Ivan Soianovici (Cinema, mai 1966, p.33)
Două filme a căror turnare a fost întreruptă anul trecut, revin pe platouri şi stârnesc, cum e şi firesc, interesul. Mai ales cel al regizoarei Binka Jeliazkova cunoscută nu numai la noi, dar şi peste hotare, datorită aprecierii de care s-a bucurat filmul său Am fost tineri… De data asta, ea a pornit la ecranizarea unei nuvele de Iordan Raditşcov, Balonul captiv, un eseu închinat elanurilor umane şi un adevărat caleidoscop de personaje. Un film imposibil de descris şi care trebuie, deci, văzut.
****
Balonul – realist, fantastic, captivant. Corespondența de la Sofia de Savel Stiopul (Cinema, aprilie 1968, p.16)
A cunoaşte cinematografia bulgară la ea acasă, înseamnă mai mult decât intuirea unui adevăr, înseamnă certitudine: filmul bulgar se află pe un drum ferm, ascendent, către realizarea unui profil care se recunoaşte pe toate ecranele lumii. Trăsăturile sale? În primul rând sobrietatea, numai uneori austeră, apoi farmecul sincerităţii, poetica şi dramatismul marilor întrebări. De aceea, poate, umorul atunci când nu însoţeşte dramaticul sau tragicul, când nu reliefează contradicţii fundamentale dureroase, e solicitat cu timiditate, chiar cu neîndemânare. Niciodată cu poltronerie. Antrenul e rar prezent, dar prostia şi vulgaritatea lipsesc. Stupiditatea dezinvoltă, dacă a existat vreodată, a fost eradicată şi urmele ei şterse.
Cineaştii bulgari se vor elevaţi şi de aceea sunt sinceri, dar şi grijulii, nemulţumiţi cu ceea ce au izbutit până acum să realizeze. Intuim o energie laborioasă capabilă de la o zi la alta să genereze o explozie pe planul culturii mondiale a filmului. Auzim, presimţim parcă cuvintele peste tot rostite: «şcoala filmului bulgar» aşa cum am auzit exploziile cinematografiei poloneze, cehe… Undele seismice au ajuns până la noi: Septembriştii (Zaharia Jandov) viguros, cuceritor la timpul său prin sinceritate, Pământul (Jeandov), un realism sobru, poetic, persistent, Voci în insulă (Vâlceanov), capodoperă a dramei realist poetice, Când eram tineri (Bianca Jeleaskova) poezia eroismului tragic, Hoţul de piersici (Radev) tragicul discret, poetic, Ocolul (Ostrovski-Stoianov), veridică analiză psihologică poetică.
Filmele văzute în scurta vizită, mai ales producţii ultime, au completat impresia căpătată acasă. Realismului poetic a lui Jeandov, acum de factură clasică, academică, i s-a adăugat o uşoară notă modernistă de loc deplasată (Spinel – o poveste tragică: dragostea unui haiduc pentru fiica unui boier se finalizează prin moartea eroului. Film de epocă: perioada stăpânirii otomane). Filmele consacrate actualităţii sunt, nu întâmplător, şi cele mai interesante. Astfel Libomir Sarlandjiev realizează «Aromă de migdale» în maniera filmului realist de analiză atentă a mediului şi atmosferei, a caracterelor, axat pe elemente dramatice revelatorii, care continuă seria filmelor bulgare de acest gen, reprezentate la noi în ultimul timp prin Lupoaica (Vâlceanov). Prilej de reîntâlnire cu realismul poeticului cotidian al cărui cap de serie Soare şi umbră (Vâlceanov) a avut succesul bine meritat la noi, e filmul Marea (Peter Donev) (nu întâmplător acţiunea se petrece în acelaşi mediu) tot o poveste de dragoste care aduce în plus poezia «tânărului neliniştit» al zilelor noastre. În acelaşi gen, dar investigând acum cu multă intuiţie lumea copilăriei, Boris Saraliev (scenaristul lui Vâlceanov) realizează primul său film independent, după un scenariu propriu, Cavaler fără zale, ataşant şi interesant. Sunt aşteptate cu interes la Sofia noile filme pe care le realizează acum Vâlceanov, Radev, Stoianov, Ostrovski.
Certitudinea unui salt pe care cinematografia bulgară se pregăteşte să-l facă pe o altă orbită n-ar fi fost poate atât de evidentă dacă n-am fi avut şansa să vedem ultimul film al regizoarei Binka Jeleaskova, Balonul, operă de seamă fără îndoială a filmului bulgar modern. Relevând încă o dată, de astă dată în mediul sătesc, tragismul evenimentelor ultimului război, autoarea alege calea comicului picaresc, fantastic, cu amprentă neorealistă şi accente suprarealiste. Explozia limbajului cinematografic e generată de structura hiperbolică a subiectului. Un balon de baraj scăpat ajunge deasupra unui sat bulgar pierdut în fund de ţară. Toate tarele de gândire omeneşti sunt oglindite diform prin neobişnuitul situaţiei şi prin mentalitatea eroilor, înclinată către acest fantastic oniric. Totul cadrat într-o formulă de construcţie lucidă, distanţată, vădind o ironie intelectuală subtilă. E desigur filmul care va însemna, sperăm, mult pentru cinematografia bulgară.
****
Pe data de 3 martie, celebrând astfel și Ziua Naţională a Bulgariei, Film O’Clock International Festival prezintă cinefililor unul din filmele semnate de prima femeie-regizor din Bulgaria care a creat filme de ficțiune – Binka Zhelyazkova – o producție din 1967, The Tied-Up Balloon – Balonul, un film realizat după un scenariu inspirat de o nuvelă cu acelaşi nume. Blinka Jeliazkova a creat acest film după cinci ani de absenţă din cinematografia bulgară, pentru că fusese interzisă de aparatul birocratic din cauza primelor sale filme.
„Balonul” este un film bazat pe o întâmplare reală. Un balon militar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ajuns deasupra unui sat bulgăresc. Sătenii au decis să-l doboare, pentru a-şi face haine din materialul mătăsos al balonului. Urmărirea balonului dă naştere unor situaţii tragi-comice. Treptat, sătenii uită de intenţia iniţială de a urmări balonul, uită şi de cearta cu oamenii din satul vecin care voiau şi ei balonul şi evoluează în această alergătură după balon. În cele din urmă, balonul cade la sol, militarii vin să-l recupereze şi atunci, sătenii, pentru a salva balonul, îl înalţă din nou. Dar, în loc să plece, balonul se întoarce şi îi atacă pe soldaţi.
„Balonul” este un film modern, un amestec complex de comic şi tragic, plin de personaje colorate şi de situaţii care subliniază caracterul bulgarilor. Filmul este o răzvrătire împotriva standardelor artei socialiste, o creaţie plină de metafore, cu un final de un realism magic.
În ciuda succesului său, cinematografia bulgară a acelor ani nu a permis ca filmul să participe la Festivalul de Film de la Veneţia, unde fusese invitat, a permis ca pelicula să ruleze în cinematografe doar câteva zile, iar apoi a fost interzis timp de peste 20 de ani. Abia în 1989, filmul a fost prezentat la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.
Balonul (1967), unul din puținele filme ale socialismului bulgar care să-și fi depășit vămile, chit că târziu, începe tocmai în acea zi a lui ’42 în care Sofia trece de la fusul Europei de Est la cel Central pentru a fi aproape de Puterile Axei. Se prea poate ca Film O’Clock să nu mai aibă la îndemână astfel de potriveli formă-conținut și la edițiile viitoare; fie oricum, sau tocmai de-asta, acest mic act de arheologie conceptuală în istoria cinemaului a fost o mare reușită. Povestea din jurul Balonului sună cunoscut aici în București; făcut, lansat, acuzat de dușmănie, oprit și redescoperit după căderea comunismului, filmul e în multe feluri acea Reconstituire a fiecărei națiuni socialiste. Atât doar – și nu e puțin lucru – că al lor copil teribil al cinemaului a fost Binka Zhelyazkova, o cineastă, una din puținele care au lucrat la începutul noii ordini. Știm atât de puține despre cultura bulgară, deși împărțim atâția kilometri de graniță. Așa-mi părea zilele trecute când mă gândeam la Ucraina, însă nimic nu diferă. Adevărul e că noi, oamenii de film de aici, încă sperăm să ne trezim francezi într-o bună zi. Or Americans.
Detaliul narativ al schimbării de oră servește două scopuri: aceluia de a tensiona politic toată întâmplarea și altuia mai utilitar, de a îngrădi întâmplările la douăsprezece ore, între cinci dimineața și cinci după-amiaza. Timp în care, deasupra sătucului oarecare, doldora de oameni amărâți, se arată un balon uriaș scăpat de la datoria militară. Altfel spus – sute de metri de mătase planează asupra unor inși care s-ar bucura grozav de haine mai acătării. Cu furcile, cu puștile, bărbații satului pornesc la război cu acest simbol, mistic prin banalitate, al evadării în pace. Însă nu e sobru; nu Bresson regizează, ci Zhelyazkova. Fără dar și poate, Balonul e profund intelectual: un film comic despre războiul mundan, heirupismul violenței, deliruri colective, falimentul masculinității etc. Poate-i academic, măcar în actorie; și totuși zburdă. Jos în sat, lumea-i în continuă forfotă, iar camera aleargă ca atare. Sus, balonul se lasă în vânt, contemplat și zoomorfizat; pare o balenă ori unul dintre acele animale seculare pe care le vedem ca fiind depozitul înțelepciunii anilor. Ce truc mai simplu în cinema? Iar odată ce o voce din off dă glas balonului, ne-am putea întreba – ce truc mai primitiv? N-aș nega atât de repede plăcerea întoarcerii la realitate (cum numea Bazin situația unui alt balon al cinemaului). O realitate trucată, firește, dar mult mai apropiată și simpatică mie decât vreun monstru butaforic ori CGI, măcar pentru că, și dacă ar ajunge o ficțiune golită de subiect, Balonul tot ar rămâne un documentar despre vânt.
****
O capodoperă cenzurată – Balonul / Privarzaniyat balon / The Tied-Up Balloon (Bulgaria, 1967) în Classic Cinema Section la Festivalul Film O’Clock, 2022 – Cristian Caloian (Liternet, martie 2022)
„Nici un măgar nu va deveni membru al Europei!”
Așa suna una din numeroasele replici savuroase ale acestei magistrale ironii cinematografice.
Povestea este simplă: un balon militar folosit pentru respingerea atacurilor aeriene în al Doilea Război Mondial, ajunge în derivă lângă un sat izolat în dealurile balcanice. O poteră ad-hoc se formează să îl urmărească pentru a face haine din mătasea lui. Peripețiile cursei după balon sunt ocazia în care nu doar să cunoaștem mentalitățile, nevoile și vanitățile sătenilor, dar și să ne distrăm copios. Întreaga peliculă oscilează între planuri medii în care bărbații sunt filmați în contraplonjeu, dându-se astfel o anvergură artificială pentru ca, de cele mai multe ori, să alterneze cu un plan general filmat în care ni se arată micimea lor.
Apărută în 1967, dar imediat interzisă de regimul comunist, capodopera Binkăi Zhelyazkova uimește și acum prin prospețime și îndrăzneală artistică. Regizoarea a fost ea însăși o figură aparte. Una dintre pionierele feminine ale regiei de film din acele vremuri, a realizat de-a lungul carierei șapte filme de lungmetraj și două documentare, dintre care nu mai puțin de patru au fost interzise de cenzura comunistă, printre care și acest Balonul / Privarzaniyat balon / The Tied-Up Balloon.
O cheie de intrare în această capodoperă complexă – care reunește estetica neorealismului cu elemente magice, critica socială cu satira moralizatoare -, este oferită de motivul a trei animale domestice care tot apar și dispar din acțiune. Prin intermediul lor, participanții umani pot fi caracterizați indirect.
Primul este cocoșul. Fiecare pălărie masculină, chiar dacă ferfeniță, este ornată cu o pană de cocoș. Deși fuduli nevoie mare, toți sătenii sunt zdrențăroși, cârpiți în fund, desculți – asta când nu sunt goi complet că pur și simplu nu au cu ce se îmbrăca. În schimb, toți bărbații poartă arme, din care trag cu dărnicie aer, aproape niciodată pentru a pune ceva pe masă. Cocoșismul lor este prostesc, spiritul marțial doar o formă de masculinitate vană. Asta face ca visurile lor la o viață mai bună să fie la fel de deșarte ca balonul pe care îl urmăresc. Distanța dintre ceea ce își doresc și nivelul la care se află de fapt cu toții este marcată și prin tot felul de citate care indică direct, fără dubiu, distanța dintre realitatea zdrențuită, săracă și visele de mărire macho. „Drumul de la pământ la stele este dificil” este citatul lipit peste imaginea unei șandramale jalnice de coșuri de răchită, roți de car și mobilă șchioapă cu care țăranii au vrut să se înalțe la cer pentru a putea prinde balonul – un fel de turn Babel improvizat. Inscripția „sau Cezar, sau nimic” suprapusă peste imaginea unui țăran care și-a condus fârtații prin mărăcini deși ar fi putut-o lua pe potecă indică spiritul acid al filmului.
Al doilea este câinele, mai precis haita agresivă ca personaj colectiv. Protagonistul este chiar comunitatea sătească. Așa cum un câine se transformă în dulău atunci când atacă în grup, și aici sătenii nu sunt neapărat răi, ci doar dominați de patima unei agresivități de turmă și a nevoii de a-și întări statusul în cadrul acesteia. Nimeni nu este numit, toți se aseamănă între ei prin orgoliu și prostie.
Însă, vedeta fabulei este măgarul. Într-o scenă care frizează genialitatea iconicului, după o încleștare pe cât de absurdă, pe atât de înverșunată, sătenii creează o statuia vivantă asemănător unui grup statuar al eroilor luptători. Peste vajnicii războinici nu tronează însă vreo imagine pură a idealului libertății sau patriei, ci un asin care nici măcar nu știe ce caută acolo. Penibilul este confirmat și atunci când potera rechiziționează, cu motto-ul „scopul scuză mijloacele” o turmă de măgăruși de la femeile care îi duseseră la adăpat pentru a „ataca” în formație de luptă, de fapt, un fel de șarjă în care o duzină de Sancho Panza răpciugoși intonează cântece de cătănie în ritmuri balcanice mlădioase.
Satira la adresa militarismului este însă doar unul din posibilele înțelesuri. Todor Jivkov, dictatorul de o viață al Bulgariei comuniste, a văzut în film un atac la adresa autorității atunci când l-a interzis. Iar pentru ochii unui cinefil, în sărăcia cruntă și endemică a Balcanilor se pot citi ecouri ale neo-realismului italian.
Astfel, Balonul este o satiră complexă, deschisă interpretării și savurării diferențiate. Spectatorul, din 1967 sau de acum, din Bulgaria sau din România, poate să se bucure de oferta hermeneutică, dar și de umorul mușcător al unor pozne incredibile.