de bărbați vrei!
Silvana își aruncă blana pe umeri și ieși așa, în pantofi. Zăpada îi trecea de glezne.
– Ce faci aici?
Antal ținea în mâna stângă un ceas de buzunar obișnuit, iar în dreapta cadranul solar miniatural pentru care Vlad Sălăgean îl invidiase atât, încă din copilărie.
– Acum este ora doisprezece, iar umbra acului indică ora trei. Tot atât arăta și acum o oră. Și doar i-am făcut corecția pentru iarnă. Întâi am crezut că s-a strâmbat acul, dar acum mă gândesc că s-a strâmbat lumea.
– Păi eu văd că arată corect…Hai în casă, nu mai sta în frig!
Silvana încercă să-l apuce de braț, dar Antal se feri.
*
Satul de la poalele munților era prins în strânsoarea iernii. Casele păreau acoperite cu plăpumi albe, grele. Starostele le spusese că pe așa zăpezi nici vorbă să plece poștalionul spre Bucovina. Vizitiul stătea la han, pe cheltuiala neamțului care avea afacerea. Aștepta să se îndrepte vremea. Să stea ninsoarea, să se oprească viscolul, să nu se mai strângă neguri pe crestele munților.
– Omule, îți dau zece florini! Zece! E vorba doar de câteva ceasuri! îi spusese David Damadian.
– Adică viața mea valorează bani? Dumneata, domnișorule, nu știi ce înseamnă vreme rea în munții ăștia! Ia taci puțin! Ascultă! Auzi lupii? Dacă ne prinde un vârtej de zăpadă, nu ne mai putem mișca, și lupii mușcă din noi din toate părțile!
– Ziua-n amiaza mare?
– Ziua-n amiaza mare! Dacă se poate numi amiază la timpul ăsta, că e aproape la fel de întuneric ca noaptea! Se apropie cea mai scurtă zi din an, domnișorule.
David începu să țopăie ca să se încălzească. Mâinile albe și fine le ascundea într-un manșon de blană.
– Chiar nu se poate face nimic?
– Chiar nimic.
– Și pierde neamțul vostru bani? Nu a găsit o soluție să meargă poștalionul și pe vreme rea? Câte scrisori s-au strâns până acum?
– S-a gândit el, nu-i vorbă, dar…Vrea să cumpere o sanie mare. A adus deja niște câini din meleagurile de la miazănoapte, câini de sanie. Ia hai să ți-i arăt! Au ochii albaștri, ca ai celei mai fermecătoare domnițe. Nu s-a mai pomenit așa ceva!
Porniră amândoi spre casa unui gospodar. Într-un țarc mare fugeau vreo douăzeci de câini de sanie, cenușii, cu ochi albaștri luminați de inteligență. David îi privi cu interes.
– Și ăștia nu se pot lupta cu lupii? Dacă pornim călare, eu și sora mea, nu putem să-i luăm cu noi? Vi-i aducem când…
– Ha, ha! Nu le-ajunge lupilor nici pe-o măsea! Nici nu se vor obosi cu ei, pentru că potăile aste vor fugi scheunând numai când le vor simți mirosul. Are el stăpânul altceva, dar nu ți-i dau, fiindcă îmi pierd slujba dacă…
– Ce are?
– Nimic!
– O sută de florini!
– Hai să-ți arăt!
Îl duse la altă îngrăditură. Zece câini uriași, mari aproape cât niște asini, negri, îi priveau cu ochii lor roșii.
– Fantastic! De unde îi are pe ăștia?
– Tot de la miazănoapte, are el mușterii lui…Îți plac? Mi-a spus că sunt câini de luptă. Sunt antrenați să sfâșie oameni. Sunt conștienți de puterea lor. Nici nu le pasă de noi. Ia fii atent!
Fluieră de două ori, și-i făcu semn unui dulău să vină, dar acesta nici nu se clinti. Clipi o singură dată, acoperindu-și pentru o clipă sângele ochilor.
– M-a învățat cum să-i antrenez. Nu ascultă decît de mine, dar, și de mine, doar când sunt flămânzi. Azi tocmai le-am dat de mâncare. Ăștia într-adevăr pun lupii pe fugă.
Vizitiul se opri și se uită la Damadian, așteptând.
– Cât vrei?
– Două sute cincizeci.
– Ești nebun, omule? Vrei o avere? Ce, vrei să nu mai muncești până mori?
– Nu asta vrea oricine, domnișorule?
– Dar stai cu noi în Iași până ne rezolvăm treburile! Ne și aduci înapoi!
– Pe cheltuiala matale!
Îi întinse o mână mare și bătucită, dar David îi spuse:
– Atunci ne-am înțeles, după care se răsuci pe călcâie și se îndreptă spre han.
– Mâine la al treilea cântat al cocoșilor!
La cină le-au servit o friptură de mistreț în sânge. Monica luă o bucată de carne în furculiță, se uită la ea, apoi spuse:
– Ți-am mai spus, parcă mușc din Sălăgean! Se apropie cea mai scurtă zi din an, două luni de când mi-a furat umbra. Ori mor eu, ori moare el! Gândul că îl voi ucide îmi face poftă de mâncare. Poate nu sunt atât de bolnavă, David, poate nu am rac. Poate mă voi înzdrăveni!
David îi turnă un pahar de vin rubiniu.
– Uite, bea! Îți va mai colora obrajii.
– Ce roșu e! Parcă e sânge!
Noaptea avu un vis. Se făcea că fugea în mijlocul unei haite de lupi. Era și ea lupoaică. Au pătruns în pădurile înghețate de brad la care se uitase toată ziua. Au urcat gâfâind coasta muntelui, până la o cocioabă din mijlocul unei poieni. Înăuntru ardea focul și Sălăgean făcea dragoste cu o femeie despletită. Doi cotoi mari dormeau pe sobă, nesinchisindu-se de prezența lupilor. Femeia și-a lungit gâtul, scoțânduși capul de sub spatele asudat al lui Sălăgean. Buzele i-au prins a murmura:
Pocitură albă,
Pocitură neagră,
Pocitură viorintă,
Pocitură roşie,
99 de pocituri!
Pe Vlad l-aţi întâlnit,
Sângele i-aţi beut,
Carnea i-aţi mâncat,
Vârtutea i-aţi luat:[5]
“Ca o lupoaică ești, fată! Nu tu ai să mănânci carne din Vlad, ci eu din tine!”
S-a întors și Vlad, răsucindu-și mușchii puternici.
“Ce cauți aici? Pleacă! Uite cum trebuie să arate o femeie! Și ce trebuie să facă! De asta aveai gura plină de venin! Dar acum nu mai ai nicio putere asupra mea! Nu-mi mai pasă de tine nici cât negru sub unghie!”
S-a întins din nou pe carnea vrăjitoarei, coapse peste coapse, pântece peste pântece, piept peste piept, răsuflare peste răsuflare, palme deschise peste palme deschise.
Cine-a făcut cu opt,
Io desfac cu nouă;
Cine-a făcut cu nouă,
Io desfac cu mânile amândouă.16
Monica se trezi plângând, mult înainte de cel de-al treilea cântat al cocoșilor, și nu mai adormi la loc.
– Plecăm cu trăsura?
– Nu, domnișorule. Călare. Doar nu vrei să…
– Bine, bine! Vorbește mai puțin!
David Damadian schimbă cremenea pistoalelor. Își luase patru, două la brâu și două în cizme. La oblânc avea flinta.
– Îi rup ăștia pe lupi! Ia te uită, nu știam că ăsta e șeful!
Unul din dulăii negri, negru ca noaptea ce nu voia să se ridice, fugea înainte și se întorcea cu pași săltați, speriind caii. Părea că se amuză. Vizitiul aprinse o torță.
– Haidem. Faceți-vă cruce!
Copacii de pe marginea drumului erau toți aplecați spre miazăzi, ce parcă ar fi vrut să se desprindă din pământul înghețat și să fugă. La lumina torței, zăpada de pe ei avea luciri roșiatice.
– Începe să ningă! Poate e mai bine să ne întoarcem!
– Nici gând! Unde ți-e curajul? Și apoi, renunți la bani?
– Conașule, dacă ești mort nu-ți mai trebuie bani, dar văd că pentru tine astea nu sunt încă decât niște vorbe…
Dulăii fugeau pe lângă cai, prelungind umbrele lăsate de copaci. De abia peste două ceasuri începu să se lumineze de ziuă. Apărură stâncile, încrețite ca obrajii unei bătrâne. Departe, un pod de piatră, suspendat la înălțime, părea că leagă două lumi. Dinspre valea din stânga se auzi un urlet de lup. Îi răspunse un altul. Și încă unul.
– Mă mir că se cheamă așa târziu, după ce s-a luminat.
– Ne-au lăsat să intrăm în regatul lor.
– Hai, băiete, caută! Și tu! Adu!
Doi dintre dulăii negri porniră în salturi spre brazii înghețați.
– Să vedeți acum minune!
Au călărit un timp în liniște, păziți de restul câinilor. Picioarele cailor se afundau în zăpadă până la genunchi. Vizitiul le arătă un semn roșu pe un trunchi de brad.
– Dacă nu ar fi semnele astea aș rătăci drumul. Viscolul ăsta…Vedeți și voi, pe unde sunt brazii mai rari nămeții acoperă totul. De pildă, acolo e o prăpastie, vă spun sigur. Dar acum zici că e piața sfatului…
După vreun sfert de ceas crengile unui tufiș se despărțiră și unul din câinii uriași se arătă într-o ploaie de zăpadă. Ținea în gură o labă însângerată, acoperită cu blană cenușie.
– Bravo băiete, bravo!
Vizitiul scoase o bucată mare de zahăr din cobur și i-o aruncă. Câinele lăsă prada pentru o clipă, dar mârăi când ceilalți dulăi se apropiară să i-o ia.
– Încep și eu să cred că sunt buni de ceva zăvozii ăștia nemțești.
– Dar celălalt?
– Se întoarce și celălalt. Și dacă nu…Dacă nu, văd lupii că îi pot învinge și s-a zis cu noi!
– Să dăm pinteni cailor!
După o jumătate de ceas se iscă un vârtej de zăpadă atât de năprasnic, că trebuiră să se oprească. Perdelele albe acopereau totul și ace de gheață le zgâriau obrajii.
Când pe drum
Plecam:
Ţapii sbierau,
Mâţii se smiorau,
Lupii urlau
Cânii lătrau,
Smoala mă negrea,
Toţi de mine fugea…»
Io plângeam,
Mă văieram,
Nime’n lume
Nu m’auzea,[6]
– Să ne adăpostim! spuse vizitiul apărându-și fața cu brațul.
Dulăii uriași schelălăiau ca niște cățeluși, iar caii nechezau și se ridicau pe picioarele din spate.
– Monica, descalecă și ține-l de dârlogi!
O altă tromba de zăpadă se iscă și începură amândouă să-i împingă, ca două palme gigantice, albe și aspre. Îi purtară spre o poiană înconjurată de brazi, care rămânea neatinsă de vreo adiere, deși vârtejurile de zăpadă păreau că vor să smulgă din rădăcini copacii ce o mărgineau.
Că ieu m’am sculat,
Cu cuţitu te-am tăiat,
In hăi munţi
Cărunţi
Te-am mânat,
Unde cocoş n’a cântat,
Voinic earba n’a’călcat,17
În mijloc văzură o casă mare de bârne groase, cu etaj și multe acareturi. Lucarnele erau în formă de ochi. Porțile largi se deschiseră. O femeie micuță, încă tânără, le făcu semn cu mâna.
– Intrați, adăpostiți-vă! Numai vă rog să lăsați câinii înafara gardului, îmi sperie pisicile! Caii pot intra, acolo e grajdul! Am și niște fân bun pentru ei. Și apă, de fapt aici e un han.
– Eu nu intru! Mi-ai apărut în vis azi-noapte în vis și m-ai amenințat!
– Nu intra, domniță! N-ai decât! Oricum, dacă te interesează, eu nu te-am visat!
– Hai, Monica, vezi că se apropie furtuna!
– Și câinii?
– Lasă-i, Dumnezeu cu ei, hai înăuntru!
Intrară într-o sală mare, despărțită în două de o bancă lungă de lemn, fără picioare, pornită direct din podele. În dreapta era o masă așternută cu damasc, cu un sfeșnic cu trei brațe, ale cărui lumânări erau aprinse. Un castron cu ciorbă aburindă era așezat pe mijloc.
Dar tu să-mi apuci
Cătră mâna dreaptă,
Că-i calea curată,
Cu boi albi arată,
Cu grâu semănată,
Și-s tot mese-ntinse,
Cu făclii aprinse.[7]
Hangița puse pe masă o vază cu flori, niște brândușe proaspete.
– Așazați-vă aici, domnilor. Așa e obiceiul la mine în han, ca bărbații să stea la dreapta, și nu la aceeași masă cu femeile.
– Brândușe la vremea asta?
– Da, anunță o toamnă lungă și blândă. Le-am ținut în gheață, într-o peșteră.
– David, brândușa e floarea morților!
– Dumneata, domnișoară, poftește la masa din stânga. Deretic imediat și-ți aduc de mâncare.
Și noi te rugăm
Cu rugare mare,
Cu strigare tare,
Samă tu să iei,
Sama drumului,
Și să nu-mi apuci
Cătră mâna stângă
Că-i calea nătângă,
Cu bivoli arată,
Cu spini semănată,
Și-s tot mese strânse,
Cu făclii stinse18
– Îți aprind imediat lumânările, e întuneric, afară e furtună.
Le aprinse, dar flăcările lăsau umbre ce mușcau din mâinile Monicăi.
– David, mi-e frică!
Sofia veni și se așeză lângă ea. Purta o rochie lungă de mătase albă și mănuși roșii până la coate. Buzele îi erau vinete și ochii măriți.
– Pleacă dacă mai poți, fetițo! Pleacă!
Monica vru să se ridice, dar picioarele nu o ascultau. Sofia se întoarse pe jumătate și i se adresă lui David:
– N-ai decât să-l omori pe Sălăgean, mie, acum, nu-mi mai trebuie! Chiar dacă bietul Remus nu mai știe ce semnează, deși i-a rămas dreapta teafără!
Hangița veni cu un platou cu friptură și o carafă cu vin roșu. Când dădu cu ochii de Sofia, începu s-o pălmuiască.
– Pleacă la grajd, babornițo, și ai grijă de armăsari! Dar ai grijă, nu-i folosi pe post de ibovnici!
Se întoarse apoi spre Monica:
– Mănâncă, stârpitură, e carnea bărbatului meu!
Nu muşcă ca şerpele,
Nu zgrăbălă ca mâţul,
Nu urlă ca lupul
Io cu limba te-am descântat,
Cu cuţitul te-am tăiat,
Capul ţi l-am retezat,
Rădăcinile ţi le-am tăiat,
In munte te-am mânat,
În muşchi te-am muşchiat
Şi ’n piatră te-am băgat![8]
Pănă să apuce Monica să spună ceva, camera se roti în jurul băncii din mijloc, ca în jurul unui pivot. Acum stăteau toți cu capul în jos, dar nici tacâmurile nu cădeau de pe mese, nici scaunele nu se desprindeau de pe podea. Dar de fapt nici nu mai exista podea, vedeau ca prin oglinda unui lac înghețat lumea de deasupra. Care de fapt era cea veche, pe care o știau prea bine, din care tocmai se desprinseseră. O haită mare de lupi cenușii umplea poiana. Câțiva sfâșiau trupul înghețat al Monicăi.
Pe cap
Piele de ţap,
Pe mânuşiţă
Piele de mâţă,
Pe trup
Piele de lup,
Pe tălpi
Nojâţe de câne.19
Uriașii câini negri zăceau cu mațele scoase pe zăpadă. David Damadian și vizitiul rămăseseră în picioare.
– Vă mai dau o șansă. Dar dacă nu renunțați la răzbunare și la lăcomie, veți păți la fel. Caii mi-i lăsați mie, trebuie să vă plătiți mâncarea.
Hangița își fixă ochii negri în cei ai vizitiului și acesta se trezi în patul lui, în satul de la poalele munților, dârdâind și cu plapuma trasă până la bărbie. Îl prinse apoi pe David de bărbie și îl obligă să se scufunde în noaptea ochilor ei. Bărbatul se pomeni în casa sa din Sibiu, zăcând pe podea, singur în cameră. Își pipăi brațele, picioarele, fața.
– Mamă, tată!
Din trei salturi urcă scările.
– David, când te-ai întors? Unde e Monica?
[1] Flori alese din poezia populară. Poezia obiceiurilor tradiționale. Ediție îngrijită de Ioan Șerb. 1967, Editura pentru literatură, pag. 248.
[2] Flori alese din poezia populară. Poezia obiceiurilor tradiționale. Ediție îngrijită de Ioan Șerb. 1967, Editura pentru literatură, pag. 253.
[3] Poezii poporale din Banat, III, Descântece, adunate de E. Hodoș, Editura “Asociațiunii”, Sibiu, 1912, Tipografia Arhidiecezană, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_134139_1912_003.pdf, accesat aprilie 2020.
[4] http://epochtimes-romania.com/news/iarba-fiarelor–165220, accesat aprilie 2020
[5] Poezii poporale din Banat, III, Descântece, adunate de E. Hodoș, Editura “Asociațiunii”, Sibiu, 1912, Tipografia Arhidiecezană, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_134139_1912_003.pdf, accesat aprilie 2020.
[6] Poezii poporale din Banat, III, Descântece, adunate de E. Hodoș, Editura “Asociațiunii”, Sibiu, 1912, Tipografia Arhidiecezană, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_134139_1912_003.pdf, accesat aprilie 2020.
[7] Călinescu G. Istoria literaturii române. Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1964, pag. 52.
[8] Poezii poporale din Banat, III, Descântece, adunate de E. Hodoș, Editura “Asociațiunii”, Sibiu, 1912, Tipografia Arhidiecezană, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_134139_1912_003.pdf, accesat aprilie 2020.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.