TRUPUL PLIN DE NEMURIRI
Mi-au zis să mă opresc din a simți
Toată întunecimea nopții grele
De ce contemplu abisu’-n poezii
De ce creez atâta prin durere?
M-au pus la zid: că-s o neînțeleasă
Că mă afund prea mult printre trăiri
Mi-au zis să fiu mai simplă și mai ștearsă
Deși mi-e trupul plin de nemuriri
Eu cred că m-ar fi ars chiar și pe rug
De-ar fi aflat vreodată că în mine
Se zbat ca monștri versuri și se-mpung
Cu sulițe-otrăvite printre rime
Se-ntreabă lumea toată cea străină
De ce-mi sunt casă tristele tăceri
De ce scriu despre neant și despre vină
Și-mi fac veșmânt din falnice dureri
Auzi la ei! Să sting din ochi văpaia
Și din condei să șterg acest blestem
Care îmi umple sufletul și-odaia
Și-așterne viață în acest poem
Ce-mi pasă mie că n-aveți simțire
Că nu v-oți fi târât printre noroaie?
Mi-e ridicarea sfântă tânguire
Iar glasul meu stă-n picături de ploaie
Mi-s tălpile purtate pe-alt tărâm
Și sufletul meu e așa departe
De-această lume-n care mă sfărâm
De voi, de mine, când alerg spre noapte…