Binka Zhelyazkova – „Am fost tineri” (1961) (Retrospectiva criticii românești)

****

Informația Bucurestiului, 21 iulie 1961, p.2

Recent a fost terminat filmul „…Și eram tineri”, adevărat poem cinematografic dedicat luptătorilor antifascişti ai generaţiei mature. Titlul filmului nu este decât un vers împrumutat dintr-un cunoscut poem, tălmăcit şi în româneşte, al marelui poet revoluţionar bulgar Nikola Vapţarov. Cineaştii au năzuit să realizeze o transcripţie cinematografică a nemuritoarei poezii a lui Vaparov. Autorul scenariului este Hristo Ganev, care a semnat şi scenariul neuitatului film bulgar „Cântec despre om“, închinat de asemenea lui Vapţarov. Binka Jeliazkova, realizatoarea filmului, face parte din generaţia căreia filmul îi este dedicat.

 

****

FESTIVALUL FILMULUI DE LA MOSCOVA: Premiile (Contemporanul, 28 iulie 1961, p. 5)

Medalia de aur pentru înalte calităţi artistice : „CE TINERI AM FOST” (R. P. Bulgaria) Scenariul – Hristo Ganev; regia – Binka Jeleazkova; operator – Vasli Holioşcev; compozitor – Simeon Piroukov; pictor – Simeon Halacev. Distribuţia: Veska – Sumiana Karabelova; Dimo – Dimitar Buinozov; Mişka – Gheorghi Naumov; Asen – Ivan Trlionov; Mladen – Gheorghi Gheorghiev; Ţveta – Liudmila Ceşmegieva. Istoria eroismului unor tineri luptători antifascişti. Autorii s-au străduit să realizeze o cât mai autentică imagine a vremii pe care o descriu: filmul este interpretat cu multă sobrietate. Sensibilitatea tinerei regizoare Binka Jeleazkova se face simţită şi în îndrumarea interpretării şi în alcătuirea unor imagini cinematografice de mare intensitate emotivă. Filmul „descoperă“ două actriţe talentate: Rumiana Karabelova şi Liudmila Ceşmegieva.

 

****

Cu prilejul celei de a 17-a aniversări a eliberării Bulgariei de sub jugul fascist – Spectacol de gală cu filmul „Am fost tineri“  (Munca, 8 septembrie 1961, p.2)

Cu prilejul celei de-a 17-a aniversări a eliberării Bulgariei de sub jugul fascist, Ministerul Învăţământului şi Culturii a organizat joi seara, la cinematograful „Patria“ din Capitală, un spectacol de gală cu filmul „Am fost tineri“, o producţie a studiourilor bulgare, distins cu medalia de aur la Festivalul internaţional al filmului de la Moscova 1961 pentru înalte calităţi artistice.

La spectacol au asistat reprezentanţi ai conducerii Ministerului Învăţământului şi Culturii, Ministerului Afacerilor Externe, Institutului român pentru relaţiile culturale cu străinătatea, oameni de artă şi cultură, un numeros public.

Au fost de faţă Ivan Kinov, ambasadorul R. P. Bulgaria la Bucureşti, membri ai ambasadei şi alţi membri ai corpului diplomatic.

Tov. Marin Stanciu, director general adjunct al Cinematografiei, a vorbit despre succesele obţinute în toate domeniile de activitate de poporul bulgar în anii de după eliberare şi a prezentat publicului pe regizoarea Binka Jelezkova, realizatoarea filmului „Am fost tineri“, şi pe artista Rumeana Korabelova, principala interpretă, care ne vizitează ţara cu prilejul prezentării acestui film. Cineaştii bulgari au adresat un cuvânt de salut publicului spectator.

Noua producţie a cinematografiei bulgare a fost primită cu căldură de public. (Agerpres)

 

****

 ,,Am fost tineri“ – un impresionant poem cinematografic –  T. Caranfil (Informația Bucureștiului, 8 septembrie 1961, p. 2)

 

„Ţii minte cum prea timpuriu / capcana vieţii ne-a robit ? Când ne-am trezit era târziu ! / Eram legaţi cumplit. / Şi ca sălbăticiunii prinsă vie / sticleau ai noştri ochi cu lăcomie / şi căutau pierduţi în zare / cerşind cruţare. / ŞI ERAM TINERI. TINERI TARE !” Aceste versuri tulburătoare aparţin marelui poet revoluţionar bulgar Nikola Vapţarov şi ele au inspirat pe scenaristul Hristo Ganev şi pe regizoarea Binka Jeliazkova în filmul lor consacrat tinereţii şi luptei eroice pentru libertate. Tema, personajele, cadrul în care se desfăşoară acţiunea filmului ,,Am fost tineri“ ne sunt oarecum familiare. Filme de incontestabilă valoare realizate de cineaştii bulgari, printre care „Cântec despre om“, ,,Prima lecţie“, ,,Voci în insulă“, „Strada săracă” şi altele ne-au evocat în imagini de neuitat crâncena bătălie dusă în anii dominaţiei fasciste, de poporul bulgar condus de partidul său comunist, pentru eliberarea sa. Filmul de faţă ridică tratarea acestei teme la un nivel artistic mai înalt, datorită în primul rând substanţei sale poetice, abundenței şi vigoarei imaginilor sale artistice, suflului de tinereţe, romantismului de care este străbătut.

Eroii filmului sunt adolescenţi abia ieşiţi din copilărie. Veska (Rumiana Karabelova). o muncitoare legătoare, Dimo (Dimitar Buinozov) un elev exmatriculat pentru activitate antifascistă. Asen și Slavcio întemeiază împreună un grup luptă antihitlerist. Tinerii preţuiesc din plin viaţa, dar lumea în care trăiesc şi în care descoperă tinereţea nu le poate fi indiferentă. Şi lumea aceasta, lumea tinereţii lor este crâncenă şi fără cruţare.

Poate că infirma Ţveta poartă în ea simbolul acestei generaţii care năzuieşte să se avânte în tării, dar are aripile legate. Ţintuită în căruciorul ei de suferinţă, Ţvela priveşte lumea prin vizorul aparatului ei de fotografiat. Ţveta vede oamenii simplu, în alb şi negru, în negativ şi pozitiv şi alungă cenuşiul propriei vieţi, imprimând pe pelicula fotografică imaginile triste şi hazlii ale lumii. Așa cum Ţveta năzuieşte către mişcare, către natură, năzuiesc Dimo şi Veska către frumos, către artă. În balconul sălii de spectacole de unde Dimo are misiunea să arunce manifeste în sală, se consumă mut un accident tragic. Uimit de descoperirea graţiei, fermecat de mângâierea ritmului, Dimo se lasă răpit de evoluţia balerinilor de pe scenă scăldată în feeria culorilor, uitând că se află acolo pentru a arunca, în umbră, manifestele.

Aşadar eroii noştri nu apar ca nişte încercaţi partizani cărora acţiunile le reuşesc din plin, ci ca nişte ucenici care abia deprind meşteşugul luptei înarmate împotriva cotropitorilor, care adesea greşesc. De altfel episoadele luptei sunt un fundal pentru evocarea portretelor monumentale ale atâtor eroi care au renunţat la propria tinereţe pentru izbânda deplină a tinereţii generaţiilor viitorului.

Uriaşi sunt adolescenţii aceştia simpli nu numai în bătălie, ci şi în dragoste, nu numai în dragoste, ci şi în prietenie. Dimo şi Veska s-au întâlnit în viaţă pe drumul comun al luptei subterane împotriva fascismului. Într-o zi, când sirenele răscoleau oraşul cu suflarea lor de Spaimă, vestind alarma, Veska, la prima ei întâlnire conspirativă, frământa în palmă semnul de recunoaştere: o floare gingaşă. O fată, o floare, un loc de întâlnire — dacă vreţi un rendez-vous. Dar un rendez-vous al rezistenţei, al luptei, care aduce cu el şi dragostea. Căci Veska şi Dimo se iubesc. Nu şi-o mărturisesc, dar ştiu că nici moartea nu i-ar putea despărţi. Şi iată că totuşi există ceva în stare să-i despartă pe îndrăgostiţi. Nu glonţul, nu moartea, nu închisoarea. Ceva mai îngrozitor: suspiciunea. Dimo e bănuit de trădare şi Veska suferă îngrozitor. Dar atunci când cei doi se întâlnesc în sfîrşit în abatoarele de tortură ale siguranţei, Veska îi strigă lui Dimo cu căldura şi bucuria fetei ce se dăruie iubitului: „Ai noştri ştiu că nu tu ai trădat !”.

Pentru a reda întreg patosul acestor tinere existenţe, autorii filmului au ales genul dificil al poemului cinematografic. Desfăşurarea epică a acestui film, care debutează neobişnuit, publicistic, de la primele cadre, este covârşită pretutindeni de o cuceritoare împletire a lirismului cu dezbaterea filozofică. Dramaturgia filmului abundă în dialoguri, dar nicăieri nu se poate vedea o cât de mică inegalitate între cuvânt şi imagine. Am spune că cele două elemente formează o adevărată „reacţie în lanţ“, cuvântul amplificând semnificaţia imaginii, iar imaginea pe cea a cuvântului, iar poezia dezlănţuindu-se la o intensitate tot mai înaltă.

Există, de pildă, în film o imagine uluitor de simplă şi de tulburătoare. În nopţile de camuflaj, Veska şi Dimo cutreieră străzile luminându-şi drumul cu lanternele. Ei discută, schimbă impresii, se cunosc tot mai bine, iar noi îi ascultăm urmărind pe ecran două cercuri de lumină izvorâte din două prozaice lanterne de buzunar. Şi dintr-odată cele două cercuri ni se par două vieţi care se caută în umbră, se găsesc, se cuprind ! Este parcă un balet fantastic ce sugerează îmbrăţişarea însetată a două inimi, în aceste cercuri de lumină care se fugăresc pe caldarâm şi pe ziduri. Tot ce este proză, detaliu a pierit, a rămas numai neostoita strălucire a tinereţii, conturul ei întruchipat în forma desăvârşită a cercului. Dar de undeva răsună glasul neîndurător al poliţaiului: „Lumina !” Şi cele două cercuri de lumină pier înghiţite în întuneric — o tragedie sugerată într-o secundă. Cineaştii reiau această excepţională metaforă într-o altă secvenţă, cea a confruntării la interogatoriu. Unul în fața celuilalt, cei doi îndrăgostiţi se îmbrăţişează cu privirea. Şi umbrele lor lunecă încet pe podea până ce îşi suprapun capetele, precum cândva dansau cercurile de lumină pe caldarâmul străzilor. Şi apoi, umbrele sunt smulse una de lângă cealaltă, răgazul îmbrăţişării imaginare s-a mistuit şi tortura reîncepe.

Este pretutindeni în acest film un duel neostenit între poezia tinereţii care încearcă să se avânte, şi viaţa crâncenă supusă dominaţiei fasciste care o readuce în beznă, pe pământ. Dar poezia izbândeşte în film ca şi în realitatea istorică, şi nici un moment acest poem profund tragic nu este copleşit de pesimism, de amărăciune. Iată de ce este spectatorul atât de zguduit de realizarea care, aşa cum a confirmat-o şi medalia de aur decernată de juriul Festivalului internaţional al filmului de la Moscova, face cinste tinerei, dar deja remarcabilei şcoli cinematografice bulgare.

 

****

De vorbă cu realizatoarea filmului „Am fost tineri“ – T. Caranfil (Contemporanul, 12 septembrie 1961, p.2)

Cu Binka Jeleazkova ne-am întâlnit în saloanele hotelului Athenée Palace. Este o femeie firavă, cu ochi pătrunzători şi frunte înaltă, această reprezentantă a tinerei generaţii de cineaşti din R. P. Bulgaria. La primul ei film realizat, Jeleazkova a primit şi înalta consacrare a medaliei de aur ]ntr-o competiţie cinematografică de mare prestigiu ca cea a Festivalului internaţional de la Moscova. Am rugat-o pe regizoare să ne vorbească despre filmul ei :

Autorul scenariului şi cu mine facem parte din aceeaşi generaţie cu eroii filmului. Despre mulţi dintre prietenii adolescenţei noastre se poate afirma, aşa cum se spune în film, că „au trăit şi nu destul, că au iubit și nu îndeajuns“, că au avut o tinereţe netrăită. Noi nu i-am uitat pe aceşti eroi care s-au jertfit pentru libertatea patriei noastre socialiste de astăzi, şi am vrut ca despre ei să facem un film pentru a aminti tineretului zilelor noastre ce bine e să trăieşti, să munceşti, să iubeşti, când se poate trăi, munci şi iubi.

E adevărat că tema aceasta a mai fost abordată în multe filme de-ale noastre care au înregistrat reuşite remarcabile. Ambiţia noastră a fost însă să arătăm că nu există teme vechi, ci numai învechirea mijloacelor de exprimare. Scenariul a oferit multe posibilităţi pentru aceasta. Ideea dramaturgului de a cânta pe acei „licurici“ care se străduiau să spargă bezna vremii cu scânteia vieţii lor, a dus la multe din ideile filmului. „Licuricii“, adolescenţii noştri, se mişcă în cadrul mohorât al Sofiei care geme sub cizma hitleristă. Pe fondul închis al vieţii, ei strălucesc şi mai puternic, şi mai curat. E adevărat că strălucirea lor e scurtă, că ei se sting tăcuţi, modest, înainte de a fi trăit, dar ei luminează în scurta lor viaţă mai mult decât alţii decenii de-a rândul. Sperăm că am transmis spectatorului ideile noastre, în imaginile artistice pe care le-am căutat cât mai convingătoare, proaspete şi contemporane.

Am rugat-o pe tovarăşa Binka Jeleazkova să ne vorbească câteva cuvinte despre impresia pe care o produc în patria ei producţiile cineaştilor noştri.

Filmele româneşti sunt primite la noi foarte bine. Îmi amintesc că încă cu mulţi ani in urmă, filmul „Nepoţii gornistului“ a lăsat publicului nostru o impresie pregnantă şi a fost călduros întâmpinat de cineaşti. A avut mare succes pe ecranele noastre filmul lui Ciulei, „Valurile Dunării“ care ne-a plăcut pentru rezolvările deosebit de originale în exprimare. Cât despre Gopo, el a făcut la noi adevărată senzaţie!

O vie amintire mi-a lăsat-o filmul Iui Mircea Drăgan, „Setea“. Este o lucrare regizorală serioasă şi sigură, o demonstraţie a evenimentelor într-o cuprindere deosebit de largă, un film realizat cu naturaleţe şi adâncime. Cea mai frumoasă impresie din acest film valoros, mi-a lăsat-o personalitatea regizorului. Sunt convinsă că la noi filmul, care n-a fost încă prezentat, va avea un mare succes. Aşteptăm cu mare interes filmele dv. pe teme contemporane. La noi această problemă este privită cu tot mai multă seriozitate de realizatori. Eu însămi intenţionez acum să mă îndrept către un film consacrat vieţii tineretului zilelor noastre. Lumea noastră este doar plină de atâtea probleme interesante, de atâţia oameni interesanţi. Avem datoria să ne îndreptăm obiectivele camerelor noastre de filmat, în primul rând către contemporaneitate, reflectând-o cu mijloace artistice contemporane.

 

****

Am fost tineri – Irina Drăgan (Scânteia tineretului, 12 septembrie 1961, p.2)

Pe multe străzi ale Sofiei şi în multe alte oraşe şi sate din Bulgaria, există monumente ori plăci comemorative care amintesc despre eroismul luptătorilor antifascişti căzuţi pentru libertatea și viitorul fericit al poporului bulgar. Multe dintre ele nu au nume, fiindcă – în anii întunecaţi ai fascismului – cei care s-au lipsit „de muncă, tihnă, voie bună, cuvinte de mângîiere și chiar de lumina soarelui“, pentru ca toţi oamenii să să poată cândva bucura din plin de toate acestea, au renunţat şi la adevăratul lor nume, păstrându-şi ca principală identitate pe aceea de „luptători pentru fericirea poporului“.

Nu putem şti care dintre monumente a fost ridicat în amintirea eroilor care au inspirat pe cineaştii bulqari în realizarea zguduitorului film „Am fost tineri“. Probabil că nu unul singur, ci toate acelea care cinstesc memoria sutelor de tineri căzuţi în lupta împotriva fascismului. Desigur că un frumos şi înălţător monument închinat tinerilor luptători antifascişti este chiar acest film, pe bună dreptate distins la recentul Festival International al Filmului de la Moscova cu Medalia de aur pentru excepţionale calităţi artistice.

Să nu uităm niciodată pe cei care s-au jertfit pentru fericirea noastră“ – a spus Binka Jeliazkova, regizoarea filmului, adresându-se spectatorilor noştri cu prilejui prezentării in premieră de gală a acestei valoroase creaţii a cinematografiei bulgare.

Să nu uităm…“ – acesta este subtextul răscolitor al fiecărei imagini din film. El este astfel legat de tot ce se petrece pe ecran, are semnificaţii atât de complexe şi variate, încât pătrunde în conştiința fiecărui spectator. „Am fost tineri“ este un film care te copleşeşte prin frumuseţea și dramatismul lui, te îndeamnă la multiple și adânci reflecţii, te determină să-ți confrunţi însuşirile morale cu cele ale eroilor lui şi, mai ales, are darul de a-ți întări hotărârea de a lupta, cu nestrămutată tărie, împotriva tuturor acelora care încearcă să reînvie domnia întunecată şi crudă a fascismului.

„Am fost tineri“ nu este numai povestea luptei, dragostei şi jertfei lui Dimo şi Veska, ci a unei întregi generaţii a cărei tinereţe nu s-a confundat cu florile primăverii, cu râsetele voioase sau cu şoaptele de dragoste rostite sub clar de tună, ci s-a împletit cu şuierul sirenelor, cu răpăitul mitralierelor, cu exploziile bombelor şi cu întunericul beciurilor umede, pe pereţii cărora se păstrează urmele sângelui scurs din rănile luptătorilor pentru libertate, torturați cu sălbăticie. Având de îndeplinit o acţiune foarte periculoasă, Dimo dă prietenei sale o scrisoare, rugând-o să n-o deschidă decât dacă nu se va mai întoarce. În ea îi spunea : „Te iubesc, nu știu cât de mult, fiindcă iubesc acum pentru prima oară. Noi ne-am unit drumurile nu ca să trăim, ci ca să murim…“.

Există în aceste câteva cuvinte, pe cât de simple, pe atât de zguduitoare, o necruţătoare acuzare la adresa fascismului şi războiului, o fierbinte chemare la luptă pentru apărarea vieţii, a tinereţii şi dragostei.

Scenaristul Hristo Ganev și regizoarea Binka Jeliazkova nu au redat in  filmul lor acţiuni de mare amploare ale tinerilor ilegalişti. Ei au subliniat însă greutăţile luptei lor, eforturile făcute pentru găsirea unor mijloace cât mai eficiente în vederea zdrobirii cotropitorilor fascişti. „Ce bine ar fi dacă am putea să-i nimicim numai cu voinţa noastră“ – exclamă Dimo, înciudat că bomba lăsată – cu preţul unor mari riscuri – într-un restaurant frecventat de nemţi, n-a explodat.

Cineaştii bulgari au urmărit cu o admirabilă cunoaştere a psihologiei tinerilor reacţiile sufleteşti ale eroilor, evoluţia lor morală, amestecul de naivitate şi dârzenie, frămîntările şi visurile lor, reliefând în permanență acea seninătate proprie celor care știu unde merg şi sunt gata să jertfească totul pentru atingerea țelului lor măreţ.

„Am fost tineri“ este un film care impresionează nu numai prin conţinutul său, ci şi prin excepţionala sa realizare artistică. Este vorba deopotrivă de ineditul mijloacelor cinematografice folosite cu fantezie şi sensibilitate de regizoarea Binka Jeliazkova, de imaginea, uneori uimitor de frumoasă şi expresivă, realizată de operatorul Vasil Holioleev, cât şi de interpretarea admirabilă, caracterizată printr-o trăire sinceră şi simplitate emoţionantă, a tinerilor actori Rumiana Karabelova (Veska), Dimitar Buinozov (Dimo) şi Gheorghi Naumov (Mişka). O menţiune specială merită creaţia de neuitat a tinerei actriţe Ludmila Ceşmegieva, care interpretează rolul complex şi impresionant al infirmei Ţveta.

„Am fost tineri“ este un film pe care trebuie să-l vadă orice tânăr spectator. Când veţi urmări, cu ochii umeziţi de emoţie, povestea dramatică, dar înălţătoare a eroilor, lui, amintiți-vă de minunatele versuri ale poetului sovietic Stepan Scipaciov închinate tuturor celor care au luptat pentru libertatea şi fericirea oamenilor de pretutindeni: „Stelele sclipesc, oraşul doarme / Uiţi de toate — eşti îndrăgostit… Poate azi iubeşti, fiindcă ostaşul / N-a putut iubi pân-la sfârşit“.

 

****

Cronica filmului Am fost tineri – Valeria Bologa (Munca, 12 septembrie 1961, p.3)

 

Înainte ca pe ecran să apară, ca de obicei, titlul filmului şi numele creatorilor lui, vedem un tânăr fugind din răsputeri şi apoi căzând pe caldarâm, secerat de gloanţele urmăritorilor. Strada şi oraşul sunt cufundate în întuneric. „Nu numai despre întunericul acelor ani vrem să vă povestim — se aude glasul grav al comentatorului — ci despre punctele luminoase care apăreau pretutindeni şi dintre care unele se stingeau ca stelele pe bolta întunecată a nopţii„. Pe ecran apar şi dispar, luminând întunericul din jur şi pierzându-se apoi parcă în veşnicie, zeci de afişe, având în colţ fotografiile tinerilor urmăriţi sau executaţi pentru lupta lor eroică, împotriva stăpânirii fasciste.

Aceste imagini de început ale filmului bulgar „Am fost tineri” introduc pe spectator, încă din primele clipe, în atmosfera apăsătoare a epocii şi-i lămuresc sugestiv tematica impresionantei creaţii cinematografice, închinată celor care „au trăit, dar nu deajuns. Au iubit, dar nu destul„.

Cine sunt eroii acestui emoţionant film, distins cu Medalia de aur pentru excepţionale calităţi artistice la Festivalul Internaţional al filmului de la Moscova ? Câteva din „luminiţele“ care au strălucit, — prin fierbintea lor dragoste de patrie şi nemuritorul lor eroism, – în întunericul anilor ocupaţiei fasciste din Bulgaria. Această metaforă, folosită în multiple întruchipări de creatorii filmului, reprezintă, cu deosebită expresivitate, pe toţi acei tineri anti-fascişti care s-au înrolat, alături de cei vârstnici, în armata luptătorilor pentru libertatea şi fericirea poporului. Viaţa le-a fost scurtă – sute dintre ei au căzut seceraţi de gloanţe sau torturaţi bestial în închisori – dar faptele lor făceau ca fiecare zi să aibă valoarea unor decenii, investindu-le cu o strălucire nepieritoare.

Pe Veska – eroina filmului – prietenul şi tovarăşul ei de luptă Dimo a poreclit-o „licuriciul“ pentru că, la prima lor întâlnire conspirativă, din pricina emoţiei a încurcat parola. Nici nu bănuia atunci că micuţa vietate, al cărei nume a venit spontan pe buzele fetei, va putea fi cândva folosită ca termen de comparaţie pentru existenţa scurtă, dar strălucitor de frumoasă, a Veskăi. „Licuriciul moare repede. Îl prinzi şi se stinge în palme, ca o steluţă“ – spunea ea. La sfârşit, cînd o vedem rezemată de zidul celulei, cu trupul zdrobit de torturi, cu ultimele sclipiri de viaţă în priviri, întruchipează cu profund dramatism propriile ei cuvinte.

Talentaţii creatori ai filmului au imaginat şi o altă variantă a metaforei privitoare la „lumina“ pe care lupta acestor tineri o răspândeau în anii grei de luptă şi o răspândesc şi astăzi în conştiinţa oamenilor prin amintirea faptelor lor măreţe. Cu mâinile înfăşurate în cârpe udate cu benzină, pe care călăii fascişti le aprind, încercând să-l silească astfel să-şi trădeze tovarăşii, Dimo pare el însuşi o torţă vie, care va arde veşnic în conştiinţa oamenilor ce se pot bucura astăzi de binefăcătoarea lumină a libertăţii şi fericirii.

Nu găsim în acest film nici acţiuni trepidante şi nici ciocniri de mare amploare între luptătorii din rezistenţă şi cotropitorii fascişti sau uneltele lor. Eroii sunt tineri, cu destul de puţină experienţă, participă doar la acţiuni, simple în aparenţă, învăţând de la cei vârstnici, încercând după posibilităţile lor, să contribuie la zdrobirea cât mai rapidă a duşmanului. Dovedind o profundă cunoaştere a însuşirilor morale şi temperamentale proprii tinereţii şi a condiţiilor de luptă din acea vreme, cineaştii bulgari au redat, în filmul lor, câteva momente de o impresionantă autenticitate, străbătute de un romantism revoluţionar care cucereşte şi emoţionează deopotrivă pe spectatori. Iată-i pe cei patru tineri, membri ai grupului de luptători anti-fascişti, încercând să stabilească cu precizie timpul necesar pentru provocarea unei explozii, desenând cu creta pe o piatră în munţi planul unei acţiuni sau împărţindu-şi – cu o gravitate al cărei adevărat sens îl vor pătrunde abia mai târziu când vor înfrunta pieptiş moartea – otrava, pentru a nu cădea vii în mâinile duşmanului.

Creatorii filmului au creat personaje complexe, cu visuri avântate şi frământări uneori deosebit de dureroase, oameni capabili de un mare curaj şi dezvăluind câteodată şi slăbiciuni; eroi care luptă cu eroism, iubesc, suferă, se zbuciumă sau se bucură spontan de izbânzi cu o intensitate caracteristică celor care ştiu că au păşit pe un drum plin de sacrificii şi renunţări, care ştiu cât preţuieşte fiecare clipă, fiindcă simt permanenta ameninţare a morţii.

Cu tot dramatismul lui zguduitor, cu toată durerea profundă pe care ne-o provoacă moartea câtorva dintre eroi, nu se poate spune că filmul „Am fost tineri” este trist. Creatorii lui l-au învestit cu acel tragic optimism – generat de abordarea unei asemenea tematici de pe poziţiile realismului – socialist — care luminează cele mai dramatice întâmplări sau acţiuni prin perspectiva viitorului în numele cărora au fost înfăptuite. Dimo, Veska, Ţveta şi multe sute de tineri asemenea lor au pierit în apriga încleştare cu duşmanii ţării lor şi ai lumii întregi. Dar lupta a continuat şi victoria a fost cucerită. Această idee este admirabil întruchipată în ultimele imagini ale filmului. În locul Veskăi a păşit în luptă altă fată, în locul lui Dimo, alt flăcău cu inimă fierbinte. Vor sclipi la rândul lor, vor dispare poate, dar lumina nu piere niciodată. Căci – aşa cum spunea marele poet al Bulgariei, Hristo Botev — „acela care-n luptă pentru libertate a căzut / nu piere, nu e doborât„.

Conţinutul, zguduitor şi înălţător totodată al acestui film a fost exprimat de cineaştii bulgari prin mijloace de o excepţională calitate artistică. S-ar putea scrie pagini întregi despre fantezia, sensibilitatea şi originalitatea concepţiei regizorale a Blinkăi Jeliazkova, despre frumuseţea tulburătoare a imaginilor realizate de operatorul Vasil Holielcev sau despre muzica de o mare expresivitate a compozitorului Simeon Pironkov. Fiecare imagine sau fiecare secvenţă în parte, montajul filmului, ritmul imprimat desfăşurării lui, semnificaţiile adânci dezvăluite prin amănunte deosebit de sugestive, suflul patetic şi optimist totodată de care este străbătut, dovedesc o concepţie artistică matură, originală, combativă. Trebuie să adăugăm la toate aceste calităţi interpretarea omogenă, dar reuşind să creeze în acelaşi timp puternice şi complexe individualităţi a unei foarte înzestrate echipe de tineri actori printre care se impun Rumiana Karabelova (Veska), Dimitar Buinozov (Dimo), Gheorghi Naumov (Mişka) şi mai ales Ludmila Ceşmegieva care realizează o neuitată creaţie în rolul infirmei Ţveta.

„Am fost tineri“ este o remarcabilă izbândă a cinematografiei bulgare, o creaţie artistică de o mare forţă educativă, pusă în slujba luptei pentru asigurarea unui viitor paşnic omenirii.

 

****

„Am fost tineri“ – I. Barbu (Scânteia, 15 septembrie 1961, p.2)

 

Medalia de aur la Festivalul cinematografic internaţional de la Moscova este o recomandare care vorbeşte de la sine. Într-adevăr, filmul „Am fost tineri“, realizat de cineaşti din R. P. Bulgaria, care a dobândit anul acesta înalta distincţie, îndreptăţeşte cu prisosinţă înalta apreciere a juriului.

Este un film poetic, vibrant, inchinat tinerilor eroi revoluţionari care – răspunzând chemării Partidului Comunist Bulgar – nu și-au precupeţit curajul, energia si pasiunea în lupta pentru eliberarea poporului lor din lanţurile fascismului. Eroii filmului sunt adolescenţi care, înainte de a fi cunoscut lumina primei iubiri, au deschis ochii în bezna asupririi fasciste, Înainte de a fi gustat bucuria visurilor împlinite, au făcut faţă rigorilor aspre ale luptei ilegale. Jertfa lor de sine dobândeşte o aureolă sublimă tocmai pentru că în condiţiile tragice pe care trebuie să le înfrunte, tinerii luptători nu-şi dezmint vârsta, îşi păstrează virtuţile, elanurile tinereţii.

Există pe întreg parcursul filmului o admirabilă împletire de lirism delicat şi de patos care ne atrage şi ne emoţionează. Urmărim cu atenţie încordată activitatea grupului de tineri revoluţionari, ne simţim alături de ei, deopotrivă, în clipele de frământare – când primele două acţiuni eşuează, şi în cele de satisfacţie – când temerara încercare de a da foc unui depozit fascist e dusă cu bine la capăt. Întâmplările dramatice ale filmului reliefează frumuseţea morală, patriotismul şi dăruirea de sine a tinerilor luptători pentru libertatea poporului. Chibzuitul şi vigurosul comunist Andrei, aprigul Dimo, curajoasa Veska, firava şi inimoasa Ţveta – eroii din „Am fost tineri“ ne devin apropiaţi şi amintirea lor ne stăruie în inimă mult după ce am părăsit sala de cinematograf. Este, desigur, aici, un merit important al tinerilor interpreţi – Rumeana Karabelova (Veska), Dimitar Buinozov (Dimo), Ludmila Ceşmegieva (Ţveta) şi ceilalţi care, cu toţii, au întruchipat cu sinceră pasiune figurile eroilor. Mesajul filmului ne este comunicat cu mijloace cinematografice evoluate, într-un limbaj expresiv şi original. Regizoarea Binka Jelzkova – care debutează strălucit cu acest film – acordă mare preţ metaforei cinematografice, înclinaţiile sale spre poezie fiind excelent susţinute de calitatea literară a scenariului lui Hristo Ganev.

Filmul debutează cu panorama oraşului pustiu, peste care se revarsă vuietul lugubru al sirenelor; dintr-un copac îşi iau zborul – cuprinse de spaimă – sute de vrăbii,  imagine căreia i se contrapune imediat cea a bombardierelor naziste duduind grele deasupra oraşului. Avem dintr-odată sentimentul apăsător al războiului alungând necruţător tot ce înseamnă viaţă…

În acest cadru, Dimo şi Veska descoperă farmecul unic al plimbărilor nocturne, păşind alături pe străzile întunecoase, străbătute când şi când de către o patrulă de jandarmi. Cercurile de lumină ale lanternelor lor se aştern pe caldarâm, se ating, se contopesc, urcă pe ziduri sau pe câte un copac, închipuind un fel de balet trist, plin de graţie însă şi de speranţă. Iar şoapta lor — despre ce or fi vorbind oare ? — e întreruptă de câte un şuierat strident de poliţai, veghind la stricta respectare a camuflajului. „Priviţi“ de obiectivul cinematografic la început de departe, minusculi şi singuratici pe străzile goale, apoi treptat tot mai de aproape, Veska, ţinând o floare, şi Dimo, cu un ziar în mână, se îndreaptă unul spre celălalt, la prima lor întâlnire conspirativă. Se reliefează astfel de la început – într-un mod de expresie propriu filmului – o imagine, care se amplifică odată cu desfăşurarea acţiunii, a împotrivirii active, revoluţionare faţă de fascism.

De-a lungul filmului sunt reluate stăruitor anumite motive poetice, a căror semnificaţie, dobândesc astfel adâncime şi se impun spectatorilor. Imaginea vrăbiilor părăsind speriate copacii revine pe ecran în momente acut dureroase, iar dansul cercurilor de lumină care risipesc întunericul ia proporţiile unui puternic simbol în final, când alţi tineri luptători, la fel ca Dimo şi Veska, se îndepărtează în noapte, luminându-şi cu lanternele drumul, drum de luptă şi eroism în slujba eliberării patriei.

Ca toate operele de valoare, „Am fost tineri“ oferă prilejul unei multitudini de comentarii. Înainte de orice însă, filmul impresionează profund şi îndeamnă la meditaţie. Este – aşa cum spunea şi tânăra actriţă Rumeana Karabelova, care ne vizitează țara cu prilejul prezentării acestui film – o chemare înflăcărată, adresată îndeosebi tinerei generaţii, de a păstra viu în memorie exemplul eroic al tinerilor revoluţionari care, în anii negri ai războiului, s-au angajat fără preget, jertfindu-şi uneori viaţa, în lupta antifascistă.

 

****

O convorbire cu regizoarea bulgară Binka Jeleazkova – Teme vechi sau mijloace învechite? A. M. N. (Cinema, 15 septembrie 1961, p.5)

 Am făcut parte din generaţia luptelor ilegale şi am vrut să închinăm acest film tinereţii noastre, — spune Binka Jeleazkova, explicând ce a determinat-o să revină, împreună cu soţul ei, scenaristul Hristo Ganev, asupra unei teme atât de des abordate în film. Am vrut să arătăm că nu există teme vechi, ci numai mijloace învechite, şi că, atunci când omul vrea să spună cu vocea sa ceva care-i este scump şi însemnat, poate s-o facă.

Cu Am fost tineri, Binka Jeleazkova şi-a făcut debutul în regia cinematografică. Înainte, ea a lucrat în teatru, tot ca regizoare. A fost chemată în cinematografie pentru a ajuta un regizor care nu avea experienţă în îndrumarea actorilor. Astfel a cunoscut marea seducţie a filmului. A rămas aici, socotind că are mai bogate mij­loace de comunicare cu spectatorul, mai ample posibilităţi de exprimare decât în teatru. Și prima experienţă independentă a fost pe deplin izbutită, după cum o atestă medalia de aur „pentru înalte calităţi artistice” obţinută la festivalul de la Moscova.

Filmul nostru are un dublu caracter polemic, spune ea. L-am conceput ca răspuns faţă de acele filme occidentale în care apare un tineret fără scop, fără idei, fără entuziasm, ca un poem al tinereţii luptătoare şi, în acelaşi timp, ca replică faţă de acel „realism“ prost înţeles care frânează de multe ori creaţia noastră.

Este vorba de acea practică a producţiei cinematografice potrivit căreia eroii trebuie mai ales să vorbească, iar filmarea, imaginea cinematografică sunt realizate cu mijloace plate. Sunt adunc încredinţată că cinematografia poate arăta eroi frumoşi, cu convingeri înaintate, vii, în aşa fel încât gândurile şi sentimentele acestor eroi să trezească interes, să cucerească. Dacă nu ajungem totdeauna la inima spectatorului este tocmai pentru că ne repetăm, realizăm filme plate. Şi dacă, alteori, spectatorii nu apreciază îndeajuns un film nou şi îndrăzneţ tot vina noastră este – pentru că i-am obişnuit cu forme primitive, facile.

În film, ca şi în teatru şi ca în orice artă, este foarte important nu numai ce se spune, ci şi cum se spune. Ni se întâmplă să cam uităm asta. Ce trebuie să spunem în filmele noastre este limpede pentru noi, creatorii unei cinematografii socialiste; când însă ajungem la cum, apar divergenţe. Este sigur că mijlocul trebuie subordonat ideii; asta nu înseamnă însă că trebuie să ne mulţumim cu ideea în general, îmbrăcând-o în prima „soluţie“ ce ne vine în minte şi care ar putea tot atât de bine să vie în mintea oricărui spectator.

Cineastul trebuie să găsească modalitatea cea mai pregnantă, cea mai expresivă şi în acelaşi timp cea mai necesară de comunicare a ideii.

Mi s-a obiectat, de pildă, că în scenele de noapte dintre Veska şi Dimo nu vedem decât cercurile de lumină ale lanternelor în loc să vedem chipurile actorilor. Dar eu cred că aceste cercuri de lumină, care se plimbă împreună prin Sofia, contopindu-se, şi faptul că ele se reîntâlnesc atunci când unul dintre ele crezuse că e singur, exprimă mai limpede şi mai puternic iubirea şi tinereţea decît orice gros-plan de chipuri înlăcrimate. Filmul meu izbuteşte să existe, ca film despre tinereţe şi luptă, în măsura în care am găsit şi am realizat ideea poetică a „licuricilor“ care strălucesc în beznă şi aceea a contrastului dintre lumină şi întuneric, alb şi negru, ca simbol al luptei.

Pe scurt, am vrut să polemizez practic, activ, cu acea părere greşită conform căreia „creaţia“ cinematografică se mărgineşte la înşiruirea de planuri generale, planuri mijlocii şi planuri apropiate, în timp ce actorii îşi spun replicile. Asta înseamnă a uita că există o putere a cinematografului; dacă renunţăm la această putere nu ne mai rămâne altceva decât să ne urcăm pe scenă şi să filmăm spectacole.

Scurta întâlnire cu cineasta bulgară s-a încheiat, fireşte, cu întrebări referitoare la planurile ei de creaţie.

Intenţionez să duc până la capăt ceea ce am început, adică să realizez, mergând pe aceleaşi coordonate, un film despre tineretul de azi. Tineretul acesta care n-a cunoscut greutăţile războiului şi suferinţa luptei şi pe care noi, cei din alte generaţii, nu-l înţelegem totdeauna, are de rezolvat probleme foarte serioase. Despre această tinereţe deosebită de a noastră, dar, de fapt, deloc lipsită de frământări de conştiinţă, de contradicţii şi luptă, aş vrea să realizez cel de-al doilea flim al meu. Deocamdată, mă străduiesc să cunosc cât mai bine această tinereţe.

 

****

Spectacolele săptămânii – „Am fost tineri“ – Ana Maria Narti (Cinema, 15 septembrie 1961, p.4-5)

 

EXISTĂ o replică în acest film: „Mâine toată lumea va afla că a ars depozitul, dar nimeni nu va şti despre despărţirea noa­stră“. Doi tineri care n-au împlinit încă douăzeci de ani stau singuri, în întuneric, într-o casă pe jumătate clădită. Ninge – e prima zăpadă. Tinerii sunt cumplit de nefericiţi – asupra băiatului a căzut bănuiala de trădare; fata nu poate să-i dovedească nevinovăţia şi nu mai are dreptul de a se întâlni cu el. Stau alături, dar nu se îmbrăţişează şi nu se sărută; ştiu că trebuie să renunţe la tot, fiindcă orice clipă de uitare se poate întoarce împotriva lor. Cu câteva ore înainte, grupul de luptă din care fac parte a distrus un depozit cu echipament german. Şi fata suspină: „Mâine toată lumea va afla că a ars depozitul, dar nimeni nu va şti despre despărţirea noa­stră“.

Astfel, pe calea faptelor pe care nu le-a ştiut nimeni, se apropie filmul de marele act al luptei. Acesta este punctul de vedere personal care le-a dat autorilor putinţa de a crea un film cu totul nou pe o temă veche. S-ar părea, de pildă, că nu este esenţial, tipic, însemnat artisticeşte, să arăţi întâmplările puţin ridicole ale unor copilandri, că ar fi fost mai nimerit să se aleagă alţi eroi. Dar ce are însemnătate aici este tocmai această tinerețe nepricepută și stângace, care chiar dacă nu apucă să ducă până la capăt nici o acţiune, crede, vrea să dea totul şi moare cu dinţii strânşi, crezând. „Oamenii se judecă după intenţiile lor, nu după fapte“, spune eroina, într-una din acele lungi peregrinări în doi prin oraşul cufundat în noapte, când cercurile de lumină ale lanternelor se îmbrăţişau şi se putea şi trebuia să se discute totul. (Este firesc să citezi mereu replici dintr-un film al cărui dialog cuprinde atâta autentică, firească şi simplă poezie). Astfel descoperă filmul pe eroii săi. Dinăuntru, nu dinafară. Judecându-i nu după fapte, pe care prea frageda vîrstă sau împrejurările nu le-au lăsat să se împlinească, ci după marea, nestăvilita dorinţă de a se dărui cu totul. O cronică a sentimentelor.

Şi eram tineri — cât eram de tineri“ sună primele versuri din poezia care a inspirat titlul. Autorii au pornit în căutarea tinereții. Tot ce cuprindea o scânteiere de tinerețe a devenit important. Este important jocul lanternelor în noapte, pe pietrele drumului, pe feţele mohorâte ale caselor, pe sub streşini. Este important că o fată de optsprezece ani, după ce a cusut otrava în marginea rochiei — otrava care trebuie să o salveze de chin şi trădare — iese pe terasa casei să viseze singură în noapte. Sunt importante frunzele moarte, scoarţa copacilor care se înalță drepţi şi nepăsători tn jurul fetei care se zbuciumă fiindcă nu poate dovedi că prietenul ei nu este un trădător. Hristo Ganev și Binka Jeleazkova ştiu că poezia cinematografică se ţese din factura lucrurilor adevărate. Şi că adeseori sentimentele gingaşe şi marile elanuri se cuibăresc în imagini şi sunete aparent întâmplătoare şi foarte obişnuite: în chipul obişnuit al străzilor, în pumnul de zăpadă care cade de pe ram, în foşnetul frunzelor uscate, sub paşi, în zborul stolului de păsări gonite de sirene din copaci.

Este o tinerețe curată, tinereţea care învie pe ecran sub ochii noştri. Chiar şi greşelile ei sunt pline de curăţenie: la teatru, vrăjit de spectacolul de balet pe care-l vede, primul în viața sa, Dimo uită să arunce manifestele. Şi este trudnică tinereţea aceasta. Veska este gravă, aproape a uitat să surâdă. Eroii vorbesc despre renunţare, sacrificiu, moarte şi cu toate că se joacă din când în când ca nişte copii, sunt de cele mai multe ori trişti.

Dar unde este măreţia, curajul, eroismul, dacă aceşti eroi sunt atât de stingaci şi de trişti ? În tot filmul. De pildă, în scena în care Dimo râmâne singur şi înțelege că, fiind socotit trădător, a fost exclus din luptă. Văzându-l cum aleargă răvăşit, prin oraş, căutându-şi tovarăşii de luptă şi încercând să li se alăture, înţelegem că pentru aceşti tineri stângaci şi trişti, cărora le vine greu să renunţe la viaţă şi care se tem de moarte, cea mai mare nenorocire este aceea de a li se răpi dreptul la lupta grea şi plină de suferințe. Sau, în scena torturii, pe care nici sângele, nici loviturile nu o urâţesc cât de cât. Secvenţa trăieşte în privirile celor doi îndrăgostiţi care s-au reîntâlnit, în sfârşit, în strigătul prin care fata îi mărturiseşte crezul nezdruncinat: „Dimo nu a trădat“. Este un film despre încrederea în om, filmul acesta.

Sunt foarte multe idei noi şi procedee neobişnuite în acest film. Fata schiloadă, când moare, vede pentru ultima oară lumea „în negativ” – albul negru şl negrul alb – fiindcă avea obiceiul să facă fotografii: Jeleazkova a vorbit în interviul ei despre îndrăzneala mijloacelor, a formei, dar aici este vorba, de fapt, despre îndrăzneala gândirii artistice. Mai presus de orice, filmul bulgar este frumos fiindcă îndrăzneşte să dea la o parte orice explicitate de prisos, orice patos confecţionat, orice concesie făcută prostului gust. Şi fiindcă îndrăzneşte să dezghioace din lucruri și fapte ce par mărunte, neesențiale, frumosul, folosind cât mai mult marea putere a cinematografului.

 

****

FILMELE SĂPTĂMÂNII. Cinematograful „Tineretului”: AM FOST TINERI” – Val. Coliban (Drum Nou, 22 noiembrie 1961, p.3)

 

La Festivalul internaţional al filmului de la Moscova, din vara aceasta, juriul a decernat „Medalia de aur pentru înalte calităţi artistice“ filmului bulgar „Am fost tineri“. Este unul din filmele care fac dată în istoria unei cinematografii naţionale şi îmbogăţesc patrimoniul universal al acestei arte.

Acţiunea filmului se desfăşoară în timpul ultimului război, când forţele patriotice din Fulgarin dădeau grele lovituri ocupanţilor hitlerişti. În rândurile vajnicilor luptători pentru eliberarea patriei au fost numeroşi tineri comunişti care, asemenea eroilor filmului, au înţeles că în acei ani „viaţa s-a concentrat în jurul luptei“. Despre imensa generozitate a acestor tineri, despre curajul şi puterea lor de sacrificiu, ne povestesc scenaristul Hristo Ganev şi regizoarea Binka Beleazkova, cu o căldură şi o subtilitate rar întâlnite.

Ceea ce e minunat la Veska, Dimo, Miska, Asen şi alţii ca ei, e renunţarea de bună voie la liniştea şi bucuriile vieţii şi acceptarea conştientă a tuturor riscurilor, primejdiilor şi chiar a morţii, pentru cauza poporului. E destul să priveşti chipul sever al Veskăi în clipa în care îşi coase otrava în tivul rochiei, ca să înţelegi că oameni de felul ei nu vor da niciodată înapoi. Chiar şi gestul infirmei Țveta, are ceva eroic când fata asta îşi arde toate clişeele şi fotografiile – unica ei punte cu lumea exterioară – gest prin care vrea să evite de a furniza spionilor fascişti eventuale indicii compromiţătoare.

Dar tocmai în tinereţea eroilor se află şi izvorul unora din slăbiciunile lor. Primul atentat pus la cale cu multă minuţiozitate şt consum de energie nu reuşeşte din pricina unei defecţiuni tehnice.

Două eşecuri, la care se adaugă 0 capcană întinsă de copoii fascişti, atrag asupra lui Dimo neîncrederea tovarăşilor săi de luptă. Acesta e lucrul cel mai îngrozitor prin care trece Dimo, o durere mai cumplită decât torturile la care e supus de călăii fascişti. Dar cu preţul tăcerii şi al vieţii sale, Dirno redobândeşte încrederea celor ce se îndoiseră de cinstea sa din motive legate de condiţiile luptei de atunci.

Veska şi Dimo cad în luptă, dar alţi tineri vor desăvârşi acţiunea lor – idee expimată prin admirabila imagine artistică a celor doi tineri care în finalul filmului pornesc pe străzile oraşului într-0 nouă misiune de luptă, făcând să joace înaintea lor pe ccaldarâm rotocoalele luminoase proiectate de lămpile lor de buzunar, aşa cum odinioară Veska şi Dimo străfulgerau tenebrele cu „licuricii“ lor.

Se remarcă marele talent al regizoarei de a vorbi într-un limbaj cinematografic suplu, modern, expresie, cu imagini artistice sugestive, ca de pildă imaginea stolului de păsări care îşi ia zborul în clipa morţii lui Veska, asociindu-se parcă prin asta însăşi natură la vibranta durere pe care o trezeşte sfârşitul tragic al eroinei.

Remarcabil e şi cadrul plastic al filmului, ca de pildă pădurea desfrunzită şi tristă ca însăşi ininia Veskăi, căreia i se relevă aici presupusa trădare a lui Dimo, calitatea excepţională a imaginilor realizate de operatorul V. Holioscev, talentul excepţional al actriţelor Rumiana Karabelova (Veska) şi Ludmila Ceşmegieva (Țveta). Un film care merită şi trebuie văzut.

 

****
Civilizația ochiului de Mihai Radu Paraschivescu – Despre filmul românesc în general (Teatrul, noiembrie 1970, p. 74)

(…) Am ţinut foarte mult, acum opt ani, s-o cunosc pe excepţionala regizoare bulgară, Binka Jeleazkova, ca s-o întreb dacă dialogul în pădure, purtat printre trunchiurile verticale de copaci, de către eroii unuia din film ele sale, fusese conceput mai întâi de ea, sau de către confratele ei sovietic, Kalatozov, care prezentase nişte secvenţe aproape identice în faimosul lui film „Când zboară cocorii”. Mă interesa cronologia viziunii artistice la cei doi regizori; şi artista bulgară mi-a mărturisit că, într-adevăr, filmul său fusese precedent celui al lui Kalatozov.

 

 

 

 

One thought on “Binka Zhelyazkova – „Am fost tineri” (1961) (Retrospectiva criticii românești)

  1. Excelent act de curaj de a publica aici un material atât ce cuprinzător despre un film care putea fi abandonat în Arhivele prăfuite ale hidoasei Uitări… Bravo , cum zic, mare curaj aceasta publicare ! Evident lectura a tot ce s-a scris atunci despre film trezește – inevitabil- dorința de a vedea filmul . Voi încerca , asa cum încerc in arhivele filmului Sovietic , sa consult ceva arhive privitoare și la filmul bulgăresc . Un cinema care , multa vreme , s-a situat și el la o cota înaltă .
    Știam fiind în admirație totala , de Larisa Shepitko . Ma bucur acum sa adaug , alături de realizatoarele de film – atât de puține dar talentate , si pe Binka Jeleazkova . Calde mulțumiri Regal Literar pentru curajul si calitatea materialelor alese , găsite si tipărite de voi .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *